Noaptea de decemvrie. Remember

nichita stanescuMă aflam, la jumătatea lui decembrie 1983, în convoiul numeros al celor care-l conduceau pe ultimul drum pe Nichita Stănescu. Era un început de iarnă geroasă şi, dacă-mi aduc bine aminte, atunci când păşeam pe aleile Cimitirului Bellu începuseră să şfichiuiască primii fulgi de zăpadă. Auzisem, cu câteva ceasuri înainte, la megafonul instalat la Muzeul Literaturii Române, felurite cuvântări, între care unele erau de-a dreptul emoţionante, altele rezultau dintr-o voluptate a ascultării propriilor cuvinte, unele izvorau din încrederea secretă că, necomiţând abuzurile poetului, vorbitorii cu pricina nu vor păţi nimic, iar altele aveau darul să intrige pe toată lumea, pentru că aparţineau unor persoane dezavuabile. Cred că între acestea din urmă s-a aflat cuvântul lui Mihai Beniuc, fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, care avea să-i supravieţuiască autorului „Necuvintelor” cinci ani, deşi comisese, şi el, destule abuzuri bahice şi avea, mai ales, incomparabil mai multe păcate.

Înmormântat în faţa locului de veci al lui Mihai Eminescu, cel despre care spusese că multă lume ar dori să aibă geniul său, dar probabil că nimeni n-ar accepta să trăiască, pentru aceasta, viaţa lui (secretă pledoarie pro domo),  Marele Nichita a avut, după moarte, o soartă oarecum deosebită de a altor scriitori: n-a fost uitat. Steaua lui a rămas la fel de luminoasă ca în timpul vieţii, ba chiar lumina ei a sporit, dacă nu cumva mă înşel eu, în intensitate. Cu aproape un veac înainte, dispariţia lui Vasile Alecsandri, bunăoară, îl proiecta pe autorul „Pastelurilor” într-o lungă uitare.

Acest lucru s-a întâmplat pentru că Nichita, înainte de a fi un poet, a fost un mit. El era Poetul, zeul frumos cu o biografie fabuloasă, picantă, un fel de avatar al lui Eminescu în contemporaneitate. Unul dintre multele lucruri spuse de Alex Ştefănescu, recunoscutul critic,  cu care sunt de acord a fost observaţia făcută într-o carte pe care şi astăzi o consider savuroasă, că Nichita Stănescu a avut mai mulţi admiratori decât cititori. Tocmai această stranie situaţie, care se menţine, a contribuit la păstrarea poetului în actualitate. Cele câteva atacuri postdedcembriste care vizau conformismul său politic, tradus în  câteva gesturi echivoce făcute în relaţie cu regimul comunist, n-au avut cum să-i ştirbească aura. La fel, nu i-au ştirbit aura nici eforturile demolatoare mereu reluate ale câtorva (foarte puţini) critici. Miturile sunt rezistente, e greu să le scoţi din matca lor, ele transgresează epoci, conjuncturi şi chiar dezastre. Statuile pot fi dărâmate – miturile nu.

Daimonul meu trimite către mine, totuşi, o întrebare: ce s-ar fi întâmplat cu Nichita, omul şi poetul, dacă el ar fi fost astăzi viu? Mărturisesc că nu ştiu ce să răspund. Asta, pur şi simplu, pentru că dacă nu reuşesc să mi-l închipui pe Eminescu depăşind cei treizeci şi nouă de ani, pe Labiş depăşindu-i pe cei douăzeci şi unu, pe Cârlova, pe cei douăzeci şi doi, pe Ahile bătrân, nu mi-l pot închipui nici pe Nichita Stănescu supravieţuind momentului său de cumpănă omenească. Nichita trebuia să rămână acolo, frumos chiar şi pe catafalc, în ziua aceea de decembrie rece; Ioan Alexandru trebuia să ţină cuvântarea aceea cutremurată la viitorul său mormânt; Florin Piersic trebuia să meargă pe aleile cimitirului, cu ghiveciul acela ţinut, parcă fără rost, în mână, murmurând pe jumătate teatral, pe jumătate sincer cuvintele acelea de uimire şi revoltă adresate lui Dumnezeu; eu trebuia să păşesc, în singurătatea mea, pe aceleaşi alei.Şi totuşi. Trăim un timp în care poezia (şi, la urma urmei, literatura în general) nu mai înseamnă aproape nimic. Un timp în care scriitorul nu mai înseamnă aproape nimic. Mi-e greu să spun cine ar fi de vină. Vremurile? Oamenii? N-aş putea să spun dacă, trăind, Nichita şi-ar fi putut apăra mitul mai bine decât murind. N-aş putea să spun dacă nu cumva omul Nichita n-ar fi erodat mitul său mai eficient decât o poate face vremea. Pe de altă parte, cred că dacă omul ar fi supravieţuit o dată cu mitul, condiţia însăşi a literaturii române ar fi fost alta. Ideea de scriitor ar fi fost alta. Interesul pentru poezie ar fi fost altul.

Ceea ce scriu e un simplu poem. Dar, deşi nu l-am văzut niciodată în viaţă, îmi e dor de Nichita ca de un lucru de preţ găsit în somn şi pierdut dimineaţa.

(Litere, dec. 2003. Din vol. „Arta derivei”, ed. a 2-a, Ed, Tipo Moldova, Col. Opera omnia, Seria Publicistică şi eseu contemporan, Iaşi, 2012)

Anunțuri

George Coşbuc – 150

imagesSe împlinesc, pe 20 septembrie, 150 de ani de la naşterea lui George Coşbuc (1866 – 1918), poetul cel mai rapid clasicizat, dar şi cel mai rapid clasat şi lăsat pe mâna autorilor de manuale şcolare pentru gimnaziu.

Recitesc studiul din 1897 al lui Gherea datorită căruia Coşbuc a căpătat eticheta de „poet al ţărănimii” dintr-o ediţie apărută în 1956 („Studii critice”, II, Ediţie alcătuită şi comentată de Horia Bratu, Editura de Stat pentru Literatură şi artă) şi descopăr următorul pasaj:

„Natura intră ca element constitutiv în multe din poeziile lui Coşbuc şi peste tot e zugrăvită cu aceeaşi fineţă şi putere şi ocupă de multe ori planul întâi, acolo unde ar fi trebuit să-l ocupe pe-al doilea.

În admirabila poezie La Paşti, Paştile par a fi tot atât o sărbătoare a naturii ca şi a oamenilor. Când creştinii se întâlnesc în cale:

Îşi zic Hristos a înviat!

Şi râde-atâta sărbătoare

Din chipul lor cel ars de soare.

Acest simţământ sfânt de sărbătoare, această mulţumire şi bucurie par a fi produse tot atât de învierea lui Hristos, cât şi de învierea naturii şi câteodată pare că învierea lui Hristos şi învierea naturii se simbolizează una pe alta.”

Aş face doar două observaţii. Prima ar fi că e, oarecum, de mirare că, în 1956, în locul acestui pasaj n-au apărut croşete (aşa cum se întâmplă în cazul lui Ion Ghica, tipărit la aceeaşi editură şi în aceeaşi colecţie – „Clasicii români” – , ori de câte ori vine vorba de ruşi sau de evrei). A doua ar fi că aproape treizeci de ani mai târziu (am în faţă o ediţie de masă realizată de Valentin Taşcu la Editura Dacia din Cluj-Napoca, în 1984) poezia „De Paşti” nu se află în sumar!!! Poate şi pentru că, „având destinaţie şcolară” ediţia (care-o reproduce selectiv pe cea în două volume de la Cartea românească din 1982 – pe care n-o am la îndemână acum, spre căuta titlul la sumar) îşi propune să reţină „acele texte cu valoare estetică şi educativă mai pronunţată”. Şi cum componenta ateistă a educaţiei era nelipsită…

Cât despre Gherea, în afara erorii fundamentale de a-l socoti pe poet un ţăran trecut prin cultură şi de a-i citi poezia ca atare, şi în afara unor consideraţii de un cert umor involuntar (mă rog, din perspectiva contemporană vorbind), el face şi multe observaţii juste, fiind, în fond, primul interpret de substanţă al poetului – după care vor veni, târziu, schimbând perspectiva înţelegerii, Vladimir Streinu, G. Călinescu, Petru Poantă, dar şi N. Manolescu (în capitolul dedicat poetului în „Istoria critică…”).

Iată, mai jos, poezia în discuţie:

 

 

La Paşti

 

Prin pomi e ciripit şi cânt,

Văzduhu-i plin de-un roşu soare,

Şi salciile-n albă floare –

E pace-n cer şi pe pământ.

Răsuflul cald al primăverii

Adus-a zilele-nvierii.

 

Şi cât e de frumos în sat!

Creştinii vin tăcuţi din vale

Şi doi de se-ntâlnesc în cale

Îşi zic: Hristos a înviat!

Şi râde-atâta sărbătoare

Din chipul lor cel ars de soare.

 

Şi-un vânt de-abia clătinitor

Şopteşte din văzduh cuvinte:

E glasul celor din morminte,

E zgomotul zburării lor!

Şi pomii frunţile-şi scoboară

Că Duhul Sfânt prin aer zboară.

 

E linişte. Şi din altar

Cântarea-n stihuri repetate

Departe până-n văi străbate –

Şi clopotele cântă rar:

Ah, Doamne! Să le-auzi din vale

Cum râd a drag şi plâng a jale!

 

Biserica, pe deal mai sus,

E plină astăzi de lumină,

Că-ntreaga lume este plină

De-acelaşi gând, din cer adus:

În fapta noastră ni e soartea

Şi viaţa este tot, nu moartea.

 

Pe deal se suie-ncetişor

Neveste tinere şi fete,

Bătrâni cu iarna vieţii-n plete;

Şi-ncet, în urma tuturor,

Vezi şovăind câte-o bătrână

Cu micul ei nepot de mână.

 

Ah, iar în minte mi-ai venit

Tu, mama micilor copile!

Eu ştiu că şi-n aceste zile

Tu plângi pe-al tău copil dorit!

La zâmbet cerul azi ne cheamă

Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!

 

1894

Armonia contrariilor

imagesthumbnail

Nu ştiam, în perioada studiilor universitare, urmate la Filologia bucureşteană în cel de-al doilea lustru al deceniului al şaptelea, că voi ajunge să predau româna în orăşelul în care, în perioada interbelică, profesaseră tinerii Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu. Adevărul e că, luptându-mă de unul singur cu tentativele de îndoctrinare venite dinspre profesorii mei de liceu, mai prizonieri ca mine ai manualelor dogmatice, nici nu aflasem despre perioada lor găeşteană înainte ca Şerban Cioculescu, abia venit de la Institutul piteştean,  unde i se permisese un soi de carantină, să păşească în Amfiteatrul Odobescu, împreună cu aura lui de reprezentant al criticii interbelice, spre a-i dezvălui seriei din care făceam parte  subtilităţile şi farmecul literaturii vechi. De fapt,  profesorul însuşi, auzind unde am terminat liceul, m-a pus pentru prima dată în temă, fără a intra în detalii, cu privire la experienţa sa din glodosul târg de pe Răstoacă al deceniilor trei-patru, pe care avea s-o fixeze şi în acele târzii Amintiri. Despre Vladimir Streinu, prietenul său de-o viaţă, nu mi-a vorbit atunci, amănuntele având să le aflu singur. În orice caz, cucerit de farmecul erudiţiei pe care-o etala, dar şi de umorul de mare savoare intelectuală, am ratat, în anul al V-lea, şansa de a-l cunoaşte mai îndeaproape şi pe cel de-al doilea mare fost găeştean, pe care doar l-am văzut, de câteva ori, trecând pe holurile facultăţii, însoţit de şoaptele admirative ale studenţilor. Devenit profesor onorific, Vladimir Streinu susţinea un curs special de Estetica poeziei, la care aş fi putut să mă înscriu, doar că am optat pentru cel având ca temă literatura biografică, susţinut de către Şerban Cioculescu. Şi n-am avut a regreta mai târziu decât că nu l-am putut asculta şi pe celălalt.

Născuţi în 1902, unul la sfârşitul primăverii, pe 23 mai, iar celălalt la începutul toamnei, pe 7 septembrie, cei doi  ofereau ochiului imagini opuse. Nu mai eram inocent, ca atunci când l-am văzut pentru prima oară pe Cioculescu, bucureştean par excellence, specialist impregnat de Caragiale. Auzisem de cognomenul Făt-Frumos din Teiu, iar posesorul lui, văzut doar în treacăt, mai purta cu sine atât distincţia, cât şi aerul vag visător, parcă extramundan. În schimb, Cioculescu, care nu se schimbase deloc în cinci ani, oferea aceeaşi prezenţă a unui ins vioi şi foarte bine fixat în real, cu zâmbetu-i ambiguu sub mustăcioara abia încărunţită şi necomplexat de statura-i deloc impozantă. Privirea lui Vladimir Streinu luneca pe lângă spectatori, pierdută undeva, poate în acea imagine a himerei despre care le va vorbi studenţilor săi înainte de moarte. A lui Cioculescu, dimpotrivă, te fixa vesel, curios sau ironic. Pe unul îl ascultasem la cursul din primul an de facultate, celuilalt îi citisem o bună parte a primelor două volume de Pagini de critică literară, totuşi, pentru moment, mai curând intuiam ceea ce peste câtva timp aveam să înţeleg mai în profunzime: că cei doi  aveau, fiecare, chipul propriei opere. Visătorul era speculativ şi plin de fantezie, pragmaticul ironic era precis şi foarte aplicat pe text. Şi polemica le era diferită, deşi la fel de acerbă. Vizând interpretarea la unul şi faptul scriptic la celălalt. Apoi, unul fascinat până-n ultima clipă de fantasma poeziei, celălalt rezervat şi zâmbitor, deşi priceput în materie. Poate că chipul lor diferit de a înţelege şi oficia critica este relevat cel mai sugestiv de felul în care îl privesc pe Arghezi. Şerban Cioculescu, pe fondul unei admiraţii evidente, ne introduce în secretul poeticii, încercând să clarifice prin demontarea încrezătoare a mecanismului. Vladimir Streinu face acelaşi lucru, dar până la urmă, cu tot mecanismul poemului în faţă, admite că rămâne „un duh inanalizabil”, care-l umileşte.

Iar dacă asemenea deosebiri de esenţă n-au stat în calea prieteniei celor doi, este şi pentru că niciunul dintre ei n-a trădat literatura şi nu s-a îndoit vreo clipă de ea. De altfel, trecuţi prin momente de grea restrişte (pentru Streinu şi mai îndelungate şi mai teribile), amândoi şi-au reluat, îndată ce a fost posibil, fără să se lamenteze ori să se victimizeze, discursul de parcă el fusese întrerupt doar cu o zi înainte! Probă de demnitate greu de găsit în zilele noastre!

(Litere, nr. 5/ 194, mai 2016)

Lansare de carte şi ceva mai mult la Biblioteca Orăşenească

Luni, 28 martie 2016, a avut loc la Biblioteca Orăşenească Găeşti lansarea celei de-a doua ediţii a romanului Jertfă & Steag al lui Dumitru Ungureanu, în prezenţa directorului editurii bucureştene EIKON, dl Valentin Ajder. Manifestarea a devenit un moment cultural mai larg, în cadrul căruia s-a încercat, nu pentru prima dată, deşteptarea la tinerii din sală (elevi ai profesoarei Florina Loredana Streinu, de la Colegiul Naţional „Vladimir Streinu”) şi redeşteptarea la cei maturi a gustului pentru lectură.

În aşteptarea oficialităţilor locale, care-şi anunţaseră prezenţa, dl. Valentin Ajder  a vorbit despre activitatea editurii sale (reflectată şi într-un stand cu vânzare), despre importanţa lecturii la vârsta adolescenţei şi a primei tinereţi şi, fiind şi un abil interpret la chitară şi voce, a delectat asistenţa cu câteva melodii pe versuri de Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Adrian Popescu şi Serghei Esenin.

Manifestarea propriu-zisă s-a deschis după sosirea oficialităţilor.

Dna Valentina Tufescu, bibliotecar responsabil, a prezentat invitaţii şi apoi i-a dat cuvântul dlui Grigore Gheorghe, primarul oraşului, care a adresat un cuvânt de salut, a subliniat importanţa momentului, ca şi faptul că el nu este singular într-un oraş în care cultura şi literatura sunt bine reprezentate, dar şi susţinute. Ideile primarului au fost sprijinite, în micile lor cuvântări, de viceprimarul Ion Untărescu şi de consilierul local pe probleme de cultură, Cătălin Slăvilă.

După acest „moment oficial”, binevenit şi lăudabil, urmat de prezentarea de către doi elevi ai  profesoarei Florina Streinu a unui interesant,util şi edificator material video privind personalitatea şi activitatea scriitorului Dumitru Ungureanu, Valentina Tufescu a delegat modererea activităţii scriitorului Tudor Cristea, care l-a invitat pe editor să evoce detaliile colaborării cu autorul găeştean, a cărui carte, editată într-o primă ediţie în 1999, la Editura Marineasa din Timişoara, a reeditat-o. În esenţă, editorul a subliniat că totul s-a bazat pe convingerea sa că Dumitru Ungureanu este un prozator de valoare.

Ar trebui precizat că micul roman al lui Dumitru Ungureanu, autor a zece volume de proză şi publicistică, are ca punct de plecare un obicei unic în România, probabil străvechi, ba chiar cu rădăcini dacice, păstrat în comuna sa natală, Morteni (deşi în roman numele satului este Isvoru).

După ce prozatorul şi poetul Corin Bianu a vorbit nu despre roman, ci despre tranşanţa publicistului Dumitru Ungureanu, firele cărţii au fost descâlcite (şi reîncâlcite) de scriitoarea găeşteană Daniela Iordache, competentă în mitologia românească. Cert este că romanul a valorificat o bună documentare privind mitul lui Zalmoxis şi istoria Daciei. Vorbind despre roman, criticul Tudor Cristea a pornit de la o mică frază dinspre final („Nu trebuie să te joci cu puterile naraţiunii…”), exprimând ideea că el este o inteligentă operă postmodernistă, care nu anulează toate acele elemente care fac deliciul lecturii, inclusiv o frumoasă poveste de dragoste.  Şi ambiguizează (punând pe gânduri) prin „Anexa” finală.

De menţionat că dl Tudor Cristea, director-fondator al revistei LITERE, apărută la Găeşti în urmă cu exact şaisprezece ani şi avându-i în prima casetă redacţională pe Dumitru Ungureanu şi Daniela Iordache, alături de găeşteano-târgovişteanul Mihai Stan, a dăruit participanţilor câteva exemplare din ultimul număr al publicaţiei (3/ 192, martie 2016).

La final, primarul oraşului şi-a exprimat încântarea de a fi asistat la o astfel de manifestare. Şi, lucru la fel de important, Primăria a achiziţionat, pentru Biblioteca Orăşenească, 40 de exemplare din lucrările expuse la stand de către Editura Eikon (între care, desigur, câteva exemplare din romanul lui Dumitru Ungureanu).

În tot, un moment cultural deosebit, gustat, după cât ne-am dat seama, de publicul preponderent tânăr care a umplut sala.

OBSERVATOR

da

 

da 3da 1.jpg

A fost nominalizat candidatul PSD la funcţia de primar al Găeştiului

emil coata

După ce, în ultimele luni, au fost vehiculate numele mai multor posibili candidaţi la funcţia de primar al Găeştiului, Partidul Social Democrat a făcut o nominalizare ce ar putea surprinde, dar care poate fi şi foarte potrivită: EMIL COAŢĂ.

Emil Coaţă are 60 de ani şi este absolvent al Colegiului Naţional „Vladimir Streinu” şi al Institutului de Învăţământ Superior Piteşti – Secţia subingineri. A lucrat, începând cu 1982, la AUTOSERVICE Târgovişte, Rovadis Crângurile, EMISER COM SRL, iar din 2002 este şeful Secţiei Găeşti a Companiei de Apă Târgovişte.

„Prin nominalizarea drept candidat la funcţia de primar al oraşului Găeşti – spune Emil Coaţă pe pagina sa de facebook, adresându-se găeştenilor – am hotărât să fiu alături de dumneavoastră pentru a continua munca celui care mi-a fost prieten, mentor, sfătuitor o viaţă întreagă, Dan IACOBUŢĂ.

Trebuie să continuăm proiectele de dezvoltare şi înfrumuseţare a urbei noastre. Trebuie să facem împreună din Găeşti un oraş cu care să ne mândrim şi în care copiii şi nepoţii noştri să îşi dorească să locuiască şi să muncească.

Ştiu ce trebuie să fac, am o echipă pputernică alături de mine şi numai cu sprijinul dumneavoastră vom realiza toate proiectele începute în urmă cu patru ani.”

Emil Coaţă este căsătorit şi tată a două fete, fiind legat sufleteşte de oraşul în care trăieşte şi din care  vrea să facă, împreună cu locuitorii săi, o aşezare modernă, europeană.

Înscriindu-şi proiectul personal în continuarea celui întrerupt de destin al lui Dan Eugen Iacobuţă, Emil Coaţă dovedeşte, deopotrivă, inteligenţă şi spirit realist, mizând pe sprijinul mulţilor găeşteni care au regretat şi regretă sfârşitul prematur al fostului primar.

De menţionat că şi noul PNL şi-a nominalizat candidatul, în persoana lui Grigore Gheorghe – Griguţă, fostul viceprimar aflat acum în fruntea oraşului.

Aşa cum ştim că stau lucrurile, câştigătorul va fi, aproape sigur, unul dintre aceşti doi candidaţi.

Iar îndemnul nostru ar fi ca alegătorii să-l desemneze pe cel considerat mai potrivit împreună cu un Consiliu local care să-i asigure majoritatea, evitându-se astfel regretabile situaţii mai vechi, în care consilierii încercau sistematic să blocheze iniţiativele primarului, indiferent dacă erau bune sau mai puţin bune.

Gazeta Găeştilor

emil coata

 

 

 

Fragaria moschata

imagesDe câte ori mă uit cam cine conduce ţara, îmi amintesc  ce spunea, acum aproape 150 de ani, Titu Maiorescu, anume că, la români, este luată adesea în serios zicerea de batjocură a nemţilor, precum că, dacă ţi se dă o funcţie, primeşti numaidecât şi mintea trebuitoare pentru ea. Această convingere (dublată, însă, de existenţa, la vârf, şi a unor inteligenţe perfide) a reuşit, într-un sfert de veac, să distrugă cam tot ce era de distrus în România. Industria e o amintire, câmpiile, odinioară mănoase, oferă, în multe zone, trista imagine a unor culturi de scaieţi şi de muşeţel, oraşele şi satele se pustiesc, iar milioane de români pleacă în bejenie prin Europa, la cerşit, la cules de legume şi fructe, la îngrijit bătrâni şi doar câteodată la o îndeletnicire pe potriva celei din ţară, dar mai bine plătită.

Acum, că mai totul a fost pus la pământ, preşedintelui în funcţie nu i-a mai rămas prea mult de făcut! Iar atunci, dumnealui şi-a amintit că e, la bază, profesor de fizică, deci un specialist în educaţie. Şi cum, în ciuda eforturilor conjugate ale unor miniştri cu nume, parcă, predestinate, de la Hărdău şi Funeriu la Milea şi la cea poreclită Bramburica, Educaţia n-a putut fi definitiv pusă pe butuci, specialistul din fruntea Statului de drept (sau de strâmb), întors din lungile-i peregrinări turistice, s-a pus pe lucru, introducând Educaţia  în Strategia naţională de apărare a ţării pentru perioada 2015  2019. Drept care, imediat ce în fruntea trebii a fost instalată adunătura numită Guvern tehnocrat, unde un nou nume predestinat, Curaj, apare în fruntea Învăţământului, oamenii au trecut la acţiune, elaborând trei planuri-cadru de reorganizare a acestuia.

Dacă nu s-ar şti că, în ultimii ani, asemenea reorganizări au dus din rău în mai rău, lucrurile ar fi de laudă. Deşi ne-am putea întreba de unde aşa ambiţii la nişte guvernanţi pe termen scurt! Dar obedienţi! Deci, zis şi făcut sau, dacă-i ordin, cu plăcere! Ministrul Curaj a numit în decembrie un grup de „unsprezece experţi”  care să coordoneze totul. Iar experţii sunt: Solomon Marcus, Tincuţa Apăteanu, Florin Colceag, Radu Dop, Radu Gologan, Alexandru Mironov, Oana Moraru, Florin Munteanu, Marian Ştas, Manuela Prajea şi Ştefan Vlaston. La prima vedere, o frumoasă cuprindere temporală, de la cei 91 de ani bătuţi pe muchie ai academicianului Solomon Marcus, la cei cam 35 de anişori ai Tincuţei… La o a doua, observi eterogenitatea grupului (încât ai zice că a tunat şi i-a adunat !), ca şi faptul că seamănă leit cu guvernul de tehnocraţi, în sensul că legătura fiecăruia cu noţiunea de reformă e cu totul aproximativă, chit că unii îşi dau aere de reformişti, cum face, bunăoară, Marian Ştas, absolvent de Academie Tehnică Militară şi autor al unei cărţi intitulate „România pe bune începe cu şcoala pe bune”. Pe bune?! În orice caz, situarea printre „experţi” a unui pasionat de science fiction şi obiecte zburătoare neidentificate, precum omniprezentul Alexandru Mironov, e semnificativă!

Nu discut, acum, principiile avute în vedere de către membrii grupului, dintre care unii sunt experţi în exprimarea de opinii pe facebook. Principiile juste nu duc, însă, numaidecât la aplicări juste. Mai ales când experţii sunt mai mai curând opiniomani decât specialişti veritabili. În orice caz, se poate observa că, în afara lui Solomon Marcus, a cărui pluridisciplinaritate e cunoscută, niciunul dintre ceilalţi zece nu e de formaţie umanistă. Niciunul nu e, dar tuturor, în grup, li s-a pus pata exact pe disciplinele umaniste: istoria, care va să fie transformată în „Educaţie pentru societate”, adică desfiinţată, şi limba şi literatura română, care trebuie orientată în aşa fel încât absolvenţii învăţământului preuniversitar (care nu trebuie să-şi mai piardă vremea cu lectura unor texte ca „Fefeleaga” ori „Răzvan şi Vidra” – şi, probabil, cu a niciunui text literar) să fie capabili să  alcătuiască CV-uri şi scrisori de aplicaţie la joburi. Că, la urma urmei, ca să devii culegător de căpşune (ocupaţia privilegiată a bacalaureaţilor şi nebacalaureaţilor, a licenţiaţilor şi nelicenţiaţilor români),  nu e nevoie să-i citeşti pe Dante, pe Calderón de la Barca, pe Camil Petrescu sau pe G. Călinescu! Şi nici să ştii că denumirea ştiinţifică a căpşunului e, în limba latină, fragaria moschata!

Tudor Cristea

Editorial în revista LITERE, nr. 2 (191), februarie 2016

cules da capsune

„Zilele Bibliotecii” – moment cultural găeştean

 

Imagine1304

Aşa cum am anunţat la vreme, pe 3 şi 4 decembrie s-au desfăşurat deja tradiţionalele „Zile ale Bibliotecii Orăşeneşti Aurel Iordache”. Coordonată şi moderată de scriitoarea Daniela Olguţa Iordache, fiica regretatului autor găeştean al cărui nume-l poartă lăcaşul, manifestarea a beneficiat de sprijinul Primăriei. Mai mult decât atât, în prima zi, primarul Grigore Gheorghe şi viceprimarul Ion Untărescu au onorat-o cu prezenţa, rămânând în sală pe toată durata ei, care a depăşit binişor două ore. În cuvântul său, dl primar a promis să sprijine şi pe viitor Biblioteca şi cultura scrisă, promisiunea fiind întărită şi a doua zi, de către dl viceprimar, prezent din nou în sala de lectură frumos reamenajată. A fost prezentă, de asemenea, în prima zi, şi prof. Univ. Agnes Erich, directoarea Bibliotecii Judeţene „Ion Heliade Rădulescu”.

Ca de obicei, moderatoarea a „confiscat” manifestarea, ţinând să se exprime personal atât despre propria lucrare prezentată (noua ediţie, a treia, a Monografiei, subvenţionată de Primărie), cât şi despre lucrările fiecăruia dintre cei prezenţi. În felul acesta, sarcina celui de-al doilea care ar fi trebuit, conform programului,  să vorbească despre mai multe apariţii editoriale, Tudor Cristea, a fost uşurată – rezumându-se la o scurtă intervenţie privind un volum documentar apărut cu prilejul aniversării a 15 ani de viaţă ai revistei „Litere” (în prima zi) şi la prezentarea mai largă (şi elogioasă) a lucrării „de pionierat” „Poezia Anei Blandiana. O analiză semantic-textuală”, apărută de curând la Editura Muzeului Literaturii Române, sub semnătura profesoarei găeştene Florina Loredana Streinu (în cea de-a doua zi). În schimb, au vorbit despre propriile lucrări (şi) autorii prezenţi: Mihai Stan (despre trilogia sa „Paradis – Ieşirea din Paradis – Întoarcerea în Paradis”, dar şi despre Societatea Scriitorilor Târgovişteni, cara a aniversat 10 ani de la înfiinţare), Ion Mărculescu (despre „Jurnalul de la Marcona. Însemnările” şi despre legătura sa cu Găeştiul), Corin Bianu (despre noul său roman „Isus”, în prima zi, şi despre culegerea de povestiri umoristico-satirice „Roaba cu motor”, în cea de-a doua) şi George Coandă („Vechi coduri ale românilor. Codex Târgovistensis valachorum”). Momentul central al primei zile l-a reprezentat, însă, lansarea volumului „Drumul dinozaurului”, în care venerabilul prozator Marin Ioniţă (însoţit în oraşul adolescenţei şi tinereţiii sale de către fiul său, jurnalistul şi comentatorul politic Ion M. Ioniţă) îşi evocă anii şcolarităţii găeştene, de la Şcoala Medie Tehnică Zootehnică, şi încearcă să contureze, fie şi fulgurant, printre pagini de proză alternând cu veritabile episoade lirice, atmosfera anilor ’50 şi felul în care ea a marcat destinul unui tânăr ce avea să devină, mai apoi, scriitor. În roman este evocată şi atmosfera culturală a Găeştiului acelor vremuri, cu personalităţile mai reliefate – Mihail Ilovici şi Aurel Iordache. Nu întâmplător, în sală s-au aflat mai multe persoane care l-au cunoscut pe autor în perioada sa găeşteană, unele fiind prezente, cu numele reale, şi în paginile romanului său autobiografic (care nu e, carevasăzică, un text cu cheie, ci unul de transpunere asumată a realităţii – trecută, totuşi, prin filtrul propriei memorii). În afara autorului, a Danielei Iordache şi a unui actor piteştean care a citit câteva pagini din roman, doar Conf. Dr. Octavian Sachelarie, director al Bibliotecii Judeţene Argeş şi prieten al autorului, a mai avut loc să dezvăluie câteva opinii despre Marin Ioniţă şi proza sa.

În cea de-a doua zi, în afara cărţilor semnate de Corin Bianu sau Florina Loredana Streinu, mai sus amintite, un moment mai plin de culoare a fost prezentarea de către autoarea sa, Cristina Onofre, a volumului de versuri „Să mergi călare, să întinzi arcul, să spui adevărul”, apărut la Editura bucureşteană Tracus Arte, cu un scurt cuvânt-înainte de acad. Eugen Simion şi o scurtă postfaţă de Marian Drăghici. Este un jurnal sau un fals jurnal (autoarea păstrând o zonă de mister în această privinţă) de călătorie exotic, pe care Tudor Cristea (care a izbutit să adauge câteva opinii, pe lângă cele ale moderatoarei Daniele Iordache!) l-a pus în relaţie cu jurnalul (real, de această dată) „Călătorie în Africa”, de V. Alecsandri. Înzestrată cu talent actoricesc, Cristina Onofre, costumată adecvat, a recitat mai multe poeme din volum.

Ar mai fi de spus că în ambele zile în sală s-au aflat două generaţii situate pe trepte opuse ale vieţii: elevi ai Colegiului „Vladimir Streinu” şi persoane în vârstă, mai ales pensionari – generaţii unite totuşi de interesul cu care au receptat, se pare, tot ceea ce manifestarea culturală găeşteană de reală consistenţă a încercat să le transmită. Dacă ea va fi stârnit şi un cât de mic îndemn spre lectură, ar fi minunat!

Imagine1309Imagine1307PC04 (1)Imagine1305