Tudor Cristea. Fişă biobibliografică

TUDOR CRISTEA – FIŞĂ BIOBIBLIOGRAFICĂ

Poet, prozator, critic literar, publicist şi jurnalist

tudor cristea la vremea debutului

 

Tudor Cristea la vremea debutului

 

 

 

 

 

 

 

 

Numele din acte: Cristea
Prenumele din acte: Dorel
Nume literar: Tudor Cristea
Alte pseudonime: George Buzinovski, Polyphem, Lector, Tudor Găescu…
Data naşterii: 10 decembrie 1945
Locul naşterii: Grindu, judeţul Ialomiţa
Părinţii: Ilie Cristea, originar din satul Jugureni, jud. Dâmboviţa, subofiţer de jandarmi, epurat în 1950 din miliţie, trecut un an pe la Canal, apoi funcţionar, magazioner etc.; Claudia Cristea, născută Buzinovski, originară din Mihăileni, Jud. Cetatea Albă (azi în Ucraina), casnică.
Studii: Şcoala Elementară Jugureni (1952-1959), Şcoala Medie Mixtă Găeşti (1959-1963), Institutul Pedagogic Câmpulung (1963, întrerupt), Facultatea de Limba şi Literatura Română, Universitatea Bucureşti, cursuri de zi (1965-1970).
Funcţii: Profesor de liceu în Găeşti (din 1990, la Colegiul Naţional „Vladimir Streinu”). Director al revistei lunare de cultură „Litere” (Găeşti-Târgovişte, 2000-până în prezent).
Membru al: Uniunii Scriitorilor din România (din 1990), Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România (din 2006), Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (din 2008), Societăţii Scriitorilor Târgovişteni (din 2005, membru fondator şi vicepreşedinte).
Colaborări la reviste: “România literară”, “Argeş”, “Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului” – SLAST, “Luceafărul”, “Tomis”, “Tribuna”, “Magazin”, “Contrapunct”, “Longitudini”, “Litere”, „Pro saeculum”, „Viaţa Basarabiei”, „Climate literare” etc. Prezent în emisiuni de radio şi de televiziune (ex. „Zări şi etape. Orizonturile clasicismului/ realismului românesc”, Radio România Cultural, 2004-2010).
Iniţiative culturale: Întemeierea, în aprilie 2000, a revistei lunare de cultură “Litere”, cu redacţii la Găeşti, Târgovişte şi Chişinău, pe care o conduce, ca director.
Debutul absolut: “Argeş”, nr. 4, aprilie1968, cu poezia “Cântec de nuntă”, semnată Dorel Cristea. “România literară”, anul IV, nr. 42 (158), joi 14 octombrie 1971, sub pseudonimul George Buzinovski, la rubrica “Vă propunem un nou poet”, sub patronajul poetului Geo Dumitrescu.
Pre-debut editorial: “Copacul îngândurat”, poezii, Biblioteca Literatorul, sub îngrijirea lui Gheorghe Tomozei, Argeş, nr. 6/1972, semnat George Buzinovski.
Debut editorial: “Astru natal”, versuri, Editura Eminescu, 1976 (câştigător al concursului de debut în volum), semnat Tudor Cristea, ca toate volumele ulterioare.
Opera tipărită:

  • “Copacul îngândurat”, poezii, Biblioteca Literatorul, “Argeş”, 6, 1972 (semnat George Buzinovski).
  • “Astru natal”, versuri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976
  • “Ţintă vie”, versuri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979
  • “Tablou cotidian”, versuri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983
  • “Conturul speranţei”, poeme, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987
  • “Porţile verii”, roman, Editura Eminescu, Bucureşti, 1989
  • “Partea şi întregul”, eseuri critice, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 1999
  • “Alter ego”, versuri alese, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2001
  • „Chipul şi Oglinda”, eseuri de critică şi istorie literară, Ed. Adam, Bucureşti, 2005
  • „De la clasici la contemporani”, cronici şi eseuri critice, Grupul Editorial Bibliotheca & Marcona, Târgovişte 2008
  • Arta derivei. Tablete. Consemnări. Resemnări„, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2011;
  • Revizuiri şi consemnări, Eseuri de critică şi istorie literară, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2012.
  • Arta derivei. Tablete. Consemnări. Resemnări, [reeditare], Editura Tipo Moldova, Colecţia Opera omnia, Seria Publicistică şi eseu contemporan, Iaşi, 2012;
  • Alter ego, [antologie], Editura Tipo Moldova, Colecţia Opera omnia, Seria Poezie contemporană, Iaşi, 2013.

Ediţii:

  • Eugen Jebeleanu,”Poezii”, Texte comentate, Antologie, tabel cronologic, prefaţă şi comentarii de Tudor Cristea, Editura Albatros, Lyceum, 1990;
  • Vladimir Streinu, Clasicii noştri, Text îngrijit, prefaţă şi tabel cronologic de Tudor Cristea, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2011;
  • Vladimir Streinu, Poezii, Ediţie îngrijită, prefaţă şi tabel cronologic de Tudor Cristea, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2012.
  • Prefeţe la volume de C. Negruzzi (“Alexandru Lăpuşneanul”, 1988), Gala Galaction (“La Vulturi!”, 1988), V. Alecsandri (“Porojan”, proză, 1990), la Editura Ion Creangă, seria Cartea şcolară, şi altele.

Referinţe critice (selectiv):
a) în reviste: Cornel Regman, Starea debuturilor, “Viaţa românească”, nr. 2, februarie, 1977, p. 42; Laurenţiu Ulici, În discurs, “România literară”, nr. 12, 24 martie, 1977, p. 11; Alex. Ştefănescu, ”Astru natal”, “Scânteia tineretului”, nr. 8677, 15 aprilie 1977;; Fănuş Băileşteanu, “Ţintă vie”, “România literară”, nr. 1, 3 ianuarie 1980; Victor Atanasiu, Melancolie şi eleganţă, SLAST, nr. 19 (137), 6 mai 1984; Nicolae Manolescu, Textualism, manierism, naivitate, “România literară”, nr. 12, 17 martie 1988; Gabriel Rusu, Imaginarea începuturilor, SLAST, nr. 30 (409), 29 iulie 1989; Romul Munteanu, “Poveşti de cuvinte”, “Flacăra”, nr. 31, 4 august 1989; Alex. Ştefănescu, În lumea romanului, “România literară” nr. 51, 21 decembrie 1989, Marin Neagu, “Partea şi întregul”, “Limba şi literatura română”, Târgovişte, nr. 2, 1999; Mariana Ionescu, Perenitatea criticii, “Universul cărţii”, aprilie-mai 2001; George Geacăr, Dreptul lui tu de a fi eu, “Litere”, nr. 6 (15), iunie 2001; Adrian Costache, Farmecul discret al poeziei, “Tribuna învăţământului”, nr. 600-601, 30 iulie – 12 aug., 2001, Simona-Graţia Dima, În şi dincolo de clipă, “Universul cărţii”, nr. 5-6, mai – iunie 2002, Gheorghe Grigurcu, Criza trecutului, „România literară”, nr. 18, 2006; Florentin Popescu, Tudor Cristea, Chipul şi oglinda , „Sud”, nr. 4 (81), aprilie 2006; Gheorghe Grigurcu, Expertize convingătoare, „România literară”, nr. 49, 12 decembrie 2008; Şerban Tomşa, Critică şi creaţie, „Climate literare”, nr. 16, ianuarie-februarie 2009; Henri Zalis, Compatibilităţi şi dubitaţii, „Litere”, nr.10 (103), oct., nr. 11-12 (104-105), nov.-dec. 2009; Dorina Grăsoiu, Vocaţia criticului – abnegaţia profesorului, „Porto Franco”, nr. 155, ian.-febr.-martie 2009, p. 31-32; Liviu Grăsoiu, „Păcat benefic”, „Ex Ponto”, nr. 2, 2011; Niculae Ionel, Firescul ca excepţie, Litere, iulie-aug. 2011, pag.25-25; Dumitru Augustin Doman, Crezul lui Tudor Cristea, de scriitor şi de creator de gazetă literară, Argeş, oct. 2011; Ioan Adam, Cavalerul ironicei figuri, Litere, oct.-dec. 2011.

b) în volume: Laurenţiu Ulici, Tudor Cristea, “Prima verba”, II, p. 63-64, Albatros, 1978; Alexandru Piru, Lupta cu imaginile, în “Debuturi”, C.R., 1981, p. 149-150; Ştefan Ion Ghilimescu, Romanul criticului – un proiect livresc, în “Figuri ale romanului”, p. 175-177, Domino, Târgovişte, 1997; Victor Petrescu, Serghie Paraschiva, Dicţionar de literatură al judeţului Dâmboviţa, p. 66-67, Ed. Bibliotheca, 1998; Marin Neagu, Istoria literaturii române în date, p. 171; 225-226, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2000; Irina Petraş, Panorama criticii literare româneşti. Dicţionar ilustrat, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2001; Dicţionarul general al literaturii române, Editura Academiei Române, vol II, C-D, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 2004, p. 468-469; Aurel Sasu, Dicţionarul biografic al literaturii române, vol.I, A-L, p. 422, Ed. Paralela 45, 2006; Florentin Popescu, Eu v-am citit pe toţi, Editura Bibliotheca, 2007 (Un „modus vivendi” prin poezie, p. 220-221; Chipul şi Oglinda, p. 222-224); Marian Popa, „Istoria literaturii romne de azi pe maine”, Editura Semne, 2009, pag. 1002-1003; „Dicţionarul scriitorilor români de azi” (Boris Crăciun – Daniela Crăciun-Costin), Iaşi, 2011, pag. 155; Simona-Grazia Dima, În şi dincolo de clipă, Blândeţea scorpionului, Ed. Ideea Europeană, 2011, pag. 248-250; Ioan Adam, „Cavalerul ironicei figuri”, in „Afinitati selective”, Ed. Bbliotheca, Targoviste, 2012; „Firescul ca exceptie”, in „Scriitori targovisteni”, de Niculae Ionel, Ed. Bibliotheca, 2012.

Premii şi distincţii: Premiul “Vasile Cârlova”, pentru debut în poezie (Târgovişte, 1972); Premiul pentru critică literară al SLAST (1984). Medalia Jubiliară “I.L. Caragiale 150” şi “Diploma pentru merite culturale deosebite” (Târgovişte, 2002); Cetăţean de onoare al oraşului Găeşti (2002), Premiul Municipiului Târgovişte pentru întrega activitate literară, 2004, Premiul pentru critică literară al SST, pentru volumul „Chipul şi Oglinda”, 2005 şi pentru „De la clasici la contemporani”, 2009; Distincţia „Gheorghe Lazăr”, clasa I, 2005 (acordată de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului); Ordinul Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Clasa I, 2008 etc.

OPINII CRITICE

DSC_0359La Gaudeamus, 2012

 

Cuvinte bune ar merita şi Tudor Cristea, autorul volumului Astru natal, poet cu un orizont de lecturi mai larg, care-i cuprinde şi pe poeţii italieni moderni, printre alţii Montale, al cărui univers auster sau, mai bine, a cărui austeritate în notaţie ne-o oferă versuri ca acestea: Scaieţi cu floare roşie, mărăcini şi spice/ de grâu şi iarbă-mare plină de praful/ drumului şi al stelelor, de sarea/ animalelor care au trecut spre apus. În aceaşi manieră e construită metafora marină ce urmează: vezi, răsare soarele peste lume/ cu sărate frânghii trage viaţa din mare, sau aceasta, arheologică, mai potrivită cu un peisaj de vestigii la tot pasul: inima – acest sarcofag dureros între oasele pieptului. (Cornel Regman, „Starea debuturilor 76”, „Viaţa românească”, nr. 2, februarie 1977, p. 42)

*

O frumuseţe discretă, pâlpâitoare, gata parcă în fiecare moment să se stingă, caracterizează poezia lui Tudor Cristea (laureate al Concursului de debut al Editurii Eminescu, ediţia a doua). Cuvintele simple, aproape sfioase, evocând mirosul curat de hârtie albastră al compunerilor şcolare, sunt străbătute din când în când de o abia sesizabilă undă de melancolie. Există, în fiecare poem, câte o idée care l-a generat, însă lirismul propriu-zis constă în această monotonie vag fluctuantă, persuasivă

Tânărul poet rescrie pe un ton în surdină, interiorizat, teme esenţiale, munte dintre acelea pe care ne-am obişnuit să le asociem cu o rezonanţă de bronz. […]

Multe poeme din volumul Astru natal îşi datorează tensiunea – o tensiuine latent, care nu culminează niciodată într-un arc voltaic – naturii lor interrogative. Sunt poeme scrise într-o stare de veghe nocturnă, blagiană: “Stele depărtate şi misterioase/ în fiecare noapte se rotesc/ deasupra capului meu// cine sunt mă întreb/ în mijlocul nopţii care-mi apasă/ sufletul şi umerii şi pieptul// trebuie să tac, îmi răspund,/ trebuie să ascult în adânc,/ dar unde e adâncul şi unde/ ard cuptoarele marilor răspunsuri// vezi tu, femeie, care dormi şi sângele tău/ împins prin corp/ de pompa rudimentară a inimii/ te curăţă de zgura amară a zilei// stelele deasupra capului meu/ se învârtesc încet deasupra pământului,/ un astru plin de clorofilă/ şi de seminţe// şi acolo, departe, infinitul/ ca o sferă uriaşă de fier,/ acolo, departe…” Ceea ce impresionează la asemenea versuri este tocmai dramatismul abia schioţat sau, mai exact spus, difuzat într-o înteleaptă seninătate. Tudor Cristea se remarcă printr-o demnitate lirică proprie poeţilor autentici. (Alex Ştefănescu, „Astru natal”, în „Scânteia tineretului”, nr. 8677/ 15 aprilie 1977)

*

Timbrul personal era vizibil în poezia lui Tudor Cristea încă de la microplacheta Copacul îngândurat, pe care a publicat-o sub pseudonimul George Buzinovski (Biblioteca Argeş, 1972).

Un ton de melancolie sfioasă pe jumătate, căci e vizibilă prudenţa de a nu se avânta într-un teritoriu al ieşirilor spectaculare, într-unul care ar putea sugera ideea de răbufnire năvalnică şi, implicit, trufaşă.

Din alt unghi privită, melancolia nu mai e timidă în exprimare, căci sare în ochi o continuitate a demersului liric, generatoare de unitate de viziune, nu mai puţin făcându-te să remarci ca o dominantă a eului liric, aceea a parseverenţei în declararea unei unice obsesii lăuntrice, în chipuri de pe care s-a curăţat cu grijă tot ce ar putea duce, formal, la ostentaţie (în accepţia nu de mijloace excesive, ci de rostire apăsată, de ridicare neînduplecată a capului). Unda melancolică strecurată în modalităţi ce, ai zice, nu vor să supere […] e reluată de la un poem la altul, poetul nu „strigă”niciodată în cadrul aceleiaşi compoziţii, dar strigătul se conturează (se propagă) prin însumarea de şoapte de la un capăt la altul al cărţilor lui, dând marcată individualitate universului său liric. […]

În genere, tulbură în poeziile lui Tudor Cristea o conştiinţă a devenirii deprimant-osmotice a elementelor, într-o continuă, prelungă năruire, aidoma straturilor de pământ ce se adaugă unele peste altele. O acuitate excepţională a percepţiei permite valorificarea la un nivel peste rând a imaginilor ţâşnite violent în elegantul cadru. […] Tudor Cristea l-a asimilat într-o modalitate foarte personală pe Blaga, lucru demn de toată lauda în poezia noastră în care, pare-se, tocmai urmarea creatorului Poemelor luminii a împins cel mai necruţător spre pastişă. Păstrarea originalităţii, mai mult, fructificarea din lecţia marelui poet numai a ceea ce serveşte exprimării mai reliefate a propriilor obsesii, dovedeşte pe altă cale acea aparenţă a timidităţii de care vorbeam la începutul acestui articol. De fapt, Tudor Cristea este o conştiinţă modernă, zgâlţâită de presimţiri apocaliptice, pe care le percepe prin destrămarea propriei fiinţe, primele simptome în acest sens fiind depistate în cuprinsul poemelor cu ascuţită, înfricoşată perspicacitate de un prea ager – aşadar pătrunzător în ordine lirică – diagnostician. Voinţa de a rămâne „solemn şi elegant” păstrându-se neclintită însă, el nu va ajunge la răvăşitoare viziuni ci, în modalităţi la fel de originale, de substanţiale în ordinea perspectivei şi de pregnante stilistic, va ilustra celebrul motiv clasic Fugit irreparabile tempus. (Victor Atanasiu, „Melancolie şi eleganţă”, SLAST, nr. 19 (137)/ 6 mai 1984, p. 2)

*

Tot ecuaţia viaţă-literatură pare, după cei ai citit primele pagini, să constituie filonul romanului lui Tudor Cristea, Porţile verii, dar pe măsură ce înaintezi cu lectura îţi dai seama că autorul ambiţionează mai mult decât ilustrarea narativă a unei dezbateri teoretice. El  încearcă să fixeze într-o epică adunată rapid şi divers în jurul unor nuclee de semnificaţie  – o epică ghidată de o vioaie fantezie în ceea ce priveşte structurarea romanescă – strădania (a autorului, a personajelor sale!) întru aflarea câtorva motive/motivaţii existenţiale. Tudor Cristea este cunoscut, până acum, ca poet şi cronicar literar, iar aceste două ipostaze îşi fac simţită o discretă prezenţă în discursul prozatorului. Poetul se manifestă, orgolios, prin perceperea intens senzorializată a mişcărilor firii, fie aceasta cosmică sau umană. Cronicarul literar este de regăsit, cel puţin ca instanţă care incită, într-un anume comentariu (nesuprasolicitat) cu parfum livresc şi în direcţionarea subtilă a edificării întregului. Dar  aceste disocieri au un statut purspeculativ, deoarece romanului i se oferă o indiscutabilă omogenitate ce ţine de condiţia specifică a genului, el, romanul, istorisind destine şi dezvăluind, pe calea meditaţiei implicite, o viziune integratoare asupra acestora. Porţile verii dă impresia că mixează mai multe romane: un roman de factură cvasidetectivistică axat pe împrejurările în care s-a produs un accident rutier,  un roman al iubirii aproape exemplare ce se încheie tragic odată cu moartea protagonistei, un roman al rememorării „prin scris” a respectivei poveşti de dragoste, un roman al geloziei, un roman el mediului propriu unui oraş de provincie, în sfârşit, un roman al ipostazierilor omenescului care le cuprinde şi le „ordonează” pe toate celelalte. Tudor Cristea are acea ştiinţă de prozator – nu prea uşor de aflat întotdeauna – care îi permite, într-o strategie narativă bine gândită şi bine pusă în practică, să avanseze în prim-plan fragmente şi să lase ca unitatea construcţiei să fie relevată în final. O încercare de descifrare a traiectoriilor epice, deşi reducând mult în raport cu modelul, cred că este utilă: procurorul Traian Bota anchetează un accident de circulaţie în urma căruia o tânără femeie şi-a pierdut viaţa şi dezbate, lăsându-se în voia introspecţiei, o chestiune de etică profesională, pentru că inginerul Danciu, cel pe care îl consideră vinovat, i-a fost rival, anterior, în dragostea pentru Maria, actuala lui soţie; în paralel, Daniel Pădureanu retrăieşte în amintire povestea de iubire cu Dora şi încearcă să „exorcizeze” propria-i  dramă scriind-o; şi tot în paralel, asistăm la radiografierea unui tipic mediu provincial, în care se agită rataţi tragici sau doar impostori, indivizi cenuşii, indivizi cinici şi indivizi generoşi, reprezentanţi ai cotidianului mărunt sau ai reveriei ce ţinteşte absolutul. Tudor Cristea nu se raliază textualismului, el concepe mai degrabă textul ca pe o parabolă rostită asupra existentului. Iată un argument pentru opinia mea; „Clipele fugind, imagini învălmăşite, flashuri, poze colorate cu oameni străini, adierea unei semnificaţii profunde (…) Cine vorbeşte în textul acesta? E o întrebare esenţială, în fiecare text vorbeşte cineva”. Chiar, despre ce vorbeşte textul acesta? Cred că, în primul rând, despre o simbolistică a întemeierii. Prozatorul are mână sigură în creionarea unor individualităţi şi în colorarea unui mediu, dar îl interesează mai mult şi mai mult imaginarea începuturilor, descoperirea unor posturi şi principii morale care dau semnificaţie, coeziune, consistenţă vieţuirii. Astfel se explică imaginea obsedantă a ţărmului de mare, gestul de a cerceta stelele, episodul celui care construieşte Castelul ce va deveni nucleul viitoarei aşezări (aici este perceptibilă o adiere faulkneriană), identificarea în trăire fantastică a victimei şi a urmăritorului. Un început este în iubire, un altul în înfiinţarea unei comunităţi, un altul în scrisul ca mărturisire despre toate acestea. Deşi poetul nu se dezminte (prea toate personajele feminine sunt frumoase şi senzuale), prozatorul are câştig de cauză şi Porţile verii este un roman fermecător şi serios în ceea ce priveşte sensul şi litera. (Gabriel Rusu, „Imaginarea începuturilor”, în „Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului”, 29 iulie 1989, p. 4)

*

„Vorbirea înseamnă timp. Eu spun te iubesc şi până sfârşesc soarele se umple de riduri. Eu spun te îmbrăţişez şi înseamnă timp. Timp înseamnă timp. Tu taci. Tu priveşti. Tu curgi, eu vorbesc”.

Cu destul de puţine modificări de esenţă a enunţării, citatul cu care deschidem acest demers critic ar putea fi reprodus din mai multe opere literare de dată relativ recentă. În Templul părăsit (1983) de Ervin Wickert, nu de mult publicat şi în limba română (1989), scriitorul vest-german realizează o amplă panoramă epică şi de idei a întoarcerii în timp. În unele povestiri cu intrigă poliţistă (Scrisori cu postscriptum), Nataşa Tanská face din timp un personaj principal, iar în literatura română actuală timpul şi cuvintele au devenit elemente fundamentale de referinţă, indiferent de genul literar în care sunt prezenteizate.

Aşa că nu este nimic de mirare că într-un roman cu puternice elemente textualiste, cum este Porţile verii (1989) de Tudor Cristea, timpul şi cuvintele se mariază într-o intrigă-anchetă în care personajele sunt în curs de a se face prin cuvinte destinate să le aşeze într-un traseu, mereu modificabil de alte cuvinte, capabile să rectifice trecuturi enigmatice şi viitoruri ipotetice.

Tudor Cristea este un poet care îşi face intrarea în universul prozei cu instrumente literare de factură poematică. Dar nu este prima dată când romanul de idei se întâlneşte cu proza poematică, cu textuallismul şi intriga poliţistă.

Ni se pare, de altfel, demn de reţinut faptul că în proza românească actuală timpul devine un personaj relevat şi nuanţat de cuvinte, iar proiecţia sa înapoi şi înainte face şi desface destine de personaje ce trăiesc sub semnul unei existenţe posibile, probabile, enigmatice sau de-a dreptul imaginare.

Porţile verii are toate atributele unui roman textualist, centrat pe o intrigă-anchetă. Soluţia pentru care a optat Tudor Cristea este lesne de înţeles. După o experienţă acumulată prin lectură şi practică scripturală, autorul ştie că romanele textualiste sunt plicticoase. Efectele de perturbare a identităţii personajelor, a intrigii, adeseori şi a conflictului, supun cititotul la un supliciu prea mare. Din această cauză, măcar o curiozitate intelectuală, o ispită oarecare, se cuvine lăsată în funcţiune. Umberto Eco ştia foarte bine acest lucru, ca şi Ernesto Sabato, tânăra prozatoare Marie Redonet şi alţii.

Tudor Cristea nu anulează toate ispitele, curiozităţile mari sau mici, minimele plăceri pe care le poate oferi lectura unui roman. Până şi reţeta textualistă din Porţile verii este oferită cu o ostentaţie vag teribilistă. Cartea lui Tudor Cristea este o rememorare, o aducere aminte din toate dimensiunile timpului. „O carte uriaşă. Semne şi semne şi semne. Gesturi de tandreţe, priviri furişate, mângâieri furate în săli de cinematograf. Priviri pe care nu le-ai simţit. Palimpsest. Carte cu scrisul nou suprapus peste literele vieţii tale pe care ai încercat să le ştergi şi n-ai reuşit”. Între eu şi tu, noi şi voi, conjugarea aduce nuanţe deosebite, surprize, insinuări, enigme şi, mai ales, alte probabilităţi.

Tudor Cristea şi-a construit în aşa fel romanul încât trecutul multor personaje stă sub semnul suspiciunii. Dar, să nu greşim prin supoziţie. Tudor Cristea nu scrie un roman politic cu biografii încărcate. Romanul său stă sub zodia geloziei şi a bănuielii erotice. Într-un asemenea text enigmatic există o evinentă frecvenţă de sau şi ori, ba, uneori, poate (chiar şi atunci când este rostit doar în gând).

Procurorul Traian Bota crede că soţia sa (Maria) ar fi avut unele legături amoroase (logodnică?) cu inginerul Zaharia Danciu. Dar cum acesta este învinuit de omucidere prin imprudenţă (beat la volan), iar Bota a fost numit anchetator, impresia de subiectivism nu poate fi evitată. De altfel Tudor Cristea construieşte cu o vădită plăcere situaţii încărcate de ambiguitate. Dan (Den) bănuieşte că Dora l-ar fi înşelat cu Fred în timpul unei excursii la o cabană montană. Dora întreţine starea de suspiciune, iar soţul nu are niciun sentiment de culpabilitate în urma unui scurt episod erotic cu Fana, soţia lui Fred. După cum se poate uşor constata, enigmele sentimentale (surse de gelozii tăinuite) sunt diseminate de autor pe tot parcursul cărţii. Pe această cale un roman textualist, de obicei plicticos, este fortificat cu infuzii de relaxare, corelate în jurul unor mici insule de mistere, atribuite unor personaje. […]

Intriga romanului se mişcă între ipoteze logice, morale, justiţiare, afective etc. Revenim la intriga cărţii. Inginerul Zaharia Danciu plecase într-o escapadă amoroasă cu o nouă localnică (căsătorită). Un accident de maşină, soldat cu moartea fetei, produce ambiguităţi de situaţie, moralitate, obiectivitate etc. Este Zaharia Danciu vinovat (fata murise)? Este oare şoferul Stamate Marin culpabil că nu a pus semnele cuvenite la camion? Băuse oare prea mult inginerul la hanul Stejărelul? (depoziţii ambigue)

Intriga-anchetă nu este singurul suport evenimenţial al cărţii. Intrigile amoroase conferă romanului o profunzime psihologică autentică, dar artificialităţile nu liposesc. Dora moare subit (uşor melodramatic) şi Dan (Den) află că fusese o fiinţă curată. Şi personajul auctorial moare (se sinucide?) fără ca enigma cărţii să se lumineze.

Romanul Porţile verii are un fundal tragic, estompat de ipostazele imaginare. Întreaga intrigă a cărţii rămâne ipotetică. Tudor Cristea este un poet care scrie un roman ale cărui mici căderi estetice vin doar din textualism. (Romul Munteanu, „Poveşti de cuvinte”, în Flacăra, 4 aug. 1989, pag. 10)

*

Poet şi critic, exprimându-se în amândouă direcţiile cu graţie şi dezinvoltură, Tudor Cristea se ilustrează cu Porţile verii şi ca romancier. În ceea ce ne priveşte, am considerat totdeauna cu viu interes proza criticilor. Şi asta, mărturisim aici, pentru fascinantul spectacol oferit adesea de transsubstabnţierea programului ideologic al criticului în cosmosul sensibil al operei de ficţiune. Altfel, un proces endogen pe cât de revelator pentru noema actului de creaţie a autorului respectiv, pe atât de greu de descris.

Revenind la romanul lui Tudor Cristea, şi din perspectiva procesului de care vorbeam, ne vom opri mai întâi la una din aserţiunile care credem că defineşte punctul central al acestei opere. La pag. 34 întâlnim observaţia (care amană de la critic, dar care tot atât de bine ar putea fi atribuită oricărui alt personaj, dat fiind că „gândurile trec din când în când de la un personaj la altul”, întrucât, ni se spune, „sunt produsul aceleiaşi spiritualităţi, aceluiaşi topos”), observaţia potrivit căreia „uneori între cuvinte existenţa pare mai adevărată” (s.n.). În spiritul utopăiilor moderne ale artei, desigur, existenţa poate fi acceptată ca fiind cu mult mai adevărată în ipostaza instalării definitive, dramatice şi sublime, în viaţă a literaturii. Pentru cel care înţelege, a ales şi iubeşte adevărul acestei judecăţi – cum pare a fi, în ciuda indeterminării persoanei („Cine eşti tu? Cine vorbeşte în textul ăsta?) acest homo aestheticus, autor al textului din Porţile verii – „a trăi nu e cu mult deosebit de a scrie”, precum asemeni, schimbând ordinea termenilor şi timpul (resituare a eternului prezent), a scrie nu e cu mult deosebit, ba dimpotrivă, de a trăi/retrăi. Nu spunea Proust că „adevărata viaţă, viaţa în sfârşit descoperită şi lămurită, în consesinţă, singura viaţă într-adevăr trăită, este literatura”?  Susţinând şi desfăşurând epic în Porţile verii o atare utopie livrescă, eul prismatic care proiectează şi chiar scrie un roman (în fapt, un roman în roman, legând mai multe texte provenind de la mai mulţi autori, despre iubire şi moarte, tinereţe şi bătrâneţe, mizeria şi măreţia vieţii), pe de altă parte, este conştient şi operează cu o distincţie clară între adevărul clipei de faţă şi ceea ce, ca fapt împlinit, se poate restructura ca istorie, poveste, romanţă. Acuzând povestea producătoare de sens, de alt sens decât cel al adevărului clipei de faţă, versus al simultaneităţii scrisului şi trăirii, textul Porţilor verii ţinteşte nemărturisit însă suficient de insidios echivocul posibilităţilor de cunoaştere şi revelare în cunoaştere a esenţei fiinţei. „Amintindu-ţi –  îşi spune personajul principal al cărţii, procurorul Traian Bota, atins de aripa vecinătăţii unei atare probleme născută într-un moment de criză erotică –, te vei întreba când ai fost tu cel adevărat, trăind ori amintindu-ţi trăirea şi, de fapt, când ai trăit, descoperind din nou că amintirea nu e decât o formă deghizată a uitării”.

Suntem de părere că turnanta textualistă pe care ar putea aluneca la un moment dat efortul critic de decriptare a cărţii, turnantă pavată, ce-i drept, de autor cu suficiente găselniţe în materie, conduce într-o fundătură. La Tudor Cristea textualismul populist e mai curând un simulacru, o convenţie ce trebuie verificată de alta. De cea mai veche: cartea infinită! Provincia personajelor lui Tudor Cristea este în acest sens, dacă vrem, un Babel. O lume saturată de semnele derizoriului. O lume însă care – şi acesta e pariul autorului – ar putea fi salvată într-o carte, într-o „carte uriaşă”: un palimpsest în abis. În cuprinsul lui (ei), e convins personajul principal, „viaţa nu e decât o arhivă spre care vin întâmplările fiecărui minut, cuvintele, privirile, fapte care se petrec în tine sau în afara ta, pe care le ştii sau nu le ştii. Tu eşti altul. Nu eşti cel care eşti”. Ceea ce contează, gândesc în câteva împrejurări anti-eroii cărţii, se află ca adevăr în conştiinţa clipei, în conştiinţa senzaţiei. Punând în termenii cei mai literari cu putinţă câteva probleme de filozofie, romanul acesta menit să ordoneze haosul, când „haosul e de fapt armonie”, cartea aceasta, în fine, cu scrisul nou ce se autoreflectă pe măsură ce se scrie, scoate în permanenţă la suprafaţă, ca marea planctonul, literele de sânge ale vieţii personajelor (autorului) pe care, oricât au încercat să le şteargă n-au reuşit. Acesta poate fi mobilul intern cel mai tainic, motorul care mişcă limfa în reţeaua de vase comunicante a întregului şi face posibil mersul înainte (scrisul) al romanului – contraponderea epică: acel puzzle de existent şi iluzie, de „prostii” şi minciună din care se naşte coagulatul oricărei cărţi, dincolo de trufia glacială a tehnicilor, dincoace de doctrina oricât de strunită a criticului.

Parafrazând într-acest fel – poate abuziv – textul lui Tudor Cristea, care se pretează carevasăzică la o despletire generoasă de sensuri, am descoperit funcţionând în montura lui doctrinară logica unei epicităţi sinuoase născută din, sau în actul expunerii teoretice. […]

Echilibrat epic de o intrigă justiţiară, camilpetresciană, către care converg sumedenie de alte întâmplări mai mult sau mai puţin anodine, simple pretexte, cum se explică într-un loc autorul, Porţile verii rămâne mai întâi de toate romanul unui critic: un proiect livresc şi o carte de idei. (Ştefan Ion Ghilimescu, „Romanul criticului. Un proiect livresc”, Ramuri, nr. 7/ 1990, inclus  în „Figuri ale romanului”, pag. 175-177, Editura Domino, Târgovişte, p. 175-177, 1997)

*

Poet, publicist, profesor de limba şi literatura română la un liceu din Găeşti (ca Şerban Cioculescu pe vremuri), Tudor Cristea este familiarizat cu inexprimabilul poeziei, dar şi cu exprimabilul ei. El nu consideră prozaică îndeletnicirea de a explica poeme, deoarece în fundalul explicaţiei există mereu o trăire a misterului poeziei. În materie de popularizare a literaturii – popularizare, iar nu vulgarizare – cartea sa [Eugen Jebeleanu, Poezii, Antologie, tabel cronologic, prefaţă şi comentarii…, Editura Albatros, seria Texte comentate – Lyceum, 1990] constituie un model. (Alex. Ştefănescu, Clasicitatea unui avangardist, România literarară nr. 1/ 1991).

*

De pe coperta a patra a volumului de poezie „Alter ego”, ne priveşte, din fotografie, un bărbat îmbrăcat corect la costum şi cravată, cu păr grizonant, un profesor înlemnit o secundă ca pentru poza de act de identitate. Ne priveşte vorba vine, căci privirea este întoarsă înăuntru, iar zâmbetul nedecis este adresat mai degrabă unei fantasme a minţii sale decât celuilalt, decât mie, care ţin cartea în mână, decât dumitale, cititorule. În fotografie este autorul cărţii, evident, care ne pune la dispoziţie şi o fişă biobibliografică, de unde aflăm cam tot ce ne-ar interesa despre poetul Tudor Cristea. Înţelegem că este vorba despre o antologie de autor, o carte ce închide un drum (deschide altul?), din moment ce versurile alese (subtitlu) sunt însoţite, în afară de fişa amintită, de opinii critice, selectate de asemenea.

Ce-ar putea interesa din biografie? Că Tudor Cristea aparţine, biologic, generaţiei de poeţi şaptezecişti, că a debutat publicistic şi editorial la timp. Este drept că Astru natal, cartea premiată de Editura Eminescu, adevăratul debut editorial, apare în 1976, deci în a doua parte a deceniului respectiv, c ând paradigma poetică românească începe să sufere modificări, să tranziteze spre ceea ce se va numi optzecism. Autorul are, aşadar, deschidere spre atitudinile principale consacrate în cele două decenii: lirism intens, transfigurare a realităţii, reflexivitate pe de o parte, biografism, notaţie şi textualism pe de alta. Dac-am adăuga că un Nichita Stănescu, un Ion Gheorghe pun şi ei câte ceva în celula creatoare care animă poemele lui Tudor Cristea, am avea o imagine mai precisă a amplasamentului.

Nu. Căci comoditatea de a înseria autorii, poeţii în special, îşi arată reversul în irelevanţă şi suficienţă. Chestiunea cu generaţiile care se succed mecanic, la zece ani fix, ca ticăitul unui mecanism de ceas într-un spaţiu atât de nepotrivit cuantificării, a căpătat, în plus, caracteristicile unei afaceri în gaşcă. Generaţia este astăzi o listă de autori selectaţi după criterii inevitabil subiective.

Un aranjament cu posteritatea, cumva.

Cine pentru cine este alter ego? te întrebi după ce închizi antologia lui Tudor Cristea. Omul din fotografie, profesorul din oraşul de provincie (invocat obsesiv) pentru fiinţa interioară? Spiritul neconvenţional pentru omul de carne şi de pământ? Ambele voci coexistă în carte, poate fi detectat chiar un dialog, poate fi aceasta o cheie de lectură. Un story.

La început, la început de tot, un dor pe dinlăuntru/ umflă totul; spre cer/ copacul şi femeia şi pasărea/ şi iarba…Acesta este punctul de pornire al îngerului, al artistului care lucrează cu mijloacele poetului-copil, inspirat şi ghidat de intuiţii şi revelaţii. Urmează imediat circumscrierea spaţial-temporală pentru omul de carne trecătoare: către locul acela/ umed şi răcoros ai să mergi/ un ceas de iarbă/ o să crească în pieptul tău…Acesta este timpul, acesta este locul şi acestea sunt mijloacele. Cartea nu-şi modifică datele până la sfârşit, chiar şi seninătatea tonului rămâne neschimbată, dar o notă dramatică răzbate subtextual, insinuându-se treptat.

Ortaşul provincial, invocat în repetate rânduri, nu oferă un spaţiu cu adevărat citadin. Spaţiul e mai degrabă rural, când nu este transfigurat. Cuvintele generatoare: privire, dragoste, sete, obosit, sunt însoţite de tablouri marine şi astrale menite, desigur, să lărgească perspectiva simţită ca apăsătoare şi să numească aspiraţii. Inovaţia de atitudine linişteşte. Reacţiile de surpriză sunt legate de mişcările astrale, de ciclurile anotimpurilor, de dezastrele biologice din organism (obosit, îmbătrânit), de evenimentele numite generic viaţă (notate în termeni negativi). Este o poezie de sentiment caligrafiat (va fi toamnă/ în oasele mele o teamă uşoară), o poezie care sfidează memoria culturală, o poezie a cărei calitate de bază este emoţia autentică. Simplitatea, marcată şi prin titluri (izvor, geneză, aer etc.), resimte greutatea unor cuvinte mari: dor, vis, univers etc. Undeva, în viitor, e un acolo, tulbure şi ameninţător.

Poemele selectate din al doilea volum, Ţintă vie (1979), păstrează datele iniţiale, adăugând expresia preocupării artistului pentru gestul său. Până la capăt, fie şi pe-un drum rătăcit, murmură el, precum emirul lui Macedonski. Aceste cuvinte nu sunt decât nişte fire/ de nisip pe care încerc să le aşez în calea oceanului, adaugă. Clorofila, infinitul, viaţa, neantul sunt atinse iar şi iar şi făcute să sune. Neîncrederea în gestul său, în fond de recreare a unui univers, este paralizantă. Tentaţia către autentic, palpabil este enormă: să sune stele sure în goluri, să n-auzi,/ se poate împăcarea să fie şi aceasta;/ dar tu tresari când viaţa, din nou cu sânii uzi,/ cu mîinile-amândouă îţi zgâlţâie fereastra…Fiinţa este invadată de dorinţe legate de concret, marea îngheţată a ideii este în opoziţie cu căldura din aşternut, din sângele femeii. Dilema este resimţită dureros, căci nici omul, nici îngerul nu au arme să-l învingă unul pe celălalt. În fond, nimicnicia este generală, neputinţa artei nu înseamnă mai nimic pe lângă fragilitatea vieţii în sine, ca fenomen galactic. Eu nu pot mare lucru, spune cineva (omul? artistul?) dar cine poate ceva? Poate e noapte, poate este zi/ soarele trage viaţa la edec/ cad picături de somn în văi pustii…/ poate pe zări corăbii albe trec…

Înţelepciunea, semificaţiile gesturilor mărunte care conduc la o semnificaţie înaltă, cuprinzătoare, sunt miza în Tablou cotidian (1983). Răbdarea firului de nisip care sapă/ în pieptul unei stâncitotul e în tine însuţirâul va curge limpede la vale/ tu ai să-l auzi susurând dedesubt vorbesc despre înţelepciunea resemnării, a acceptării. Mai de preţ decât orice este echilibrul, măsura lucrurilor. Se insinuează într-o măsură oarecare discursivitatea, imperativitatea, trebuie. Ele încearcă să menţină normalitatea într-o lume care se destramă continuu, care se iroseşte. Timpul care trece este o risipă. Poemul cel mai frumos este o listă de cumpărături scrisă de ea şi găsită dimineaţa, când toate speranţele sunt întregi. Se cerne peste noi cenuşa încă unei zile/ oraşul se târăşte ca o reptilă grea spre nicăieri. Monotomia face ca zilele să semene între ele, aşa încât pot fi trăite cu mintea anticipat: te înduioşează iernile grele ce vor veni/ îţi vor da timpul pe care nu l-ai avut,/ şi până la urmă în răceala camerelor/ neprimitoare sub pledul bătrâneţii, o, / pasărea îţi va cânta/ primăvara prea târziu.

Evidenţa este notată fără nicio reacţie: tu împotriva evidenţei mai crezi/ că în pulberile neantului se încheagă noi stele. Artistul se încăpăţânează să nu devină cinic, dezabuzat. Categoriile negative ale lui Hugo Friedrich nu operează. Eşti o furnică, dar eşti; nimeni n-a mai fost însă/ şi n-o să fie/ în locul tău. În singurătate, artistul poate dialoga cu omul de carne care-l găzduieşte; amândoi sub soartă; fiecare dintre ei este un alter ego pentru celălalt.

Conturul speranţei este un titlu surprinzător la un poet obsedat de risipire şi nimicnicie. Iată, poetul şi omul au găsit noi resurse, o nouă aventură. Resursele sunt însă aceleaşi; poatul se hrăneşte din ceea ce i se întâmplă omului viu. Femeia este mai vie în poeme ca oricând, deşi timpul a mai trecut. Cum poţi să scrii un poem: iei/ un sentiment oarecare etc. Tu eşti scribul/ atâtor sentimente/ intermediare. Oboseala se insinuează. Cu toate acestea, până la sfârşit, cu o încăpăţânare dramarică, poetul rezistă tentaţiei de a deveni cinic sau indiferent. Este o victorie? Este o înfrângere? După o tăcere de paisprezece ani poetul vorbeşte iarăşi. În epilogul antologiei, un poem cu adevărat diferit de celelalte. Temă cu variaţiuni poate fi un final polemic sau un început conformist.

Dincolo de gusturi – Alter ego este o carte care place la lectură. Tudor Cristea îşi fixează cu această carte locul în literatura contemporană. Dreptul la acest spaţiu propriu îl dau o poetică asumată şi dusă până la ultimele consecinţe (chiar daca aceasta e tăcerea!) şi curajul de a-şi cunoaşte mijloacele artistice şi de a lucra în deplină armonie cu acestea.Pentru că nu doreşte să fie altcineva, Tudor Cristea e Tudor Cristea. (George Geacăr, „Dreptul lui tu de a fi eu”, Litere, anul II, nr. 6 (15), iunie 2001)

*

Poezia lui C. e un spectrograf al atitudinilor faţă de actul poetic, de la modermismul recuperator, prin care s-a impus generaţia 60 şi până la postmodernismul textualist al optzeciştilor. Într-o emisie domoală, discursivă cu discreţie, poetul cultivă, încă de la Astru natal, un lirism al patosului trăirii. E un patos imploziv, coborât în surdină, care-i va rămâne definitoriu sub toate variaţiile scriiturii. Trăirea e, cel mai adesea, fremătătoare meditaţie ontologică: firavă, vulnerabilă, fiinţa este un microcosm efemer şi peren, cu, deopotrivă, spaima trecerii şi seninătatea eternei statornicii a Totului, iar cuvintele şi poezia – atomi ai imperisabilului – sunt „fire de nisip în calea oceanului”. Viziunea e marcată evident de cosmologia organicistă extatic-hipnotică a lui Eminescu şi, mai ales, de Lucian Blaga, dar şi de stilistica suprarealistă a fluenţei somnambulice sau a peisajului antropomorf, în care părul iubitei şerpuieşte prin arterele îndrăgostitului şi ierburile oceanului. […] Cartea de maturitate a lui C., Tablou cotidian,  aduce în prim-plan lirica blând-sarcastică a „estetismului ratării” în mica lume provincială. Placheta de „versuri alese” Alter ego rezumă un itinerar printre direcţii şi obsesii poetice, prin toate câte „au fost scrise”, dând curs, într-o secţiune intitulată Epilog, jocului intelectual de sincronizare, peste timp, cu pulsul poetic local şi de pretutindeni, însă făcându-şi permanent sesizate timbrul şi obsesiile proprii. Romanul Porţile verii transcrie lirismul constitutiv al personalităţii lui C. în regim epic, cu lux de tehnică narativă. Rămâne totuşi o carte poematică, utilizând intensiv instrumentarul poeziei: emisia hieratică, funcţia simbolică a decorului, siluetelor, gesturilor personajelor (mai ales feminine), metaforele laitmotiv care traversează şi corelează partiturile mai multor personaje într-un cvartet (uneori cvintet) de voci. Este o punere în abis, în special a unui prototip masculin, adâncită până la un mit al Întemeietorului. Având drept pretext ancthetarea unui accident rutier în care o tânără femeie, probabil adulteră, îşi pierde viaţa, iar bărbatul de la volan, supravieţuitor, devine de negăsit, romanul se ţese mai ales din procesele de conştiinţă şi retrospecţiile analitice ale procurorului anchetator, gravitând în jurul destinului, iubirii şi morţii. Bărbatul dispărut fusese implicat în trecutul sentimental al soţiei anchetatorului, ceea ce duce la izotopia rolurilor într-un glisando abia disociabil, captând şi alţi martori sau apropiaţi ai celor două cupluri, cu destine frapant asemănătoare. O analiză de cea mai pură esenţă camilpetresciană sau holbaniană e prelucrată textualist; discursul se autoscrutează (un personaj este scriitor), cu obsesia statutului aleatoriu şi interferent al oricărei istorii, din clipa în care a devenit text, „urmă” a vieţii. Romanul e, în fond, un monolog plural, trecut prin ţevăria comunicantă a mai multor pseudovoci, şi dincolo de artificiul textualist, e sesizabilă frecventarea afină a prozei lui William Faulkner, Lawrence Durrel sau George Bălăiţă. Prozatorul motivează poetic omofonia vocilor prin metafora-metasemn a destinelor multiple condensate într-o hieroglifă, zgâriată pe nisip, sub dogoarea soarelui înalt al verii. Prin volumul de eseuri critice Partea şi întregul,  C. se afirmă ca un original şi nu o dată tăios comentator al scrisului unor contemporani, poeţi (De la tradiţionalism la postmodernism), prozatori (De la realismul social la „ingineria textuală”) şi critici (Spiritul sintezei). (Gabriela Omăt, în „Dicţionarul general al literaturii române”, vol II, C-D, pag. 468-469, Academia Română, Bucureşti, 2004, Editura Univers Enciclopedic)

*

 

Vorbim mereu de-o criză a prezentului dar pierdem din vedere faptul că există şi o criză a trecutului. Ne îndepărtăm de trecut cu nonşalanţă, perfidie, impasibilitate, aroganţă, după împrejurări, ca şi cum n-ar trebui să ne înscriem în fluxul devenirii culturale, ca şi cum noi am fi pururi întemeietorii, ca şi cum ne-am începe toate activităţile ab origo. Şi poate că explicaţia nu rezidă numai în extrema frământare, în dramatica neaşezare a actualităţii ce ne confiscă, ci şi într-o superficialitate egotică a mentalităţii noastre care se lasă în voia unei amnezii confortabile, tangente la o ambiţie excedentară. Dacă oficialitatea comunistă obişnuia a rescrie trecutul în conformitate cu intenţiile sale propagandistice, a-l „re-crea” în chip abuziv, noi suntem tentaţi a-l ignora pur şi simplu (mişcare de facto echivalentă cu proverbiala tactică a struţului). Rezultatele unui atare comportament nu pot fi decât decepţionante. Criticii literare i-au sucit capul câteva metode odinioară în vogă, azi depăşite şi-n Occident (Jean Paulhan denunţa din vreme, pe bună dreptate, un „terorism al metodelor”), proceduri adesea imperative în demersul lor limitativ, cu pretenţii de soluţie ultimă. Tendinţa de monopol a structuralismului, bunăoară (la ale cărui rigidităţi au renunţat chiar şi promotori ai săi de marcă, precum Roland Barthes sau Tzvetan Todorov, la noi Mihai Zamfir), a dus la desconsiderarea tradiţiei critice (nu doar E. Lovinescu şi G. Călinescu erau socotiţi „depăşiţi”, dar pînă şi un Gaston Bachelard a fost bătut pe umăr condescendent ca un „frumos pensionar al ideilor literare”). Concomitent, afirmarea dificilă a tinerilor autori de la finele „epocii de aur”, a aşa-numiţilor optzecişti, s-a lăsat cu o exclusivă concentrare a acestora asupra producţiei proprii, însoţită de-o apăsată neglijare a predecesorilor ca şi a contextului ce depăşea dispozitivul generaţionist. Un product amuzant al acestui izolaţionism l-a constituit aiuritoarea preţuire a unor notorii exponenţi ai „realismului socialist”, apreciaţi – semn de miopie culturală – doar pe segmentul cel mai apropiat al prestaţiei lor oportuniste. Un exemplu frapant pe care l-am dat de mai multe ori: asemuirea lui Ov. S. Crohmălniceanu cu… Titu Maiorescu şi chiar cu Lucian Blaga! Cît priveşte poezia cea mai tânără (las΄că nici optzeciştii nu erau, în această privinţă, foarte diferiţi), ea se arată doritoare foarte a-şi exagera noutatea, având aerul a-şi uita mai mult decît evidenta-i filiaţie avangardistă. Căci în pofida copioasei, obsesivei pigmentaţii porno ce-o caracterizează (devansînd cu mult insolitul Jurnal de sex bogzian), ea nu e decât un capitol care continuă, fie şi cu energii proaspete, resurecţia poetică începută în primele decenii ale veacului anterior. N-o putem înţelege, n-o putem analiza, n-o putem omologa decât în funcţie de familia din care, cu toate actele în regulă, face parte.

Ne-am propus, începând cu aceste observaţii, a ne ocupa în prezentul comentariu de o carte a d-lui Tudor Cristea, Chipul şi oglinda. Critic şi scriitor, d-sa conduce una din neîndoios cele mai bune reviste ale provinciei noastre, Litere, cu o manifestare polemică remarcabilă, neînfeudată clişeelor, bazată, alături de suculenta prezenţă a directorului, pe colaborarea unei măgulitoare triplete: Barbu Cioculescu, Alexandru George, Mircea Horia Simionescu. Chiar din prima pagină a volumului, dl Tudor Cristea pune degetul fără menajamente pe rana sîngerândă: „Ne preocupăm (şi mă preocup, vai, în exerciţiul meu critic curent) în mod excesiv şi obstinat de prezent, recenzăm cu hărnicie autori care adesea sunt născuţi morţi, măgulim, zgândărim sau lezăm orgolii şi, în acest spectacol desfăşurat, din păcate, nu chiar în plină scenă, ci undeva în fundal, ne îmbătăm nu o dată de iluzoria putere a criticii de a face şi desface destine şi glorii şi uităm să privim în urmă, convinşi că lumea începe şi, eventual, se sfîrşeşte cu noi”. Că lumea nu începe şi nu se sfîrşeşte cu noi putem constata şi din ceea ce-şi propune autorul şi anume abordarea unui şir de scriitori mai vechi. E la mijloc „o opţiune personală menită a echilibra percepţia critică a literaturii de azi”. Două sunt planurile pe care acţionează criticul. Mai întâi, d-sa are în vedere derularea în substanţă a creaţiei, care face ca pe de-o parte operele trecutului să prefigureze pe cele ce vor veni, iar pe de alta, operele noi să arunce lumini asupra celor precedente, să le înveşmânte în irizările unor nebănuite sensuri şi corespondenţe. Astfel în predicile lui Antim Ivireanu sunt încercuite acele elemente pe care le „gustăm” acum, „satirice, pamfletare, mustrările severe, plastice, suculente, incriminările caustice, bine ritmate”. Prelatul se pricepea să asigure o tranzienţă lină de la materia teologică la situaţiile existenţiale, ajungând acolo unde dorea, şi anume la factorul moral concret, la viciul ce se cuvenea veştejit, de exemplu „aplecarea reprobabilă (remarcată cu stupefacţie şi de către Del Chiaro) a românului către înjurătura spurcată, denunţată într-un pasaj care are savoarea lui, întrucâtva argheziană (sau soresciană, anticipînd enumeraţiile din La Lilieci)”. La Negruzzi sînt semnalate „anticipările caragialeşti” din scrisoarea intitulată Proprietate păgubitoare, având ca obiect relaţiile dintre chiriaşi şi proprietari. În Păcală şi Tîndală, prozatorul „asamblează cu umor rabelaisian, din pură plăcere asociativă, proverbe, anticipîndu-l pe Anton Pann”, iar în fabula cu titlul Statistica lupilor probează „un rafinament odobescian”. Istoria unei plăcinte, un crochiu de moravuri fanariote, ar fi intrat în folclor „şi rezistă şi azi, dovadă că intuiţia scriitorului a fost exactă”. Rezervele, tăios exprimate, într-una din epistolele lui Duiliu Zamfirescu către Titu Maiorescu, faţă de nuvela O făclie de Paşte şi faţă de drama Năpasta, în care romancierul credea a găsi artificiu şi inautenticitate psihologică, îi sugerează exegetului o asemenea raportare: „E, acolo, o critică de detaliu, cârtitoare şi foarte asemănătoare cu cea operată nu demult de către Alexandru George asupra nuvelei Calul, de Marin Preda”. Rememorările din copilărie şi adolescenţă ale lui Gala Galaction au constituit, în opinia d-lui Cristea, modelul scriiturii din opul memorialistic al lui Preda: „înduioşate sobru, presărate adesea cu observaţii ironice şi autoironice, nelipsite de accente satirice sunt amintirile despre anii de şcoală, despre primul învăţător, despre profesorii din liceu, cărora paginile corespunzătoare din Viaţa ca o pradă de Marin Preda le par tributare”.

Dar naturala interacţiune a creaţiilor apare însoţită, în perspectiva unei istorii vii, cu momente de asimilaţie, rejectare şi corijare, de schimbări periodice ale percepţiei. Avem a face cu „mutaţia valorilor”, proces care „aduce la zi” creaţiile trecutului, curăţindu-le de scoriile conformismului, activându-le latenţele, organizându-le şi ierarhizându-le altminteri: „Există o dinamică a receptării ale cărei manete se află (şi se vor afla mereu) în prezent. Operele intră în umbră şi revin în lumină succesiv, în măsura în care în spaţiul lor există zone apte de a fi reconfirmate”. Deşi operează sintetic, neocolind generalităţile inevitabile, sistematizările de bun-simţ, ţelul d-sale fiind de-a oferi segmente de istorie literară, imagini „rotunjite” ale operelor/autorilor, dl Tudor Cristea are grijă de-a releva de câte ori are ocazia pliuri ale textelor nebăgate-n seamă de exegeza anterioară, faţete ce reverberează într-un chip aparte în zilele noastre. Apăsând pe „maneta” prezentului, scoate pe ecran un citat din Ion Ghica, incontestabil util pentru diriguitorii sistemului de învăţămînt actual: „în loc de a încuraja inteligenţele slabe, ar fi mult mai bine a deturna curentul şi a împinge tinerimea spre meşteşuguri şi meserii, şi a pune astfel inteligenţele mediocre în stare a deveni producătoare în loc de a deveni sterile şi de multe ori pernicioase prin pretenţiunile şi exigenţele lor. A face oameni învăţaţi este un bine, a face numai advocaţi şi jurnalişti este un rău (…) Strigăm cu toţii industrie; dar se pare că am crede că s-ar putea înfiinţa industrie fără meşteri şi că s-ar putea produce fără producători”. Romanul lui Nicolae Filimon i se înfăţişează demn de interes nu numai pentru cromatica epocii şi intuiţia tipologiilor, ci şi pentru lecţia de poetică ce-o implică, pentru spectacolul moral-stilistic: „La începutul istoriei speciei la noi, aflăm un roman despre cum se face un roman. Este un fel de lecţie în cadrul căreia profesorul este la fel de important ca materia predată”. Cu alte cuvinte, „este posibil ca personajul principal al Ciocoilor vechi şi noi să nu fie Dinu Păturică, nici Andronache Tuzluc, ci Filimon însuşi”. În postură de „cârtitor” la adresa „mucalitului” Nenea Iancu („caz delicat”), căruia îi apreciază totuşi inteligenţa penetrantă, Duiliu Zamfirescu are ceva „din fiul scriitorului, Matei, cel pe care Călinescu îl ironizează pentru fumurile aristocratice”. Proza lui Vasile Alecsandri, autentică sub unghiul simplelor „însemnări de călător”, se înrobeşte convenţiei de îndată ce trece în imaginarea situaţiilor, în compoziţia stărilor sufleteşti: „Spirit clasic, el este un adept al convenţiei ce nu imaginează subiecte, ci le rescrie. Clasicul repetă în chip original, dacă se poate spune aşa, supunându-se canoanelor, în vreme ce romanticul, măcar în principiu, eliberează fantezia şi descătuşează creaţia. Alecsandri receptează însă modelele romantice la suprafaţă şi într-un mod canonic, specific culturii sale clasice. De aici provine impresia de artificialitate în aproape tot ce ţine în opera sa de ficţiune şi de postura gravă”. Nuvela lui Gala Galaction, De la noi la Cladova, e abordată prin grila terminologiei lui Wayne C. Booth, conform căreia succesul ori insuccesul strategiei scrisului prozastic ar fi determinat de relaţiile ce se stabilesc între scriitorul în calitate de „om real”, autorul care se implică-n discurs în calitate de alter ego al scriitorului şi eventualul narator. În cazurile în care omul real îşi deversează părerile în text peste capetele observatorilor şi agenţilor naratoriali, opera riscă a eşua în tezismul moralizator. Nu o dată acuzată de un asemenea tezism, numita scriere a lui Galaction ar conţine contramăsuri salutare: „Se poate descoperi, la o lectură atentă, în De la noi la Cladova, o voce care dublează ironic, cu multă discreţie, glasul ce se mustră al părintelui Tonea. Este vorba de comentariul abia sesizabil al naratorului, care se distanţează de personaj şi de frământările sale, punându-l parcă sub lupă, ca pe un gândac oarecare. Această impresie nu poate fi contrazisă, ci, dimpotrivă, este justificată de prezenţa unor momente apăsat simbolice, cum ar fi cel al caisei sfâşiate rostogolindu-se la picioarele popei”. Fără a fi spectaculoasă, lectura d-lui Tudor Cristea impune printr-o fineţe uşor melancolică în poziţionarea-i asumată între trecut şi prezent.

Şi cum am putea încheia mai sugestiv decât reamintindu-ne o vorbă a ghiduşului Cornel Regman ce releva caracterul benefic pentru critica indigenă a numelui de Cristea? Lista cuprinzîndu-i pe Valeriu Cristea, Dan Cristea, Radu Călin Cristea, Daniel Cristea-Enache se complineşte pe deplin onorabil cu numele lui Tudor Cristea. (Gheorghe Grigucru, „Criza trecutului”, România literară nr. 18/ 5 mai 2006).

*

În condiţiile în care se predă, dar mai ales se receptează literatura laora actuală în liceele de la noi, refuz să mi-l închipui pe Tudor Cristea oficiind de la o catedră, într-o clasă şcolară din Găeşti. Şi nu pentru că l-aş suspecta de lipsă de autoritate ori de talent în predarea scriitorilor români mai vechi sau mai noi. Nu, ci din cauza disciplinei care lasă de dorit în multe locuri. Bine ar fi dacă acolo nu s-ar întâmpla aşa şi Găeştiul ar face o excepţie de la ceea ce am văzut cu ochii mei prin alte locuri. Nu mi-l pot închipui altfel pe Tudor Cristea decât stând la biroul din camera lui de lucru, înconjurat de istorii şi dicţionare literare şi de maldăre întregi de cărţi în care văd multe semne de carte ce marchează paginile unde criticul a descoperit un citat semnificativ, o frază ori un paragraf revelator pentru ideile pe care vrea să le abordeze în eseurile gândite de mai multã vreme şi pãstrate, tot multă vreme, în memorie. Cărţile pe care le citeşte nu atât pentru a fi la curent cu ce se publică ori pentru a-şi menţine revista pe care o conduce racordată în permanenţă la actualitate, cât mai degrabã dintr-o anume voluptate a lecturii, îi procurã, vreau să cred, veritabile regaluri spirituale. Din care, fireşte, are numai de câştigat. Recentul volum probează, fără putinţă de tăgadă (şi înaintea oricăror alte virtuţi) şi acest adevăr pe care l-aş numi primordial în ce-l priveşte. Dacã în volumul Partea şi întregul (1999) Tudor Cristea ne deschidea câteva perspective asupra poeziei contemporane (erau comentaţi acolo, între alţii, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Ion Horea, Ioanid Romanescu, Al. Andriţoiu, Ana Blandiana, Mircea Ciobanu, Petre Stoica), asupra prozei (Ion Lăncrănjan, Petre Sălcudeanu, G. Bălăiţã, Mircea Horia Simionescu, Mircea Nedelciu ş.a.) şi asupra a ceea ce autorul numea „Spiritul sintezei în critică“ (comentarii despre Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ion Cristoiu, Eugen Negrici, Alex. Ştefănescu şi Petru Poantã), deci ocheanul critic era îndreptat cătreliteratura contemporană (comentatã, de altfel, de Tudor Cristea mai înainte în revista „Argeş“ cu înţelegere, acribie şi devoţiune) în schimb (nu ştim dacă în chip de compensaţie sau nu), în recenta carte, interesul auctorial se manifestã cu precădere faţă de textele unor scriitori mai vechi care, zice semnatarul volumului, „nu sunt, cupuţine excepţii, autori de prim-plan. Mai exact, nu mai sunt, pentrucă, trebuie precizat, la vremea lor au fost cu toţii vedete.“ Este foarte interesant de observat că nici titlul eseurilor nu a fost ales întâmplãtor; fiecare autor are, în fond, în optica şi în perspectiva istorică, un anumit „chip“, pe când „oglinzile“ în care acesta îşi răsfrânge figura (citeşte opera) diferă de la o epocã la alta, de la un tip de receptare la altul. Sesizând şi mai ales urmãrind acest fenomen firesc al dinamicii culturii naţionale, Tudor Cristea îşi argumentează inteligent şi credibil demersul: „Abordarea literaturii mai vechi reprezintă şi o opţiune personală menită a echilibra percepţia critică a literaturii de azi. Şi poate că nu întâmplător, cei mai mulţi autori cuprinşi în acest volum ilustreazã un dialog cu spiritul european care-l anticipează pe cel din zilele noastre. Mari anacronisme şi mari deschideri, coexistenţe bizare dătătoare de originalitate, contraste, dezechilibre şi reechilibrări, tradiţie şi inovaţie – o poveste a europenizării noastre care dureazã de aproape două sute de ani şi se tot prelungeşte. Fenomenul asimilãrii mesajului clasic şi clasicist este unul fundamental în acest proces şi am încercat să-l evidenţiez, fie şi fragmentar“. Ca modalitate de concepţie, autorul foloseşte o structură pe care aş  numi-o, la rândul meu, clasică sau încetăţenitã de multã vreme în istoriile literare; mai întâi este conturat cadrul istoric şi cultural în care se înscrie biografia autorului abordat, apoi se purcede la analiza propriu-zisã a textelor care ilustrează cel mai bine ideea de valoare şi de perenitate, cea care, eventual a influenţat orientări şi aspecte ale operelor urmaşilor. Anume particularităţi stilistice, note distinctive descoperite în paginile colbuite de vreme sunt puse şi ele în lumină la locul cuvenit. Bunãoarã, comentând De neamul moldovenilor a lui Miron Costin, eseistul notează: „Tonul rămâne echilibrat, indignarea păstreazã anumite limite în expresie, interpolatorii lui Ureche sunt incriminaţi într-un limbajintelectual, prin argumente şi prin reducere la absurd“. Iar concluzia pe marginea întregii moşteniri literare rămasă de la acelaşi cronicar trimite gândul cititorului, printr-o acoladă peste timp, la alţi scriitori, de o mai largă suprafaţă şi de o altitudine ce nu mai poate fi pusă la îndoială: „Pesimismul eminescian şi utopia sadovenianã de mai târziu, cu notele lor inconfundabile, nu sunt strãine nici în spirit, nici în mlădierile lorstilistice, de moralismul tragic întristat, suspinând într-o Arcadiedevastată, al lui Costin.“Trebuie spus că pe lângă gustul manifestat pentru picanteriabiograficã, pe care Tudor Cristea o pune în pagină cu abilitate călinescianã, demersul eseistic nu uită, nici măcar o clipă, raţiunile iniţiale – acea oglindă în care, pe alocuri, se răsfrânge nu numai opera vorbind despre vremuri demult apuse, ci şi tangenţele cu realităţi actuale, precum cel din învăţământul de azi, ale cărui similitudini cu cel de odinioară sunt surprinzătoare. „Ceea ce spune Ghica (Ion, n.n. F.P.) – noteazã comentatorul într-un loc – este cu bătaie mai lungă şi probabil că dacă opiniile de mai jos ar apărea, cu minimã cosmetizare lingvisticã şi schimbând ce e de schimbat, într-un jurnal contemporan, ele aratinge, chiar dacă ar leza orgolii exacerbate pompos, aspecte încă existente“. Iar citatul la care recurge în argumentaţie ne apare atât deactual încât pare a fi fost scris nu acum aproape două sute de ani, cidoar cu câteva zile în urmă: „Nu se poate tăgădui că şcolile noastre […]au dat slabe rezultate pânã acum. Tinerii care dobândesc bacalaureatulla noi nu se pot compara […] cu cei care ies din colegiile Franţei,Germaniei, Italiei, Belgiei sau Elveţiei; învăţătura noastră gimnazială nueste destul de serioasã, profesorii nu sunt destul de exigenţi, nici destul de riguroşi la examene; gradul universitar se acordã prea lesne şi a devenit accesibil inteligenţelor celor mai mediocre.“ şi aşa mai departe. În alt loc, comentând Convorbirile economice ale aceluiaşi Ion Ghica, eseistul dă peste un alt citat grăitor; şi nu ezită să-l reproducã: „Un ministru ruinează finanţele, îneacă ţara în datorii, falsifică instituţiunile, violeazã constituţiunea, calcă legile în picioare, corumpe poporul şi-l jefuieşte;  îi este destul să cedeze locul altuia şi toate s-au iertat, toate s-au uitat; ceva şi mai mult, dacă  o striga cât de puţin în contra celui cei-a urmat, poate trece şi de bun patriot“. Nimic nou sub soare, ne vinesă zicem, gândindu-ne că, de fapt, tranziţia ce dureazã de vreo douã

sute de ani, cum scrie Tudor Cristea într-un loc, păstreazã intacte moravurile şi „virtuþile“ politicienilor din ţara de la gurile Dunãrii… Nu mai puţin interesante şi cu trimiteri la realitatea post-decembristã sunt citatele folosite de Tudor Cristea pentru a ilustra unele dintre cele mai grãitoare contribuþii ale lui B.P. Hasdeu la dezvoltarea publicisticii româneşti. Subliniind spiritul polemic şi satiric al celui care a intrigat o ţară cu a sa Duduca Mamuca, autorul cărţii exemplifică, de asemenea,printr-un text, viziunea acestuia despre ziaristul român: „Alt avantagiu nu mai puţin pretenţios – scrie Hasdeu – este privilegiul ce au ziariştii

români de a schimba pe toatã ziua ceea ce se numeşte principii. A fi ziarist este a fi acelaşi om în cursul unei singure zile; căci cuvântul ziar se trage din cuvântul zi. Dindatã ce însă a trecut o noapte la mijloc, ziaristul îşi schimbă faţa; ceea ce ieri a fost alb, devine negru; da se

preface în nu, marele Cuza se transformã în tiranul Cuza, ilustrul Kogălniceanu se transfigurează în trădătorul Kogălniceanu […] Câteodată publicistul stigmatizează, în termeni fulgerători, demoralizarea ţării, etc… etc… Cetindu-l, ai crede că vorbeşte un Caton, că auzi pe unSocrat, că vezi pe un Brutu… Dezamăgeşte-te! Ziaristul nostru el însuşi e înnoroiat în viţiuri, e scãldat în corupţiune, e înecat în abuzuri! […] Acesta e tipul publicistului român. Sunt excepţiuni, dar excepţiunile nu sunt reguli…“. Citind astfel de opinii parcă îţi vine numaidecât să te întrebi: Oare pe ce post de televiziune am auzit asta? Bune pagini mai cuprinde volumul şi despre Duiliu Zamfirescu, pe care Tudor Cristea îl supune judecăţii critice prin prisma „teoriei şi practicii romanului“ (sesizând că, din fericire, practicianul a depăşit teoreticianul cu Ciclul Comneştenilor, remarcabil „prin armonia clasică şi prin echilibrul viziunii, în ciuda unei tendenţiozităţi pe care, în momentele bune, instinctul sãu de creator o disimulează sau o face organicã.“), despre C. Negruzzi, înzestrat cu „vocaţia întemeierii“ (şi

căruia autorul îi consacrã o detaliată analizã a unor texte mai puţin cunoscute şi mai puţin editate până acum), despre Vasile Alecsandri – prozatorul (cel care are, între altele, meritul de a fi „precursor al exotismului în literatura noastrã“ şi a cărui prozã denotă un autor înzestrat cu un fin simţ al observaţiei, cu umor, cu simţul ironiei şi, fireşte, al poeziei), despre nuvelistul Alexandru Odobescu (în Doamna Chiajna, spre exemplu, Tudor Cristea gãseşte că  „planurile fuzionează, sunt conturate personaje memorabile, se creeazã atmosferã, se imprimã naraţiunii o intensã culoare locală, există, în multe scene… puternice elemente dramatice“ – de unde şi concluzia că din acest text „ar putea ieşi, sub o altfel de panã, un roman“) ori despre Gala Galaction.Aşadar argumentaţia solidă, noua perspectivă propusă  pentru lecturã, neîntrerupta racordare la „teme“ şi „idei“ care au anticipat o serie de opere literare moderne, premoniţia înscrierii valorilor noastre în circuitul european, descoperită şi pusă în lumină în anumite falii ale textelor analizate, pe de o parte, stilul limpede şi plãcut fluent pe de alta, sunt calităţi ce fac din volumul lui Tudor Cristea un veritabil „îndreptar“, un„ghid“ de indiscutabilă şi mare utilitate atât pentru cititorul avizat cât şipentru cel ce doreşte sã descopere valorile patrimoniale ale culturii române,acel tezaur de opere ce ne dă  identitate în faţa altora.  (Florentin Popescu, Chipul şi Oglinda, în „Eu v-am citit pe toţi”, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2007, p. 222-224)

*

 

Puţini dintre scriitorii care o fac pe ziariştii pe hârtie sau pe micul ecran recurg la rubrica de cotidian pentru că le pasă cu adevărat de ce se întâmplă şi fiindcă îi doare ce văd ori vor sa spună ce simt. Practica ziaristică a scriitorilor e, în general, nutrită de ambiţia vizibilităţii şi de porniri mercantile. Se vede din stil: arogante în ţinută si seci în formă, majoritatea rubricilor susţinute de scriitori vin cu subiecte supte din deget ori cu poliţe platite confraţilor din alte tabere, toate socotindu-se „adevarata elită“. E un bâlci al deşertăciunilor şi al pustiului plin de convingeri simulate ce l-ar deprima pe gazetarul Eminescu. Sunt şi excepţii ce confirmă regula. Un ton „eminescian“, plin de sarcasm îndurerat desoperim în mai fiecare din editorialele lui Tudor Cristea din Găeşti publicate în „Litere“, remarcabila revistă din târgul dâmboviţean pe unde au lăsat urme Şerban Cioculescu şi bunul sau prieten Vladimir Streinu. În foiletonul lui din „Litere“ intitulat „De-a tura-vura“, Tudor Cristea pune sub semnul îndoielii un principiu sacrosanct de care nu e bine să te îndoiesti, oricât de cartezian ai fi: principiul libertăţii de opinie. Marea majoritate a „cetăţenilor de buna credinţa“ convin că singura cucerire palpabilă şi neîndoielnică rămasă în picioare după revoluţia din decembrie este libertatea de expresie echivalată însă simplist cu a spune că oricine poate spune orice. Nu-i deloc aşa. Tudor Cristea are temeritatea de a denunţa nocivitatea unui principiu ce „sună“ bine: „grav este că  aşa-zisul principiu al libertăţii de opinie face că pe la televiziuni, pe la radiouri, dar şi prin presa scrisă  numeroşi inşi si inse spun sau fac ce le trece prin gleavă“ (glava: cap gros, capaţâna, cf. Şăineanu L., „Dictionar universal al limbei române“, ed. 1929). Bunaoară, scrie Tudor Cristea, „fostul infractor Miron Cozma, proaspăt ieşit din închisoare în sclipiri de blitzuri şi în raza camerelor de luat vederi: individul, invitat chiar la televiziunea de care vorbim, în emisiunea unui realizator care pălăvrăgeşte periodic cu amicul său, fost poet si etern disident, siluind buna si răbdătoarea limbă românească  redusă la cincizeci de cuvinte si expresii orale, Miron Cozma, zic, ne anunţă că vrea să-şi facă partid şi că inţentionează să candideze la preşedinţia ţării. Iar pământul bietei tari tace si rabdă asemenea insolenţă, în vreme ce noi surâdem cu îngăduinţă“. Probabil ca şi CNA-ul „e convins că libertatea de a spune şi de a face tot ce-ţi trece prin tărtăcuţă e un semn de democraţie sau chiar culmea acesteia. Nu e!“ – ripostează Tudor Cristea, excedat de prostia, demagogia si ticăloşia cu drept de a se înfrupta cu neruşinare tolerată din principiul sacrosanct al „libertatii de expresie“. Dezastruoase, efectele acestei libertaţi contraselective încing pâna la roşu condeiul scriitorului: „România functioneaza după  principiul lumilor swiftiene. E o argheziană Ţară de Kuty, unde toate sunt întoarse cu susul în jos, iar televiziunile noastre, în frunte, vai, cu cea naţională, sunt emblemele ei. Pe micul ecran îşi dau aere tot felul de prostălăi fuduli, despicând în patru firul propriei ignoranţe si încercând în zadar să  împartă în fâşii ceaţa din propria minte. Femei divorţate de şapte ori ne dau lecţii despre căsnicie. Maeştri de modă îmbrăcaţi aidoma unor cerşetori ne vorbesc despre eleganţă. Infractorii ne gavaresc despre cinste, iar mincinoşii patentaţi despre adevăr. Paraşutele care fac topuri ale sutelor de bărbaţi trecuţi prin viaţa şi patul lor ne învată cum să iubim şi ne dau lecţii de morală. Măscăricii de bâlci ne fac cu degetul că nu suntem serioşi. Catârii contestă caii pur-sânge. Oile povestesc cum au mâncat ele lupii, iar Gigi Becali ne spune cum o sa umilească alde Dică şi ai lui marile echipe ale Europei. Şi cum preşedinte al ţării nu o să ajungă nici Miron Cozma, nici Vadim Tudor, nici Năstase, ci el. Iar pamântul ţării continuă să tacă şi să rabde…“. Doar cu rabdarea pamântului nu sunt de acord din această viziune a unei lumi răsturnate a lui Tudor Cristea: din când în când inima ţării, Vrancea, ne mai dă câte un semn, mic, ce-i drept, înaintea celui mare, înainte de cutremur… (C. Stănescu, „Înainte de cutremur”, Cultura nr. 170 / 2008)

 

 

*

 

Diriguitor al uneia dintre revistele remarcabile ale provinciei noastre, Litere, realizată la Târgovişte şi la Găeşti, una din vetrele criticii interbelicului, Tudor Cristea nu e doar un simplu „animator” al unui topos limitat. Aspectul de analist al fenomenului literar, cel mai reliefat până-n prezent din prestaţia d-sale ce mai conţine poezie şi proză, ni-l propune cu însuşiri demne de apreciere indiferent de situarea „marginală” de care are parte, nu o dată atîrnînd ca o greutate de piciorul exponenţilor săi. Inteligent, aerisit, e capabil de priviri generale, de regulă iuţi, deoarece nu insistă prea mult pe vreunul din subiectele ce le abordează. Îl citim cu plăcere în scurtele texte, frecvent incisive, axate pe actualitate, de pe prima şi de pe ultima pagină a Literelor. Însă d-sa apasă pe o mare diversitate de clape, „de la clasici la contemporani”, aşa cum îşi intitulează ultimul volum, tentând a reuni într-un buchet un şir de nume ce rareori se întîlnesc în cuprinsul aceluiaşi sumar, când nu e o istorie a literaturii, de la Dimitrie Cantemir şi Ion Neculce la Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieş, Mihail Gălăţanu. Plus cîţiva autori puţin cunoscuţi precum Nicolae Neagu, Dumitru Ungureanu, Marin Ioniţă, Eus. Platcu etc. Nu e totuşi prea mult? Mărturisim a nu fi auzit de unii dintre scriitorii de mică rezonanţă pe care-i introduce criticul, aşa că ne rămâne nădejdea că generozitatea d-sale nu încalcă „principiul măsurii”, invocat în textul introductiv, parţial reprodus şi pe coperta a patra. Scuza (onorabilă) a lui Tudor Cristea ar putea fi ceea ce declară în acelaşi loc cum că scrie „fără parti-pris-uri zonale, dar şi fără complexe provinciale, conform încredinţării că nu există decât o singură literatură română, dar că ea se poate face (atunci cînd se face) oriunde”. Să remarcăm mai întîi capacitatea d-sale de-a se rosti interesant asupra operelor incontestabil interesante ale actualităţii. Expertizele d-sale sunt îndeobşte convingătoare printr-un echilibru între obiectivitatea geometrică a afirmaţiilor şi spiritul de fineţe cu care sunt slujite acestea. Substanţa operei e girată, aşa cum se cuvine, de substanţa recepţiei, ultima funcţionând ca o oglindă în care apare figura fantasmei critice, singura în care opera şi-ar putea recunoaşte, paradoxal, propriul chip. Iată un comentariu referitor la o scriere a lui Mircea Horia Simionescu: „în ciuda ironiei, în unele momente spumoasă, Dicţionarul conţine, în integralitatea lui barocă, un sâmbure tragic. Această latură vine şi din felul de-a reprezenta figurile: nu după un cod existenţial, ci după unul literar, ceea ce face ca toate cele o mie de personaje să trăiască, împreună cu naratorul care se amuză fixându-le în vastul său insectar, procesul unei falsificări a identităţii prin tirania stilurilor. Amuzându-se să lunece printr-o pluralitate de tehnici şi mecanisme ale reprezentării, printre clişee şi locuri comune, autorul îşi asumă drama sa de ficţionar. Ideea că viaţa se supune unui model livresc şi că pretutindeni dai nu peste existenţa propriu-zisă ci peste un clişeu literar al ei, se va prelungi în toate scrierile ulterioare, inclusiv în romane, unde spectacolul de măşti şi transferul de ficţiune din text în viaţă şi din viaţă în text, dă zâmbetului perpetuu al naratorului un rictus amar. Mi-l explic, aflându-l şi pe figura autorului ca persoană reală, prin faptul că opera a luat de mult în posesie omul”. Iar în legătură cu un roman al lui Alexandru George, următoarea subtilă disociere: „Într-un fel, pornind (totuşi) de la experienţa lui Camil Petrescu şi Anton Holban, romanul polemizează subiacent cu formula acestora, optând pentru autenticitatea ficţiunii”. Astfel, „realitatea şi umbra ei împlinită pe hîrtie se vor confunda „, naratorul decretând în final autoritatea integrală a fanteziei: „Totul există prin voinţă, prin inteligenţa de a descoperi, prin curajul a ţi-l însuşi. Fantezia e dreptul de a unifica orice, chiar şi nălucirile, de a le împerechea la nevoie, de a le fixa în plasa celei mai riguroase proze””.

Dar Tudor Cristea nu utilizează doar registrul aprobativ, înălţându-se pînă la elogiu, inspirat de satisfacţia estetică. Spre deosebire de unii critici ori responsabili de periodice din spaţiul provincial, inclusiv din „capitalele” acestuia, care îngână opiniile consacrate ale „centrului”, necutezând a strica relaţiile cu „persoanele importante”, d-sa îşi păstrează dreaptă coloana vertebrală, chiar când e vorba de „clasici”. Nici obedienţa la clişee, dar nici spumegarea colerică a unor condeie locale nu-l discreditează. Un ton măsurat, salubru, îi unifică discursul. Prestanţa istorică a unor autori nu-l împiedică a-i amenda pe alocuri. Despre un roman al lui Slavici: „În Cel din urmă armaş, de pildă, personajul principal, Iorgu, absolvent de universitate, dar chiar şi Titu Maiorescu, care este alături de Caragiale şi alte figuri ale perioadei 1874 – 1878, personaj al cărţii, evidenţiază un univers de gânduri cu nimic mai presus, nici ca limbaj, nici ca orizont, de al Marei sau de al lui Hubăr”. Despre romanul Arhanghelii al lui Agîrbiceanu: „Deznodămîntul grăbit, insuficient motivat şi tezist-moralizator este sub valoarea romanului. Pe de altă parte ar fi de sesizat dincolo de profilul personajului central şi de existenţa unor scene memorabile de viaţă, o anumită precaritate a construcţiei, excesul narativ, generalitatea descripţiei, ca şi limbajul prea marcat regional – o carenţă mai generală a literaturii lui Agârbiceanu”. Despre o nuvelă a lui I. Al. Brătescu-Voineşti, Pană Trăsnea Sfîntul: „Pigmentată de reflecţii naratoriale cam siropoase asupra iubirii, nuvela este melodramatică, artificială şi chiar involuntar parodică”.

Acelaşi ochi exigent se aplică şi asupra produselor epocii în curs, înfăţişate, e drept, pe sărite, însă nu expeditiv, ci cu o onestă concentrare a atenţiei. Neintimidat de monumentalitatea aparentă a Istoriei lui Marian Popa, criticul e de părere că „marile ei defecte” îi copleşesc „calităţile sau pur şi simplu le anulează”. Numele în temeiul cărora s-a operat selecţia şi gruparea scriitorilor ar fi „eclectice şi uneori hazardate”: „este discreditant să-l situezi în acelaşi subcapitol, printre «poetaştri», pe Gabriel Chifu, autor merituos, (…) alături de un «poetălău» incontestabil ca Ion Crânguleanu, care trebuia trecut doar la bibliografie”. În rîndul celor cărora li se acordă un spaţiu mai mare, „unitatea de măsură a valorii declarată în chip repetat”, apar mulţi semnatari în coloanele Săptămînii lui Eugen Barbu, „căci Marian Popa a fost şi el un locotenent al acestuia”. Insensibilitatea pentru poezie a istoricului literar în cauză îl face poet pe… Traian Iancu, unicele caracterizări din inimă la acest capitol fiind cele referitoare la „poeţii militanţi” de soiul lui Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor. Criticii sunt minimalizaţi, începînd cu Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Gabriel Dimisianu, ultimul pur şi simplu „martelat”, în schimb i se acordă o mare extensie Mirelei Roznoveanu, „autoare mai curând modestă”. Concluzia sună dezolant, precum un acord de muzică funebră: „mulţi scriitori sunt minimalizaţi pe nedrept sau grav deformaţi. Dar şi atunci când exprimă o bună părere despre ei, autorul îi face, prin modul în care le rezumă, le comentează sau le exemplifică opera, să pară plicticoşi ori lipsiţi de valoare”. Nu mai puţin incitante ni se înfăţişează obiecţiile pe care exegetul le aduce unei cărţi a lui Eugen Simion, Convorbiri cu Petru Dumitriu. O astfel de scriere ar impune, socoteşte pe bună dreptate d-sa, ca unul dintre cei angajaţi în dialog să-şi asume o postură secundă, fie că e reală, fie „că-şi joacă rolul” pentru reuşita întreprinderii. Fixarea ambilor pe aceeaşi treaptă tulbură confesiunea celui ce se cade a fi „vioara întâi”. Modelul absolut îl constituie convorbirile lui Goethe cu Eckermann, fiind menţionate pilduitor, mult mai aproape de noi, şi dialogurile dintre Liiceanu şi Cioran, dintre Aurelian Titu Dumitrescu şi Nichita Stănescu, dintre Florin Mugur şi Marin Preda: „Din perspectiva celor precizate mai sus, convorbirea lui E. Simion cu Petru Dumitriu nu este un dialog. E. Simion pare a se fi dus la Metz, în 1993, şi la Strassbourg, în 1996, cu toate răspunsurile cunoscute (şi care mă tem că erau ale sale). Parcurgând cartea, capeţi senzaţia persistentă că asculţi două monologuri marcate tot de alte obsesii: complicitatea cu regimul comunist în ce-l priveşte pe prozator, acuzaţia de „neimplicare implicată” (postdecembristă) în ceea ce-l priveşte pe critic”. Şi mai mult decât atât, E.Simion s-ar asemăna cu Petru Dumitriu, întrucât s-ar afla într-un „exil” în interiorul literaturii române, în pofida faptului că se află (se afla) la conducerea Academiei şi a Institutelor sale, „sau poate tocmai de aceea”. Împrejurare ce l-ar îndemna să nu ia în seamă mistificările interlocutorului, „când dă, bunăoară, explicaţii suspecte despre felul în care a scris Drum fără pulbere, compus, cică, în necunoştinţă de cauză privind deţinuţii”. Totodată Petru Dumitriu s-ar găsi, ca personaj, „sub nivelul dramei care l-a împins în pragul sinuciderii” (oare?), o personalitate „cam ceţoasă” ca şi opera sa. Suspecte ar fi „inclusiv (Dumnezeu să mă ierte!) confesiunile sale religioase”. Cît îl priveşte pe Eugen Simion, acesta ar rămâne „un moralist superior”, deşi „incapabil (…) să-l înţeleagă pe Cioran altfel decât ca „estet al disperării”, în ideea că esteticul salvează „erorile gândirii”. „Care erori – aş putea să întreb, dar nu o fac”,se pronunţă (echivoc? ironic?) circumspectul exeget.

Tudor Cristea e unul din criticii actuali în care se poate avea încredere, practicînd analize al căror timbru mat, uneori cu nuanţe didactice, pare a indica un scepticism învins (spre deosebire de individul doar „corect”, care poate fi sec formal, scepticul dispune adesea de resurse interioare contrariate, aidoma mizantropului care e un sentimental dezamăgit).  (Gheorghe Grigurcu, „Expertize convingătoare”, România literară, nr. 49/ 2008)

*

Pe vremea generaţiei ’60 era oarecum descalificant ca un critic literar să scrie numai despre valori consacrate. Fiecare comentator căuta, în cărţile citite, noutate, originalitate, prospeţime. Era un titlu de glorie să scoţi din anonimat un autor. Valeriu Cristea chiar scria cu ostentaţie despre scriitori ignoraţi pe nedrept. Şi făcea un lucru extraordinar. De ce cotă se bucura Emil Brumaru când Nicolae Manolescu scria despre el în „România literară” ?  Nu-l numea Mihai Ursachi pe Brumaru, în derâdere, poetul-bulion ? Exemplele de acest fel sunt cu zecile. Dimpotrivă, erau foarte aspru taxaţi criticii care scriau numai despre autori unanim recunoscuţi. Se spunea, pe bună dreptate, că nu au simţul valorii, ceea ce, pentru un recenzent, este o obiecţie ucigătoare. Adrian Marino şi Nicolae Balotă n-au fost socotiţi niciodată critici literari propriu-zişi, ci doar universitari elevaţi şi autori de sinteze savante. Aceste reflecţii mi-au fost prilejuite de apariţia cărţii lui Tudor Cristea,  „De la clasici la contemporani”, Grupul Editorial Bibliotheca-Marcona,  Târgovişte, 2008. Întâmplarea face să fi parcurs, înainte de a citi cartea lui Tudor Cristea, două cronici extrem de elogioase. În ambele însă i se reproşa criticului interesul şi pentru autori „puţin cunoscuţi”, „de mică rezonanţă” sau de „semnificaţie locală”,  scriitori despre care un critic de mare prestigiu mărturiseşte a nu fi auzit. Să fie notorietatea acelaşi lucru cu valoarea ? Las la o parte faptul că un critic este liber să scrie despre ce pofteşte, dar surpriza mea este să constat că tocmai criticii „de la centru” au complexul provinciei, în timp ce Tudor Cristea, locuitor al oraşului Găeşti, nu pare a avea nicio inhibiţie, scriind cu egală competenţă şi cu un viu interes despre Ion Neculce, Mircea Cărtărescu şi Mihai Stan. Anticipând parcă obiecţiile care i se vor face, Tudor Cristea face precizări utile într-un inteligent şi foarte bine justificat „Argument”, cu care se deschide cartea şi care ar merita citat în întregime : „Nu doar faptul că, îndeosebi în ultima vreme, preocuparea mea critică vizează, pe lângă activitatea de cronicar al literaturii prezentului, întoarcerea către cea a trecutului mai îndepărtat ori mai recent şi nici faptul că, scriind la o revistă care apare în provincie, încerc să îmbin interesul pentru orizontul literar naţional cu cel pentru literatura zonală, influenţează demersul de acum. Fiind şi autor de beletristică, eu am considerat întotdeauna activitatea de critic literar ca pe o parte a discursului meu scriitoricesc. Nu văd, cu alte cuvinte, niciun conflict între poetul, romancierul şi criticul care am fost ori sunt. Critica – am mai spus-o – este un alt fel de literatură, criticul nu este altceva decât un scriitor care vorbeşte despre cărţi, aşa cum le înţelege, le gustă şi le situează el ; este un poet sobru şi un romancier de idei.”  Şi mai jos : „Pentru mine literatura este un tot, un organism viu. Operele întreţin un dialog permanent : cele de azi le vorbesc celor de ieri, cele de ieri – celor de astăzi. E rolul criticii de a le face să comunice astfel. Tot aşa, în prezent (dar şi în trecut) orizontul aşa-zicând naţional dialoghează ( sau ar trebui să dialogheze ) cu cel local. Problema este că, discutând un autor sau altul, este necesar să ne bazăm pe acelaşi standard valoric.” Trebuie să facem observaţia că afirmaţiile lui Tudor Cristea excelează prin claritate, precizie şi siguranţă a tonului.  Într-adevăr, este trist că fenomenul literar naţional e fracturat în mai multe „orizonturi”,  care provoacă existenţa unor „ierarhii paralele”, după cum bine remarcă Tudor Cristea,  şi multă confuzie, din pricină că numeroşi critici literari nu aplică aceleaşi criterii de valoare pentru toţi creatorii şi sunt total lipsiţi de interes pentru scriitorii care nu intră în orizontul lor de interes cultural şi social. Nu înseamnă că un autor nu există, dacă n-a auzit despre el cutare sau cutare critic literar. Ideea este că Tudor Cristea ar trebui lăudat tocmai pentru ceea ce i se reproşează în mod delicat : interesul, rar astăzi, pentru scriitori aparţinând tuturor „orizonturilor” literare. El încearcă să unifice, într-un întreg coerent şi viu, ceea ce este risipit în mai multe fragmente independente. Şi reuşeşte. Oglinda spartă a literaturii de azi este refăcută, în mod firesc, şi prin efortul critic al lui Tudor Cristea.

Se ştie că Tudor Cristea este deopotrivă poet, romancier şi critic literar. Acest lucru nu se simte însă, în sensul bun, în articolele sale. Marin Sorescu, de pildă, scria nişte eseuri care uneori nu aveau nicio legătură cu opul comentat. Tudor Cristea seamănă mai degrabă, până la un punct, cu G. Călinescu şi, mai ales, cu Nicolae Manolescu, care nu amestecă lucrurile. Poate doar gustul fin şi intuiţia sigură a criticului să îl trădeze cumva pe scriitor. Nu însă şi mijloacele, Tudor Cristea scriind „frumos”, cu formulări memorabile, dar fără zorzoane şi analogii deplasate.  Este o critică pură, adică fără portrete, evocări şi biografie, Tudor Cristea neagreând alexandrinismul critic. El nu încurcă niciodată planurile. Textele sale sunt cronici literare adevărate sau eseuri extraordinar de interesante, nu glose disparate pe marginea operelor. Criticul lasă doar opera să vorbească şi acest lucru sporeşte impresia de obiectivitate, de tratament egal pentru toţi scriitorii analizaţi. Dacă adăugăm simţul acut al valorii, abundenţa ideilor originale, mobilitatea în a comenta, cu egală dezinvoltură, poezie, proză sau critică literară, argumentaţia fără cusur şi spiritul critic care-l face să nu se îmbete cu apă rece şi să afişeze o exigenţă binevenită, am surprins câteva trăsături ale tipului de critică practicată de Tudor Cristea. Dar nu pe toate. În fond, textele lui Tudor Cristea, în primul rând ele, fac ca revista „Litere” să fie o publicaţie de interes naţional. Deşi comentează autori arhicunoscuţi, criticul găseşte mereu o nouă cale de acces către inima operei, o cărare pe care n-a mai mers nimeni, dar pe care el înaintează cu siguranţă.  Nu există scriitor comentat în a cărui operă Tudor Cristea să nu găsească lucruri noi, surprinzătoare, pline de miez. El pune totdeauna, cu eleganţă, lucrurile la punct, acolo unde alţii s-au hazardat în afirmaţii neconvingătoare. Are dreptate Gheorghe Grigurcu : Tudor Cristea, el, este mereu convingător.  Autorul găseşte de fiecare dată formulările cele mai fericite : „Structural, poetul ( Arghezi – n. m. ) era un rustic, aşadar un sămănătorist şi chiar un eminescian – adică un romantic sentimental.” Şi încă : „Arghezi nesocoteşte legea nescrisă a poeziei de până la el şi atrage în spaţiul poemului toate registrele limbii, de la graiul ţărănesc la argou şi de la limbajul religios ori filozofic-sentenţios la cel infantil. Statistic, imaginarul său e tradiţionalist. Valoric, e novator şi modern, lărgind aria poeticului, spărgând prejudecăţi şi convenţii,  în afară de una singură : versul clasic. Căruia, totuşi, aliajele lexicale surprinzătoare rezultate dintr-o alchimie poetică explicită sau implicită, îi impun modulaţii noi, care marchează un stil inimitabil…” În opera lui Blaga este urmărit expresionismul, cu demonstraţii de o rară subtilitate. Tudor Cristea descoperă „un alt Labiş, poetul discret al unor tonalităţi minore, «intimiste» elegiace, neangajate şi, mai ales, nedeturnate către tonaliatea «majoră», militantă sau implicată în social. Un poet al melancoliilor autumnale, al dorului de iubire ritmat muzical şi sensibil, deşi cu discrete ecouri din Voiculescu sau Arghezi şi cu ceva din poza gravă şi matură, dar asumată, a lui Esenin…” Maliţiozitatea îl „prinde” pe Tudor Cristea, concluziile sale pline de răutate fiind delicioase: „ Până mai ieri, între poezia lui Adrian Păunescu şi cititor se afla un singur mare obstacol : « fenomenul Păunescu». De curând a mai apărut unul : Cartea cărţilor de poezie.” Sau : “Traducătorul  (Constantin Frosin – n.m.) foloseşte o bizară franceză de dicţionar, cu rezultate demne de Coana Chiriţa…. Se spune că traducerile sunt ca femeile : cele fidele nu sunt frumoase, iar cele frumoase nu sunt fidele. A lui C. Frosin nu e nici fidelă, nici frumoasă.” În urma fiecărei demonstraţii impecabile, concluzia cade firesc, fără pic de didacticism : “Poezie lucidă a singurătăţii fără remediu, a durerii de a fi, de a trece şi de a muri fără speranţă, creaţia Martei Petreu este, în esenţa ei, cioraniană. Dar ( cel puţin în intenţie ) fără «estetica disperării» pe care uneori comentatorii i-o atribuie lui Cioran, găsind în aceasta sensul pozitiv al viziunii sale negative, cinice şi neiertătoare.” Sau : “În asemenea versuri aflăm fulguraţia de lumină care, aidoma verdelui crud bacovian, dă sens încrâncenatei îndeletniciri a lui George Geacăr de a fixa întunericul pe o pânză neagră.” În cazul fiecărui autor trecut în sumarul volumului, Tudor Cristea are contribuţii fundamentale, dar despre unii scriitori scrie, probabil, cele mai frumoase pagini de care s-au bucurat creatorii respectivi. De exemplu, George Geacăr. Alături de Al. Cistelecan, Tudor Cristea a scris cele mai reuşite şi substanţiale pagini despre poetul târgoviştean : “Spunerea este, aşadar, mai importantă decât propriul ei obiect… Poemele sunt rodul explorărilor şi al imersiunilor… Amar, dureros, aspru, despodobit, scris, ca mai tot volumul, cum s-ar spune, cu degetele de la mâna stângă şi cu unghia pe tencuială, dar un poem.” Este admirabilă fermitatea cu care criticul taie nodul gordian în problemele legate de creaţia câte unui poet mai mult sau mai puţin controversat. El temperează, cu ironie, entuziasmul cam dezarticulat al unor critici faţă de poezia lui Mihail Gălăţanu : “Mergând mai departe, dăm peste poemul ce dă titlul cărţii, colecţie de banalităţi sau de elucubraţii […] Iată un altul – cum să-i spun? – locativ: «dacă stau totuşi să mă gândesc mai  bine,/ aş vrea un mormânt cu două camere/ poate c-o să vină cineva în vizită la mine/ şi o să n-aibă-ncotro (sic!)/ şi va trebui să rămână la mine peste noapte».  Înţeleg  ( deşi poetul n-o sugerează, dar ar fi mai frumos aşa ) că peste noaptea veşnică. Dar n-ar fi mai bun un blocnotes ? Tot cu două camere !… Nu-l putem contrazice pe autor, căci dovedeşte o competenţă indiscutabilă în materie de sticle plate şi de basamace… Şi totuşi, se află în carte, pe lângă atâtea şi atâtea inepţii, şi  câteva poeme adevărate . Sunt tentat să cred că le-a scris întâmplarea. Dar le-a semnat poetul.” Când vine vorba de Dimitrie Cantemir, Tudor Cristea este un excelent evocator al unor timpuri apuse. Povesteşte frumos, cu şart, posedând  simţul dramei omeneşti  dintr-o epocă dispărută. Experienţa romancierului îi este criticului de mare ajutor. De altfel, studiul despre Dimitrie Cantemir este unul dintre cele mai profunde şi mai inspirate care au fost consacrate învăţatului român. Tudor Cristea constată faptele, le analizează, elimină prejudecăţile şi erorile, apoi propune propria interpretare, pertinentă, sprijinită pe raţionamente admirabile: “Operă greoaie, precară epic, rătăcită în amănunte fastidious prezentate, lungind nepermis monologurile personajelor, Istoria ieroglifică are numeroase pasaje remarcabile… Până la urmă, Istoria ieroglifică poate fi văzută, pe de o parte, ca un splendid eşec : al trecerii istoriei în ficţiune, care nu găseşte altă cale decât alegoria dintr-o fabulă extravagantă cu mari şi izbutite accente pamfletare, cu elemente de epopee şi chiar de roman, pigmentată de o sentenţiozitate adesea plină de savoare. Pe de alta – o tristă biruinţă: a unui om de geniu cultivat în spirit sincronic, înzestrat cu talent literar, dar apărut într-o cultură prea tânără.” Tudor Cristea este un cititor atent, înarmat cu multă răbdare. El nu formulează o judecată de ansamblu decât după ce a cercetat opera respectivă în toate articulaţiile sale :  “În opera lui Neculce, pusă poate în prea mare măsură în relaţie cu stilul lui Creangă, ale cărui efecte sunt reperabile la tot pasul, dar nu impun viziunea lui destinsă, lipsită de intenţii satirice, ci, dimpotrivă, instituie una pamfletară, critică şi deloc senină, marcată de un umor acid şi nu o dată corosiv, discursul cronicăresc se subiectivizează şi se lasă invadat de literatură. Ea reprezintă, din această pricină, un sfârşit şi un început.” Tudor Cristea caută noutatea chiar şi în operele vechi. Observaţiile sale, proaspete, nervoase, inteligente, pline de acuitate, propun, implicit, o scară de valori. Rareori mi-a fost dat să citesc un critic literar atât de principial şi de ferm: în nicio situaţie nu face rabat de la ideea de valoare. Este aici o demnitate a criticului, rară printre comentatorii de literatură, care-l aşează pe autorul volumului „De la clasici la contemporani” printre cronicarii de prim-plan ai literaturii noastre de azi. La Kogălniceanu este separată sămânţa de neghină, validându-se ceea ce are semnificaţie literară. Paginile despre Slavici, Agârbiceanu şi Brătescu-Voineşti sunt printre cele mai dense şi mai relevante din carte. S-ar părea că Tudor Cristea are o priză foarte bună la textele prozatorilor ardeleni. Aceste comentarii, ca şi cel despre Camil Petrescu, evidenţiază faptul că , în mod evident, critica lui Tudor Cristea este una de anvergură, autorul nostru fiind capabil de sinteze ample, construite pe sisteme de idei coerente şi originale. Înscrisă pe linia G. Gălinescu-N. Manolescu, critica lui Tudor Cristea impune prin tăietura modernă şi fină a frazei, gustul urban, elevat, preocuparea de a-i trata pe scriitori cu egală atenţie şi obiectivitate, un aplomb specific în abordarea operei, tonul peremptoriu în judecăţile critice şi o indiscutabilă imaginaţie a ideilor.  Personal, îl trec pe Tudor Cristea printre criticii literari pe care îi citesc pentru ei înşişi, nu pentru autorii analizaţi. Iată cum găseşte criticul o altă modalitate de a sublinia „intelectualitatea” romanelor lui Camil Petrescu : „Dincolo de toate, personajele par, în acest roman ( Patul lui Procust – n.m.), mai mult decât în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, travestiuri ale autorului, astfel că însăşi doamna T. este, cum afirmă D. Micu, varianta lui feminină. În orice caz, el le transmite toată fervoarea lui intelectuală, vibraţia interioară, gândul filozofic, nervozitatea, amestecul de cerebralitate şi senzualitate, odată cu opţiunea pentru  «sinceritatea liminară» şi pentru fraza despodobită, anticalofilă, stendhaliană. Prin acest transfer, care nu are nimic artificial şi nu diminuează nicidecum credibilitatea personajelor sale, Camil Petrescu ridică romanul românesc pe culmi de intelectualitate (şi, prin aceasta, de modernitate ) greu de atins, fără a priva cititorul de vreunul dintre elementele de seducţie caracteristice speciei.”  Cu dreaptă măsură şi rafinament sunt judecaţi Mircea Horia Simionescu şi Dumitru Ungureanu. Iată ce afirmă Tudor Cristea despre primul : „Un joc de maestru, aş zice din nou, şi nimic mai mult. Dacă n-ai sesiza efortul secret şi plin de dramatism de a recupera în el, dintr-un vălmăşag de fragmente pierdute, disparate, absurde, adevărul propriului trecut şi măcar o adiere a sensului vieţii.”  Dumitru Ungureanu este elogiat fără rezerve : „Dumitru Ungureanu este, în cele 350 de pagini ale romanului său, un prozator pe deplin stăpân pe mijloace, posesor al unui stil plastic, variat şi riguros. Construieşte cu răbdare, matur, îşi pune în valoare lecturile şi cultura, dar şi experienţa de viaţă, se mişcă liber prin medii diverse, îşi transferă meditaţiile în eseistica subtilă a unor personaje…” Augustin Buzura este executat fără milă, dar Mircea Cărtărescu se bucură de respect şi de multă înţelegere. Opinia mea e că,  dincolo de valoarea indiscutabilă a autorului „Levantului”, excelent poet şi eseist, aglomerările sale descriptive, de factură romantică, fără relevanţă în plan psihologic sau măcar uman, erau prăfuite încă de pe vremea lui Eminescu. E doar o chestiune de gust şi nu am motive să mă îndoiesc de priceperea şi de flerul lui Tudor Cristea. Altminteri, e o modă printre critici, la care, în mod surprinzător, se aliniază şi Tudor Cristea, ca Mircea Cărtărescu să fie privit cu o exagerată pioşenie. Având o încredere totală în verdictele lui Tudor Cristea, aş fi fost curios să aflu ce părere are el despre romanele de mahala, de coloratură periferică şi etnică, bogate oral, ale lui Radu Aldulescu.

Ajungând la capitolul dedicat criticilor, este de remarcat modul în care Tudor Cristea pune, de fiecare dată, degetul pe rană.  Sunt nevoit să constat din nou că, pentru Tudor Cristea, celebritatea unor condeieri nu influenţează cu nimic evaluarea operei. La Eugen Simion este evidenţiată „o seriozitate dusă uneori până la afectare”. „În Eugen Simion s-a ascuns întotdeauna un moralist”, afirmă Tudor Cristea, exprimând un adevăr indiscutabil. Marian Popa este, pe bună dreptate, desfiinţat :”De fapt, Marian Popa este un istoric literar fără talent critic şi care nici n-a trecut prin faza cronicii literare.” Foarte bine receptat este Nicolae Manolescu, căruia i se recunoaşte, în mod just, statutul de „mare critic”. În schimb este, după gustul meu, excesiv de dur cu prozele, în fond frumoase, ale aceluiaşi. Lui Mircea Mihăeş i se reproşează excesele şi faptul că suferă de unele dintre metehnele pe care le urăşte cel mai mult : obsesia „Tătucului” şi metoda stalinistă de a-i judeca pe oameni nu după opera şi viaţa lor, ci luând în calcul păcatele părinţilor. În sfârşit, articolul consacrat lui Patapievici este deosebit de expresiv, având un tulburător relief ideatic. […]

Tudor Cristea operează ca un chirurg care extrage, cu un zâmbet ironic în colţul gurii, chiar şi cele mai înspăimântătoare tumori. „De la clasici la contemporani” este un volum excepţional de critică literară adevărată, reconfortantă prin valoare şi maturitate, care evidenţiază un talent critic incontestabil. (Şerban Tomşa, „Critică şi creaţie”, în Climate literare, nr. 16, ianuarie-februarie 2009)

*

Tudor Cristea este nu doar un publicist plin de nerv, redactor-şef al originalei (şi prin format!) reviste „Litere”, ci şi un poet interesant, aşa cum se defineşte în volumul antologic Alter ego (versuri alese),apărut la Editura Bibliotheca din Târgovişte în 2001. Având drept inspirat frontispiciu citatul goethean: „Aceasta-i lumea ta. Aceasta-i lumea”, florilegiul poemelor lui Tudor Cristea încearcă, într-adevăr, să schiţeze o imago mundi  din perspectiva unui destin individual, din liniile de forţă ale câtorva motive esenţiale: iubirea, scrisul, viaţa şi extincţia, timpul. „Totul e în tine însuţi/ de la steaua care pâlpâie/până la ultima celulă a planetei/care a murit ieri în glastra/unei încăperi oarecare”. (Până la ultima celulă).

Tipul de rostire practicat de autor pare a fi (pare doar, fiindcă, vom vedea, situaţia e cu mult mai complexă) acela specific unui modernism stenic, cu dicţie poetică limpede şi formulări de mare fluenţă: „Mintea mea va fi undeva/ între aceste lucruri eliberate de greutate/ori cea ce eu numesc mintea mea,/această lume rotundă, / aceşti arbori drepţi/ aceste femei frumoase/ curgând, într-o singură femeie,/ de fum, aceste lacrimi care cad/ ca frunzele într-o toamnă continuă,/ această lungă trecere, aceşti ochi/ aburiţi de lumină” (Aburind ca o frunză). Sunt trăsături prezente de la primul volum, Astru natal (1976), bine primit  de critică, beneficiind de caracterizări percutante, datorate unor nume ca: Laurenţiu Ulici, Cornel Regman, Alex. Ştefănescu. Versurile evidenţiază asimilarea organică a unor experienţe poetice majore (Montale, Blaga, Nichita Stănescu), dar şi o percepţie acut personală, de un dramatism imploziv, a realului. Imersat în lumea concretului, Tudor Cristea are, în egală  măsură, tendinţa de a depăşi limitele obiectuale şi de a face, necontenit, aluzie la un teritoriu al indicibilului: „Acolo nu bate /vântul şi nu iese soarele,/ nu plouă, nu ninge, nu creşte nimic,/ un ceas de carne măsoară timpul/ şi nu-l arată nimănui” (Acolo).

Pe bună dreptate, Victor Niţă remarca, în 1984, „ştiinţa autorului în a construi o subtilă punte între cotidianul aparent banal şi eternitatea îndepărtată, de neatins, această subtilă punte fiind însăşi mărturisirea de sine a poetului”.”Tradiţionalistul” senin este, aşadar, dublat discret, de un metafizician, şi, aşa cum va demonstra în cărţile ce au urmat debutului (Ţintă vie- 1979, Tablou cotidian- 1983,  Contutul speranţei- 1987), de un textualist, ce a înţeles complicata lecţie a transmutării reversibile a duplexului viaţă-text; lecţie generatoare a unor poeme de dragoste remacabile, totodată, prin plasticitate şi prin elevaţia planului ontologic ( iubirea marcând, de fiecare dată, o falie în pasta argiloasă a contingenţelor) : „Ea aşteaptă înveşmântată în toate/ cuvintele mele de dragoste,/ ea aşteaptă în toate/serile înveşmântată în toate cuvintele mele/ de dragoste,/ ea aşteaptă, trupul său e o carte,/ un palimpsest arzător luminând scrisul meu/ cu pasaje obscure, tăieturi şi cu semne/ pe umărul ei/ stă pasărea fricii/ papagalul muţeniei; ea îi smulge/ penele una câte una/ le înmoaie în sânge/ şi scrie” (Veşmânt).

Mai cu seamă în poemele sale târzii, Tudor Cristea se arată fascinat de recuzita detaliilor ce compun peisajul vieţii de zi cu zi. Este bucuria melancolică de a contempla şerpuirea mai potolită a fluviului vital, ajuns acum la ora trecerii lui prin câmpie, după coborârea vijelioasă din munte; este extazul clipei câştigate printr-o îndelungă şi demnă răbdare – căci „inventarele” lui Tudor Cristea nu sunt, în cele din urmă, decât pretexte pentru a lumina realitatea cu mult mai radioasă a unui sentiment, a unei permanenţe: „ merceriile, aţele/ de toate culorile pentru croşetat idealul, / cristale şi ceşti de plictiseală, cleşti,/ de rufe, de inimă, oale, crătiţi, borcane/ de conservat tinereţea, cârpa de praf, /ezitarea din dimineaţa aceea/, micul sentiment de ruşine, anotimp trecător,/ apoi amănunte/ acaparante ale existenţei domestice, provincia cepei,/ tratatul despre sublim al usturoiului,/ manualul de fericire, addenda despre salata/ de raci, ştiinţa sublimă/ a dozării cantităţilor de carne şi conştiinţă (…) toate acestea nu pot/ totuşi reprezenta o fiinţă/ dezbrăcându-se seara de realitate/ în faţa mea.// Dar poate că da”. (O fiinţă).

Bilanţ remarcabil în destinul autorului, această antologie, cu piese puternice, bine selectate, ipostaziază un poet cu un traseu liric autentic, inexplicabil întrerupt. (Simona-Grazia Dima, În şi dincolo de clipă, în „Blândeţea scorpionului”, pag. 248-250, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2011)

*

Editorul publicației „Litere” care și-a găsit un loc, nu oarecare, timp de un deceniu, în presa noastră literară a alimentat ani și ani prima pagină a acesteia cu câte un scurt eseu și a încheiat ultima pagină cu „bumbi” de comentariu succint al vieții literare. O parte din acest efort, consacrat în principiu lecturii la zi se sustrage efemerului și constituie justificat corpul volumului de față. E un oximoron desigur în titlu ca și în adunarea pentru neuitare a textelor de actualitate imediată. Tudor Cristea rezolvă contradicția prin selecție și prin înzestrarea sa pentru genul dificil al tabetei. Pornită din evenimentul trecător, din observația unui fapt mărunt, dar neapărat semnificativ, tableta, dacă e bună, trebuie să-și facă efectul și după zece ani sau mai mulți pentru că dăinuie prin „substanța activă” și meșteșugul ambalării. În ceea ce mă privește încep totdeauna lectura revistei „Litere” cu editorialul-tabletă, o răsucesc pentru a citi fragmentele de pe ultima pagină, și apoi o deschid pentru articolele semnate de Alexandru George, Mircea Horia Simionescu, Barbu Cioculescu și ale altora. Cunoșteam așadar textele succinte din „Arta Derivei”, pe unele în chip firesc le uitasem, dar mi-a făcut plăcere să le revăd adunate și chiar să găsesc în modul de a le concepe al lui Tudor Cristea afinități cu propria mea înclinație spre specia tabletei: necesară și capabilă să dea satisfacții și autorului și cititorilor. (Horia Gârbea,” Arta derivei”, în Luceafărul de dimineaţă, nr. 19 (999)/ 20 aprilie 2011)

*

 

 

Textele reunite în volumul cu titlul „Arta derivei” (Târgovişte, Ed. Bibliotheca, 2011) sunt strâns legate de revista „Litere”, în­că de la apariţia ei, în aprilie 2000. Aceste editoriale şi consemnări de prima şi ultima pagină, pe care autorul lor, criticul Tudor Cristea, le situează între pamflet şi tabletă, plus câteva texte de altă factu­ră, incluse complementar, se percep ca detalii ce întregesc, în chip organic, o imagine a României postcomuniste, asaltată de crize (econo­mice, politice, spirituale, morale…). „Textele din acest volum au ca obiect viaţa noastră din ultima vreme. Vorbind despre fapte şi oameni, ele ţintesc simptomul, năravul, sindromul. Le privesc şi văd în ele istoria unei dezamăgiri colective şi pe cea a unei dezamăgiri persona­le. O deziluzionare treptată. Şi o necontenită derivă. Cred că mai sunt actuale, pentru că lucrurile rămân, din nefericire, aşa cum au fost: împotmolite parcă pe veci în mizerie – socială, morală, politi­că. Şi chiar literară. Dar şi dacă lucrurile or să se schimbe, cum ar fi şi normal, trag nădejdea că din înseilările mele va rămâne litera­tura. Şi râsul. Amar”. Râsul, ecoul absurdităţii, şi amărăciunea ca sediu al pesimismului arată un adept al tradiţiei atât de vechi a scep­ticismului moral, care însă, raţional şi solar fiind, rămâne şi un în­crezător că arta va fi pentru totdeauna o formă de cunoaştere şi de comunicare în sens etic.
Fără imboldul vreunui partizanat politic, Tudor Cristea scrie dintr-o stringentă necesitate a spiritului, cu supleţe a frazării şi claritate, despre o lume aflată în derută, străbătută de ideologism şi nonsens, inserând şi avatarurile afective şi intelectuale proprii – totul transpus şi organizat textual într-o retorică impusă de legea eficacităţii. Pe lângă enormităţile puse în scenă cu simplitate, indi­când lipsurile, proasta organizare (în învăţământ cu deosebire), gene­ralizarea dificilă şi convulsivă a convingerilor democratice, cultura transformată în distracţie, binele în succes material şi frumuseţea în rafinament pervers, se întâlnesc şi liniile structurale ale socie­tăţii civile, conduse în locul de unde este întrevăzută dorinţa scriitorului pentru o viaţă românească durabil întocmită, cu aşezăminte şi rânduieli sociale în care să se regăsească fondul omenesc profund şi aspiraţiile sale istorice. Mobilitatea spiritului, informaţia şi capa­citatea asociativă a eseistului scot la lumină situaţii revelatoare şi trec mult peste cerinţele unei analize curente specializate, iar dacă ne-am putea închipui forţa polemică şi pamfletară de care dispune, lă­sată slobodă, amplificată şi capricios dirijată într-o presă angajată politic, ne-am convinge că avem de-a face cu un condei de temut. Fără dram de cinism, întâlnim în această carte o întreagă dialectică a bunului-simţ şi o subtilă antiteză a acestuia cu percepţia comună. În multe rânduri, tabletele conţin „adevăruri” îndeobşte acceptate, pe care Tudor Cristea le răstoarnă ori le schimbă fizionomia, printr-un stil colocvial dezinvolt, precis şi lapidar totdeodată, ce conferă reflec­ţiei o degajare firească: „Se aud, în presa noastră literară, lamenta­ţii tot mai numeroase, confirmate şi de rezultatele unor sondaje, pri­vind criza lecturii. Am exprimat mai demult părerea că problema e fal­să, că, în realitate, cititorii de literatură au rămas la fel de mulţi / puţini ca înainte, numai că o parte dintre cei care odinioară citeau cărţi, căutând şi găsind în ele altceva decât literatura, s-au orientat în anii postdecembrişti către o presă abundentă dar, din ne­fericire, senzaţionalistă, superficială şi de prost-gust, când nu de-a dreptul grobiană”.
Sunt articole ce conţin zone restrânse voit teoretizate şi structurate, dar de caracter intenţionat eseistic, de însemnare sau aparentă observaţie rapidă, marcate de o uşoară şi permanentă oscila­ţie şi curgere. Aşa sunt evitate delimitări excesiv de tranşante şi li­mitative, sporind capacitatea de sugestie şi, surprinzător, precizia; prin urmare, simpla observaţie sumară e aici neostentativ depăşită. Succint, printr-un act de largă absorbţie şi cristalizare, iată cum identificarea unui chip de creaţie prinde consistenţă de efigie: „M. H. Simionescu este o natură borgesiană. Pentru el, ca şi pentru autorul celebrelor «Ficciones», viaţa e o aventură într-un labirint livresc, iar modelul lumii e «Biblioteca». Spiritul borgesian se grefează însă pe un substrat caragialesc, urmuzian şi balcanic, comic, grotesc şi chiar tragic, grav, fantezist şi tentat de a face abuz de înscenare şi de mistificaţie. Astfel, autorul devine, la un moment dat, nu doar arhitect, dar şi prizonier al pânzei în care îşi prinde prada”. Kogălniceanu, I. H. Rădulescu, Eminescu – ca atâţia predecesori – ştiau cât le e dat să fie şi cum să fie, pentru a răspunde schim­bărilor timpului şi a rămâne nestrămutat cu firea întreagă şi rodnici. Îşi dădeau seama unde este prinsă existenţa lor şi încotro trebuie să meargă pentru împlinirea unui destin pe cât de imperios, pe atât de greu. Aveau limpede conştiinţa unei misiuni în matca culturii naţiona­le. Se aşezau sub vreme, potrivit vorbei ştiute a cronicarului, nu ră­tăceau pe căi improprii şi amăgitoare, dincolo de înzestrările şi pute­rile lor, întrucât înţelegeau bine că valorile literare nu se transmit în mod pasiv, ci trebuie recucerite înnoitor de fiecare generaţie. Ese­istul, în ideea de matrice stilistică (şir de prefigurări născute de geniul limbii), precizează, mai ales cu intenţie polemică, un segment de istorie literară; realizează un decupaj exemplar pentru zilele noas­tre – memorie şi previziune, două condiţii fundamentale ale noţiunii de cultură, în umanistica secolului al XIX-lea: „Kogălniceanu, în «Introducţie», aduce numai nişte nuanţe. Ideea că el ar fi generat un cu­rent naţional-popular în literatura epocii e una inerţială. Curentul exista deja, ca şi literatura. În ce-l priveşte pe Heliade, el s-a născut, poate, prea devreme ca să devină scriitor mare, deşi talentul său era uriaş. Dar s-a născut la timp pentru a întemeia şi a deschide drum altora, care au manifestat uneori ingratitudine faţa de el. Cum manifes­tăm şi noi astăzi, dar cum n-a făcut-o Eminescu la nici douăzeci de ani. Eminescu a înţeles, probabil, că, dacă s-ar fi născut cu o sută de ani înaintea lui Heliade, ar fi îngânat tropare, ar fi scris cronici sau ar fi şlefuit, cu geniul său, în folclor, «Mioriţa». Pentru că fiecare miracol îşi are vremea lui”. Deseori, puterea de adevăr e susţinută prin comparaţie contextuală, şi nu cazuistic (mod oricum obositor şi mai vulnerabil a stârni controverse): „Astăzi l-am dat afară pe Labiş din manualele noastre alternative şi vrem să-1 scoatem din literatura română, pentru că Labiş a cântat comunismul. De Esenin, care 1-a cântat pe Lenin, nu zicem nimic. Nu ştiu ce zic ruşii, dar mi-e greu să cred că îşi permit luxul (pe care, iată, noi ni-1 permitem) de a scoate din literatura lor un mare poet. Eu nu spun că e, în o asemenea acţiune, un plan bine pus la punct, ci doar una din boroboaţele pe care noi, ro­mânii, jucându-ne de-a istoria (şi de-a istoria literară) le facem. Dar mă văd silit să mă întorc la Cioran, care avertizează că «acolo unde idolii se schimbă la fiecare generaţie, nu e de aşteptat longevitate în istorie… »”.
Străpungerea întunericului până la sursă se limpezeşte printr-o largă privire, şi dincolo de spaţiul românesc. „Dintre numeroasele în­tâmplări legate de tragedia de la World Trade Center, una mă urmăreşte încă: un cetăţean care lucra într-unul din turnuri a reuşit să fugă du­pă impact şi, ajuns în apartamentul său, a deschis televizorul şi a pri­vit cum clădirea în care şi el s-a aflat se prăbuşea. Ipostaza mi se pare emblematică pentru condiţia omului contemporan, parte dintr-un uriaş spectacol mediatic, actor, adesea tragic, şi spectator în ace­laşi timp. În urmă cu câteva sute de ani, o asemenea întâmplare ar fi ajuns la noi sub forma unei legende. Astăzi ia forma unei imagini care se propagă instantaneu pe întreg mapamondul, e privită pe milioane de monitoare, dar, din nefericire, zic, adevărul ei este supus unui ciudat proces entropic, o entropie a estetizării, a ficţionalizării. To­tul e ca într-un film, totul e expresiv şi trebuie să fie expresiv. Privim doar imagini ale vieţii sau ale morţii. Fugim din miezul lor (aprins) şi le privim doar umbra. Iubim femeile din jurnalele de modă, facem dragoste pe internet, murim pe micul ecran. Trăim într-o operă postmodernistă.” Lumea de azi – Turnul Babel (metaforă a demiurgiei malefic-antropocentrice) – propune, prin iminenţa propriei surpări, dramoleta unor biete fiinţe conştiente de ce ar urma să li se întâmple. Televizate astfel, asemenea tragice evenimente nu sunt decât un efect post-nihilist. Căci, pentru mulţi dintre noi, nu se înţelege că am avea prilejul, nici pomeneală, de a ne vedea sfârşitul prin prisma vie­ţii de apoi. Lumea se dizolvă într-un ficţional (ca surogat al reali­tăţii) şi ficţionalul în lume, iar hibridul ce rezultă îşi e sieşi su­ficient. În absenţa experienţei crea­toare a suferinţei, se trăieşte aneste­ziat, plictisit şi se caută în compensare senzaţii tari. Real­mente, oricât ar părea de exagerat, ne alungăm uneori plictisul de moarte, distrându-ne copios cu aceasta, fie şi pe ecran, ca la un bal de adio. Într-adevăr, postmoder­ni­tatea societăţii globalizate şi consumeriste nu are nicio referinţă mitică.
Întreaga pledoarie a cărţii ne lămureşte, pe textura tâlcului adânc, că răul nu se ascunde în ordinea materială a vieţii. Neajunsu­rile sunt debordant dezbătute de către mulţi (societatea românească se cufundă de ani buni într-o vorbărie fără margini, cam pe aceleaşi subiecte), aproape numai exterior şi material, dar rădăcina lor e de găsit în afara crizelor economice şi politice, în natura intimă a omu­lui, în absenţa orizontului său spiritual. În cuprinsul restrâns al tabletelor, susţinută de subtilitatea stilistică a scriitorului com­plet, ideea străbate, în ritmul nestingherit al respiraţiei, energic şi persuasiv, un cuplaj textual de scenariu retoric – Tudor Cristea fiind îndreptăţit, prin condiţia, sa de moralist (pe deplin asumată acum), să-şi impună opiniile. Reuşeşte, evitând pe tot parcur­sul a cădea câtuşi pe cât într-o stânjenitoare predanie. Nicăieri în volum, ca în această tabletă intitulată „Guiness book” din care des­prind un citat, nu e pus mai apăsat arătătorul pe rană. Amintirea purităţii originare ne induce dureros un sentiment de copleşitoare vino­văţie, de rupere a legăturii noastre sacre cu Cerul: „Aş fi vrut să-mi amintesc, scriind, cum am avut într-un miez de noapte, copil fiind, revelaţia imensităţii stelare, a vrajei mistice a nesfârşirii. Ieşisem din casă înaintea părinţilor mei, nerăbdător să mergem la biserică spre a primi lumină, şi m-am pomenit nu în curtea noastră de la ţară, ci de-a dreptul în univers. Aş fi vrut să mai vorbesc despre senzaţia, încercată de multe ori, că în noaptea de Înviere aerul se purifică şi se sfinţeşte. Poate despre faptul că în satul unde am o casă moştenită ţăranii văruiesc în Săptămâna Mare camerele în care au locuit peste iarnă şi pomii de la poartă ori din livezi. Şi că acolo, atunci când înfloresc, în primăvară, toţi zarzării de la porţi, ai putea înţelege ce va fi fiind Paradisul. Ori că în satul acela, aflat nu departe de oraşul în care mă aflu acum, am încercat să trăiesc timp de şapte ani fără literatură. A fost o experienţă interesantă, pe care am consem­nat-o (totuşi!) într-un jurnal, care este însă lacunar şi nici nu ana­lizează, propriu-zis, stările sufleteşti ale celui-care-a-renunţat-la-scris, ci evenimentele din gospodărie sau diferite întâmplări cu ani­male: numeroasele pisici şi numele lor (la un moment dat aveam şapte), superbul câine Lăbuş şi sfârşitul lui întristător, ghiduşiile căţelu­şei Negruţa. Şi altele asemenea”.

Deşi întâmpinate cu viu interes (citate, adesea integral, în alte publicaţii literare), eseistul a ezitat o vreme să-şi strângă în volum parte dintre editorialele şi însemnările fragmentare din „Lite­re”, socotind că, fiind presărate într-un timp îndelungat, ar prezen­ta o notă discordantă şi inactuală. O astfel de punere laolaltă e un gest de curaj pentru orice autor, şi o probă, trecută cu brio în ca­zul de faţă. Întregul acoperă o largă problematică şi conferă părţilor, ca liant, un plus de vigoare precum şi un sens îmbogăţit, fără a fi, după credinţa mea, prea curând, nevoie de glosse la posibile şi nece­sare reeditări. Tudor Cristea a aruncat, când şi când, un ochi proas­păt în perioada cu precădere postdecembristă, în desfăşurarea ei de până mai ieri, şi ceea ce ne-a dăruit, spre trezire, poate fi împre­ună socotit realitate şi cunoaştere, document, recipient al culturii, dar şi poveste cu urme ale paşilor lui Dumnezeu pe pământ, din câte mai sunt. (Niculae Ionel, “Firescul ca excepţie”, Litere, nr. 7-8 (136-137), iulie-august 2011)

*

Autor a cinci cărţi de poezie, al unui roman şi a trei cărţi de critică, Tudor Cristea publică acum volumul Arta derivei (Tablete. Consemnări. Resemnări) (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2011). Sunt texte care au „îmbrăcat” timp de un deceniu revista Litere, revistă fondată de autor şi al cărei director este. Textele au „îmbrăcat” revista de la apariţie şi până acum în sensul că pe prima pagină au apărut număr de număr editorialele, iar pe ultima însemnările despre presa literară din această perioadă. Tabletele-editoriale sunt pertinente şi nu sunt deloc afectate de „patul lui Procust”, întinderea lor fiind limitată la spaţiul paginii de revistă în care au apărut iniţial; dar în definitiv şi Cehov scria schiţele încorsetat de un anume chenar. Intenţia cărţii este expusă limpede în cuvântul-înainte: „Textele din acest volum au ca obiect viaţa noastră din ultima vreme. Vorbind despre fapte şi oameni, ele ţintesc simptomul, năravul, sindromul. Le privesc şi văd în ele istoria unei dezamăgiri colective şi pe cea a unei dezamăgiri personale. O deziluzionare treptată. Şi o necontenită derivă. Cred că mai sunt actuale, pentru că lucrurile rămân, din nefericire, aşa cum au fost împotmolite parcă pe veci în mizerie – socială, morală, politică. Şi chiar literară. Dar şi dacă lucrurile or să se schimbe, cum ar fi şi normal, trag nădejdea că din înseilările mele va rămâne literatura. Şi râsul. Amar”.

Trebuie spus de la început că în aceste texte, Tudor Cristea respectă norma, atinge normalitatea, lucru care într-o lume normală, cu toate ale ei, nici n-ar trebui menţionat, necum elogiat. Dar în România zilelor noastre… În dialogul cu Dorin Tudoran de la Ateneul Român, Nicolae Manolescu definea norma prin vechea zisă „omul potrivit la locul potrivit”. Ne uităm în jur, de sus în jos, de la preşedintele ţării şi premier până la ultimii directori şi slujbaşi sau cerşetori şi constatăm că rar vedem oameni care să ilustreze acest simplu precept. Ei bine, autorul Artei derivei este omul potrivit la locul potrivit, dovedind-o nu doar prin revista pe care o coordonează lună de lună de peste un deceniu, dar mai ales prin textele acestea; dacă revista o faci totuşi cu materialul multor clienţi, de cele ale tale dai singur seamă şi răspunzi. Tabletele, editorialele acestea sunt articole de atitudine, lucru remarcabil într-o vreme în care predomină capul la cutie şi textele călduţe, comode, de nederanjat sensibilităţile scriitorilor şi politicienilor noştri.

Perspectiva din care sunt scrise textele este aceea de scriitor şi critic literar, dar şi de profesor şi, o dată în plus, de român căruia îi pasă, de intelectual angajat, de om al cetăţii care încearcă să ţină cumpăna dreaptă, s-o schimbe în bine, că aceasta – sugerează autorul la fiecare pas – trebuie să fie menirea intelectualului. De pildă, într-o ţară scindată în percepţia asupra unui personaj controversat cum e Adrian Păunescu, Tudor Cristea nu trece automat şi necondiţionat de partea uneia sau alteia dintre tabere, amendând ieşirile şi excesele viforosului ins, neatacându-l cu vehemenţă, ci îl acuză cu argumente, criticul Tudor Cristea subliniindu-i totuşi şi meritele poetului Păunescu.

Autorul este acid de multe ori, iar uneori – când nu se mai poate – trece la pamflet. Se întâmplă de pildă în tableta „Muntele şi Dâlma”, unde o amendează pe-o poetesă douămiistă, o „maimuţă lirică”, o fracturistă care a scris un aşa-zis eseu (despre Nichita Stănescu) intitulat „Geniu sau aburi alcoolici? Aburi alcoolici!”. Cristea o pune la punct pe duduia care s-a găsit să-l minimalizeze pe liderul poeţilor şaizecişti exact când se împlineau 75 de ani de la naşterea sa: „I-aş mai spune (cum a şi făcut-o cineva mai competent în problemă) că Nichita Stănescu nu e singurul scriitor de valoare pentru care alcoolul a fost un stimulent în creaţie. Şi, la fel, i-aş atrage atenţia ca nu cumva să încerce şi ea experienţa pentru că, în chestia asta, dacă nu ai geniu, rişti să rămâi un simplu beţiv. Tot aşa cum, dacă nu te cheamă Eminescu şi ai probleme cu şcoala (şi cu priceperea!), n-o să fii decât un simplu repetent.” Pe aceeaşi linie la limita dintre ironie şi sarcasm se înscrie şi cronica „Păcatele bătrâneţilor sau ambiţul lui Ionică Plămadă”, atitudine cu atât mai lăudabilă cu cât se ştie ce agresivi şi resentimentari sunt veleitarii din propriul oraş, iar când acesta mai e şi unul mic precum Găeştii, riscul e cu atât mai mare. În schimb, după caz, Tudor Cristea se foloseşte de umorul cordial, condescendent faţă de un „poet” ca Vasile Oneaţă Lunguleţu, cultivator de pepeni la…Lunguleţu a cărui poezie „n-are nimic de-a face cu condiţia lui de ţăran, fiind una mimetică, destul de sensibilă, dar şi destul de făcută (de el şi, poate de alţii, care i-au mai schimbat câte ceva, dar după metoda părintelui Dănilă îndreptându-i frazele Vitoriei Lipan, aşadar prin castrarea eventualelor pâlpâiri de ingenuitate)”, dar poetul-ţăran sau ţăranul-poet trebuie tratat cu înţelegere, pentru că „în fond, Vasile Oneaţă iubeşte poezia şi nu face rău nimănui. Nici măcar producţiei de pepeni la hectar din ferma sa de la Lunguleţu”.

Am vorbit până acum de tabletele-editoriale ale lui Tudor Cristea. Volumul mai cuprinde însă şi o parte care strânge „revista presei” din Litere-le anilor 2000. Este un exerciţiu de bun-simţ editorial. Presa noastră cultural-literară are rubrici de revistă a presei croite în dorul lelii, pentru un feed-back care să releve bunăvoinţa unora faţă de altele, dar din care rezultă că de fapt scriitorii de la o gazetă nu-i prea citesc pe alţii de la altă gazetă, cel mult îi frunzăresc ca să-i firitisească. În ce-l priveşte pe directorul de revistă Tudor Cristea, el nu consemnează număr de număr o revistă, ci analizează o problemă de interes cultural după cum a fost reflectată ea în presa literară şi ia atitudine faţă de această oglindire. Ca să exemplificăm, textul „Vladimir Streinu în arhiva CNSAS” este de fapt unul de istorie literară, autorul pornind de la două pagini de România literară pentru a pune lucrurile la punct, subliniind faptul că Vladimir Streinu nu numai că nu a colaborat cu temuta Securitate, dar chiar a fost victima acesteia. Exemplele pot continua. „Jurnalul de presă” publicat număr de număr de Tudor Cristea în Litere nu cuprinde texte complezente, ci – cum am zis mai sus – de istorie literară contemporană.

Ca o concluzie, un asemenea volum precum „Arta derivei” este o carte de vizită în primul rând a scriitorului, criticului, intelectualului care o semnează, dar în mare măsură şi o carte de vizită e revistei pe care o publică lună de lună. Când va face cineva peste o sută de ani (dacă va mai face cineva aşa ceva!) istoria revistei de la Găeşti şi Târgovişte sau cel ce va crea canonul, Nicolae Manolescu de la 2111 (!), cartea aceasta îi va fi de mare folos. Inclusiv cu cele patru interviuri din finalul cărţii, care completează fericit crezul de scriitor şi de creator de gazetă literară al lui Tudor Cristea. (Dumitru Augustin Doman, „Crezul lui Tudor Cristea, de scriitor şi de creator de gazetă literară”, Argeş, octombrie 2011)

*

 

 

Poet al fiinţei vulnerabile, analist, în epică, al eului ascuns, critic cu panaş,  Tudor Cristea îşi confirmă polivalenţa cu un volum de publicistică intitulat Arta derivei. Totuşi, termenul publicistică mi se pare restrictiv. Coexistă în aceste tablete – cum le numeşte autorul însuşi – o cadenţă poematică pentru care deziluzia cronică deschide porţile amare ale melancoliei, un patos autobiografic propriu jurnalului  en miettes, o vână de sarcasm arghezian vizibilă încă din titlul primei secţiuni a cărţii: Tablete din Ţara de Kutry, şi, ultimul, dar nu cel din urmă, un stoicism eroic de cronicar al timpului  dezolant în care e condamnat să trăiască. Fiecare text pare a fi scris cu ambiţia de a verifica adagiul clasic multum in parvo. E prin urmare opera unui om care are timp, căci concizia presupune concentrare, eliminare, sintetizare, operaţii laborioase, cronofage. Dar mai e şi opera unui moralist deocamdată revelat parţial şi a unui memorialist de la care sunt de aşteptat surprize.

Revenind însă la titlul cărţii, am o observaţie de principiu: dacă tabletele se referă la artă (la literatură îndeosebi) – şi multe o fac! – atunci ele radiografiază cu un rictus ironic deriva artei. Dacă vizează deriva societăţii – şi, iarăşi, multe tablete o ilustrează! – e cazul să spun că aici nu  există nici o artă. Lumea românească se surpă, se împotmoleşte, se înnămoleşte, alunecă spre dispariţie după logica absurdă a haosului. Semnele ei de recunoaştere sunt dezorientarea, deruta, lipsa de principii călăuzitoare, de idei ordonatoare.  România, ca stat, a abdicat de la raţiune, e condusă iarăşi de „piloţi orbi”.  În ea nu se poate vorbi  de reguli constructive, de idealuri structurante, de proiecte coerente. În România, suveran e cazul.  Iar „cazul – a scris-o de mult un clasic al literaturii noastre – e ceva  care s-a întâmplat, dar nu se poate întâmpla.” Trăim într-o geometrie neeuclidiană în care paralelele (şi parálele!) se întâlnesc nu la infinit, ci la buget, la funcţii şi sinecuri. O ţinem din caz în caz, iar haosul pe care-l generează ele este, ca să împrumut titlul unei tablete, garantat 100%. Tudor Cristea, care e un intelectual cu umor fin, le enumeră într-un rând cu o artă a deriziunii corosive care în timpuri mai bune ne-ar delecta durabil,  dar acum ne şterge instantaneu surâsul de pe obraji. Românul nu mai e fiul şcolii, ci al media, al televiziunii mai cu seamă. Iar pe micul ecran ce vedem? Ce Românie se reflectă în el! Iată răspunsul lui Tudor Cristea, oferit într-o anatomie a haosului naţional care ne dă fiori reci: „România funcţionează după principiul lumilor swiftiene. E o argheziană Ţară de Kuty, unde toate sunt întoarse cu susul în jos, iar televiziunile noastre, în frunte, vai,  cu cea naţională, sunt emblemele ei. Pe micul ecran îşi dau aere tot felul de prostălăi fuduli, despicând în patru firul  propriei ignoranţe şi încercând în zadar să împartă în fâşii ceaţa din propria minte. Femei divorţate de şapte ori ne dau lecţii despre căsnicie. Maeştri de modă îmbrăcaţi aidoma unor cerşetori ne vorbesc despre eleganţă. Infractorii ne  găvăresc despre cinste, iar mincinoşii patentaţi despre adevăr. Paraşutele care fac  topuri ale sutelor de bărbaţi trecuţi prin viaţa şi patul lor ne învaţă cum să iubim şi ne dau lecţii de morală. Măscăricii de bâlci ne fac cu degetul că nu suntem serioşi. Catârii contestă caii pur-sânge. Oile povestesc cum au mâncat ele lupii […]. Iar pământul ţării continuă să tacă şi să rabde, în vreme ce noi, egali cu ceea ce am fost, suntem şi vom fi, zâmbim întruna cu acelaşi blând umor bimilenar”…

Pentru deriva din anii ’30 Mircea Eliade făcea vinovată Moldova, cu aura ei de poezie, cu moliciunea romantismului ei decolorat şi desuet, cu visătoria ei vagă, incapabilă să treacă pragul acţiunii. Rătăcit printre „Kutry”, plural artistic necanonic al bulgărescului Kutra, acest pamfletar cu suflu arghezian descoperă rădăcinile răului într-un timp şi mai îndepărtat. Evocând „oviniada” scrisă de „dl ministru Flutur” pe dulcile obcine ale Bucovinei şi lupta homerică a aceluiaşi demnitar cu virusul gripei aviare, Tudor Cristea dă adâncime peisajului social deprimant proiectându-l pe fundalul  cantemiresc al Istoriei ieroglifice: „O confuzie periculoasă între ceea ce citesc şi ceea ce trăim mă face să pierd contactul cu realitatea şi să văd peste tot Hameleoni ce-au fost cândva roşii iar acum au devenit portocalii,  Hulpi care nu şi-au părăsit năravul, Struţocămile care sunt şi de dreapta şi de stânga, Dulăi graşi,  păzitori ai siguranţei naţionale, care şi-au schimbat stăpânul şi dorm mai departe cu capul bleg pe osul primit”. E aici, desigur, şi o notă de cochetărie proprie eseistului inteligent care ştie că forţa persuasivă a sarcasmului creşte  când în aliajul acestuia intră şi o notă de autopersiflare.

În fond, „contactul cu realitatea” nu e rupt nici o clipă. Lentilele măritoare ale moralistului îi surprind pretutindeni faţa hâdă, tumefiată, cu ulceraţii respingătoare.  Răul s-a întins de jos până sus, sus de tot, de la Ionică  Plămadă, mic „culturnic”  antedecembrist convertit tardiv în prozator postdecembrist, până la marele „baci” căruia vecinul  pudic de la Jugureni îi „estetizează” convenabil numele fâsâitor. Citiţi Nunta la români şi veţi descoperi un text ce-ar putea figura şi în cea mai restrictivă antologie a pamfletului românesc! În Arta derivei dispreţul îmbracă armura lucidităţii, iar sarcasmul e ghidat de flacăra rece a ironiei. Refuzând orice tutelă, orice adeziune meschină, orice afiliere ce-ar ascunde  vreun ţel lucrativ, Tudor Cristea nu e niciodată un sceptic dezarmat, chiar dacă într-un medalion dedicat lui Labiş se declară un apologet al lui Cioran (vezi Samvriti). Interesant, până şi acest „estet al disperării”, cum l-a numit Eugen Simion, e recitit cu gândul nu la clipa cernită a deznădejdii, ci la secunda prelungă care este Istoria. De aici citatul premonitoriu, cumva neaşteptat în scrisul acestui sceptic nemântuit: „acolo unde idolii se schimbă la fiecare generaţie, nu e de aşteptat longevitate în istorie.” E în febra acestui moralist din Găeşti ceva  ce-l apropie iarăşi de Arghezi: el „spurcă” nu pentru a nega gratuit, ci pentru a construi. Inventarul „relelor” e făcut pentru a fi ţinute minte, pentru a mobiliza conştiinţele împotriva lor, nu pentru a adăuga doar un acord nou la „jalnica tragodie” a prezentului.  Mai e însă şi un gust al riscului, un eroism cumva donquijotesc ce-au lipsit adesea modelului. Dacă nu l-aş cunoaşte şi personal, mi l-aş imagina, luându-mă numai după litera acestor tablete scânteietoare, aidoma unui erou al lui Heliade (un scriitor care-i place şi căruia îi dedică un memorabil portret!): „Fără scutier şi fără companie, / Prin selba mare cavalerul pasă / Ţiind quând una şi când altă cale, / Unde să dea peste-avventur’ mai stranii.” Mă simt însă dator să-mi amendez uşor această viziune livrescă, inspirată de versurile italienizante ale fostului „locotenent  domnesc” de la ’48, subliniind că „selba deasă” a nimicniciei româneşti actuale nu e străbătută totuşi de un cavaler solitar, ci de purtătorul de stindard al unei confrerii numită Litere, revista unde au apărut toate textele din Arta derivei. La nu puţinele lui calităţi, Tudor Cristea mai adaugă, aşadar, încă  una: arta de a ralia energii, elanuri care altfel n-ar fi rodit, de a stimula şi a întreţine flama atât de rară, atât de neobişnuită la români, a prieteniei literare. Revista pe care a iniţiat-o şi o conduce de mai bine de zece ani poate fi privită şi ca un insolit tratat colectiv despre amiciţie. O amiciţie înaltă, bazată pe exigenţă,  nu pe suportul şubred al tămâierii reciproce. […]

Dar, fiindcă aminteam încă din primele paragrafe ale acestei cronici, de întristătoarea derivă a artei, n-aş omite nici tabletele care îi consemnează traseul. Tudor Cristea este – îi place, nu-i place să recunoască asta! – un critic, adică o recunoaşte el însuşi într-un excelent interviu, fără a înscena spectacolul modestiei jucate, „un poet sobru şi un prozator de idei”. Criticul îşi aşază ştacheta sus, atât de sus încât nu ezită să afirme: „dacă n-ar exista Mircea Cărtărescu, literatura contemporană ar fi o formă fără fond”. Formă e, aici, un singular abuziv.  Criticul distinge de fapt   cu o ironie dizolvantă, necruţătoare, o mulţime de forme fără fond.  Formă fără fond e lirismul „filozofico-vaginal” al unei poete (cunoscută îndeosebi pentru poemele ei „forjate”)  care-şi permite să minimalizeze poezia lui Nichita Stănescu sau critica lui Eugen Simion. Forme fără fond sunt „textele minimaliste şi mizerabiliste cu care ne bombardează tinerii.” Forme fără fond sunt şi ifosele unui  piţigăiat ministru al Culturii care-şi „tot exprimă greaţa de sosul murdar al trecutului, refuzând să-l vadă pe cel al prezentului.”  Forme fără fond sunt aşijderi  gongorismul, erudiţia calpă menită a susţine patriotismul cultural local.  (Subintitulat studiu de psihopatologie istorico-literară provincială, eseul Marioara Sachelarie din Găeşti şi literatura americană  modernă e o mică bijuterie stilistică şi un tur de forţă al ironiei). Şi, ierte-mi-se cârteala, dar tot formă fără fond este chiar şi eseul „culinar” al unei doamne subtile, autoare a două-trei cărţi excelente, dar care, într-un moment de eclipsă a inteligenţei îl transformă pe Cioran într-un gourmet sofisticat la care  „actul creaţiei şi actul hrănirii au suferit o  «mutaţie ontologică»”. Să nu ne amăgim. Cioran a dejunat, prânzit, cinat à la Trimalchio numai când era invitat. Trăind aproape de  indigenţă, disperatul legendar obişnuia să frecventeze cantinele studenţeşti. La CROUS-ul (cantina căreia francezii îi zic pompos Centrul Regional al Operelor Universitare)  de lângă Jardin du Luxembourg,  un haidamac francafrican  se lăuda prin anul 2000 cum l-a dat afară pe Cioran, zicându-i: „Papa,  va te faire… [aici urma un verb pe care ezit să-l reproduc], t’as mangé assez ici!”.

Aşezând o cratimă sarcastică între societate şi cultură, tabletele lui Tudor Cristea recompun tabloul veridic al unei Românii descumpănite pe termen lung. La noi, scrie criticul, „literatura orbecăieşte şi ea ca întreaga noastră societate.” Rezon! (Ioan Adam, „Cavalerul ironicei figuri”, Litere, anul XII, nr. 10-12 (139-141)/ oct.-dec. 2011)

5 gânduri despre “Tudor Cristea. Fişă biobibliografică

  1. Dle Cristea,

    Totul arata splendid, felicitari! numai va rog sa va autocorectati linkul, pentru ca momentan va introduce in :
    http://www.scoarte.ro.va/ deoarece ati depasit cu mouse-ul si ati intrat in „va” de la „va multumesc” cand ati definit linkul. Osteneala cam este necesara deoarece conduceti eronat care o pagina total aiurea. Site-ul dvs e localizat in mod normal la adresa aceasta:
    http://www.scoarte.ro , iar al meu la aceasta: http://gaesti.weebly.com.
    Sanatate si numai bine!

    Cu respect,
    Cristi – un neimportant concetatean,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s