Festivalul-Concurs Naţional de Cultură şi Literatură „Primăvara Albastră”,  Seria a II-a – Ediţia a XIV-a –  17 – 19 mai 2017,  Pucioasa – Judeţul Dâmboviţa

Festivalul – Concurs „Primăvara albastră” are drept scop descoperirea, stimularea şi promovarea creaţiei literare a tinerilor cu vârste cuprinse între 14 şi 35 de ani, nemembri ai vreunei uniuni sau asociaţii scriitoriceşti, respectându-se libertatea democrată a exprimării literare, marcată de o relevantă valoare estetică şi ideatică.

Condiţii de participare:

– tinere  talente literare  cu  vârstele  intre de 14-35 ani

– să  nu  fie membri ai Uniunii Scriitorilor sau ai altor forme  asociative  scriitoriceşti

Concursul este organizat pe următoarele secţiuni:

  • Poezie – (5 lucrări)
  • Proză – (3 lucrări a 3 pagini)
  • Teatru scurt – (2 piese de un act)
  • Jurnalism – (reportaj ; 2 lucrări a 4 pagini)
  • Istorie si critica literara (eseu;2 lucrari a 4 pagini)

Lucrările vor fi expediate până la 15 mai 2017, data poştei, cu precizarea „pentru concurs” – pe următoarea adresă:

luminitagogioiu@yahoo.com

sau

LUMINŢA GOGIOIU

Biblioteca “Gh.N.Costescu” Pucioasa, str. Fântânelor, nr. 7, oraş Pucioasa – Jud. Dâmboviţa.

 

 

Lucrările vor purta un motto, iar într-un plic închis vor fi trecute acelaşi motto, numele şi prenumele concurentului, data şi locul naşterii, adresa, telefon.

 

 

Juriul concursului va fi alcătuit din membri ai :

-Uniunii Scriitorilor din Romania;

– Societatii Scriitorilor Târgovişteni;

– Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România;

– Centrului Judeţean de Cultură Dâmboviţa;

– Bibliotecii Judeţene  “I H Rădulescu”  Dâmboviţa

– Bibliotecii Orășenesti   “Gh.N.Costescu”  Pucioasa

 

 

Vor fi acordate:

Trofeul „Primăvara albastră

Premiile  I, II, III –  la fiecare  secţiune

Menţiuni la fiecare secţiune

 

Premii speciale

-Premiul special “Dumitru Stancu”  acordat de Primarul orasului Pucioasa

– Premiul special  « George Coanda » acordat de  presedintele  Festivalului

-Premiul special „I.H.Radulescu” oferit de Biblioteca Judeţeana ,,I.H. Rădulescu’’

-Premiul ” Mircea Horia Simionescu” al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni;

 

-Premiul special al Editurii ,,Bibliotheca’’;

 

 

Premiul special al revistei  ,,Izvoare de timp’’ ;

 

Premiul special al revistei ,,Eroica’’;

 

Premiul special al revistei ,,ProArme’’;

 

Premiul special al ZVEN PRINT-Editura & Tipografie

 

 

-Premiul special al Complexului Naţional Muzeal ,,Curtea Domnescă’’;

 

Premiul special acordat  de Uniunea Ziaristilor Profesionisti din Romania-filiala Targoviste

-Premii ale  unor instituţii de cultură şi ale unor ziare, reviste, posturi de radio şi televiziune.

 

Manifestările din festival vor avea loc în oraşul Pucioasa.
Relaţii suplimentare la telefon:  0734450877

 
Director Festival- Ionut Lascaie

 
Preşedintele Festivalului – prof. dr. George Coandă

 
Director executiv – Şef Compartiment Cultură Bibliotecă –jr.Luminiţa Gogioiu

O CACEALMA: Cazul profesoarei care nu respectă voit programa şcolară

tunegaru-610x300

A făcut valuri postarea pe facebook a Cristinei Tunegaru, profesoară (probabil tânără) de gimnaziu în Bucureşti, intitulată “Autodenunţ”. Cei care au citit ce spune dumneaei s-au împărţit, cum era şi de aşteptat, în două tabere. Mulţi (dintre care puţini au fost şi sunt, vorba lui Maiorescu, “în chestie”) au aplaudat-o, considerând-o o adevărată reformatoare şi jignindu-i pe cei de opinie contrară. Mulţi i-au adresat jigniri. Eu însumi am făcut un prim comentariu nepoliticos, intrând în conflict cu vreo două persoane. Am şters acel comentariu şi am decis să tratez problema cu seriozitate, analizând-o “la rece”.

Dau mai întâi textul  profesoarei, după care observaţiile mele.

Autodenunț:

Subsemnata, profesoară de română, declar că nu respect, în mod premeditat, programa școlară de limba română, asemenea unui element dușmănos: nu citesc cu elevii mei poeziile de Eminescu, „Amintirile” lui Creangă, baladele populare, pastelurile de 150 de ani, nuvelele lui Slavici; nu dictez comentarii, nu arunc în brațe interpretări și nu le cer să învețe pe dinafară teorie literară despre genuri și specii. Declar de asemenea că, în schimb, citesc cu elevii mei poezii frumoase de Magda Isanos sau Tudor Arghezi, texte din literatura universală ca „Micul Prinț” sau „Cartea junglei”, fragmente din marii autori ai literaturii universale ca Cervantes sau Shakespeare, exersăm lectura activă, ne exprimăm opiniile, le motivăm, învățăm să fim sinceri, asertivi.
Fac cunoscut că nu voi respecta nici viitoarea programă care îmi cere să selectez numai texte ale autorilor români clasici menționați mai sus. Voi continua să propun elevilor mei numai lecturi care să-i atragă spre literatură, să sădesc în ei o sămânță de bucurie a lecturii.
Recunosc că lucrez cu elevii mei mai ales exerciții de gramatică normativă pentru învățarea scrierii corecte, că sar peste noțiuni de gramatică teoretică pentru care elevii mei nu sunt pregătiți la un moment dat.
Pentru că eu cred că educația se face prin motivare pozitivă, bucurie, joc, stârnirea curiozității, prin colaborare și comunicare vie între profesor și elev într-o limbă actuală și pornind de la ceea ce-i este cunoscut și drag copilului, prin deschiderea spre cultura națională și universală.

Cristina Tunegaru

FALSĂ FRONDĂ PRIN NECUNOAŞTEREA PROGRAMEI

Cristina Tunegaru este profesoară de gimnaziu şi la programa de gimnaziu se referă. Dar nu contează, în principiu s-ar putea referi şi la cea de liceu. Iar problema (de fond) este că nu cunoaşte mai multe lucruri şi, în primul rând, NU ŞTIE CE ESTE PROGRAMA ŞCOLARĂ ŞI CARE ESTE CONŢINUTUL ACESTEIA. În consecinţă, nu cunoaşte care e diferenţa dintre programa şcolară şi manual.

FAC, DECI, URMĂTOARELE OBSERVAŢII, BAZATE PE LECTURA ATENTĂ A “AUTODENUNŢULUI”, CA ŞI PE CONSULTAREA PROGRAMEI DE GIMNAZIU:

  1. Programa şcolară e obligatorie. (Nu vă grăbiţi să protestaţi! Veţi vedea imediat de ce vă rog asta!)
  2. Programa şcolară NU INDICĂ SCRIITORI, ca programele de pe vremea manualelor unice. Nici la gimnaziu, nici la liceu.

Iată un conţinut din programa de clasa a VIII-a:

1.2.4. Genuri şi specii. Genurile epic şi liric. Specii literare obligatorii: nuvela, imnul.

Autorii de manuale alternative şi chiar profesorul, la clasă, în pofida acestora, poate alege, să zicem, în cazul nuvelei: “Budulea Taichii”, de Ioan Slavici; “Două loturi”, de I. L. Caragiale; “Alexandru Lăpuşneanul”, de C. Negruzzi; “Mări sub pustiuri”, de D.R. Popescu; “Dincolo de nisipuri”, de Fănuş Neagu sau, în sfârşit, orice nuvelă de Mircea Cărtărescu (“Gemenii”, să zicem) şi multe altele, dacă profesorul socoteşte că e util şi elevul nu va fi defavorizat la examen.

Programa nu face (pentru întregul an de studiu) decât următoarea atenţionare legată de textele scriitorilor. Sunt atenţionaţi mai ales autorii de manuale şcolare (dar şi profesorii):

“Se vor selecta 5-7 texte literare de bază, destinate studiului aprofundat. Între acestea vor fi incluse în mod obligatoriu şi fragmente din operele scriitorilor clasici ai literaturii române.”

  1. La examene nu se dau (nici la gimnaziu nici la liceu), ca subiecte, scriitori. Se dau texte pe care se pun întrebări vizând elementele de literatură, de stilistică, de teorie literară şi de limbă. Apoi se poate cere un comentariu al textului respectiv sau al altuia, dat integral, pe baza anumitor cerinţe. De pildă, dacă textul e “Peste vârfuri” de Eminescu sau “Melancolie” de Arghezi, se poate cere un comentariu în care să se încadreze textul în specia pe care o reprezintă. Iar elevul va trebui să arate că e o elegie şi să argumenteze prin comentariu acest lucru.
  2. Sigur, la bacalaureat se poate da (s-a şi dat) un subiect în care se solicită să fie comentat sub un anumit aspect un roman postbelic (interbelic, psihologic etc) să zicem. Pentru că programa prevede cunoaşterea romanului postbelic. Candidatul poate trata “Moromeţii”, dar dacă profesoarei nu-i place aşa ceva şi i-a pus pe elevi să citească şi să comenteze “Solenoid”, ultimul roman al lui Cărtărescu, îl vor comenta pe acesta (dacă se potriveşte aspectului cerut eventual). Atrag, însă, atenţia că e posibil ca onoraţii corectori să nu fi citit (încă), aşa, ca profesoara noastră, romanul respectiv, iar atunci vor corecta anapoda!
  3. Profesoara spune, la un moment dat, că ea refuză să le dicteze elevilor comentarii. Păi asta nu e o noutate, e chiar o precizare din programă!!! În principiu (spun asta pentru că ştiu ce fac mulţi profesori), de vreo 20 de ani este interzis ca profesorii să le dicteze elevilor comentarii!!! În paranteză fie zis, însă, edituri specializate le oferă elevilor cărţi de comentarii (unele mai slabe decât le-ar face profesorii lor); sunt, de asemenea, comentarii (unele foarte slabe) pe internet.
  4. Profesoara spune că ea “citeşte cu elevii” alte texte decât cele abordate în mod obişnuit. Poate citi orice text – de Magda Isanos, de Mariana Marin, de Elena Vlădăreanu sau de Marius Ianuş şi alţii! Totul e să nu scape, abordându-le, elemente din programă. Pentru că, încă o data: PROGRAMA NU PREVEDE TEXTE, NICI AUTORI!
  5. Sigur că manualele vor rezolva problemele programei prin selectarea unor texte de diverşi autori. Autorii fiind aceiaşi sau diferiţi de la un manual la altul. Profesorul poate alege, însă, oricând un alt text şi un alt autor. Eu însumi am făcut acest lucru din momentul introducerii manualelor alternative.
  6. De fapt, dincolo de afirmaţia “nu citesc cu elevii mei poeziile de Eminescu, «Amintirile» lui Creangă, baladele populare, pastelurile de 150 de ani, nuvelele lui Slavici”, care i-a iritat pe mulţi şi pe care-o voi discuta în alt context, profesoara nu aduce nimic, dar absolut nimic nou. La urma urmei, da, poate evita aceşti scriitori care-i displac! Nu are, însă, voie să nu trateze probleme prevăzute în programă.  Dar pentru asta trebuie să cunoască programa. Pentru că, pentru moment, dovedeşte contrariul.
  7. O asigur pe profesoara Cristina Tunegară că, punând în practică unele elemente din “Autodenunţ”, îi va determina pe părinţii elevilor săi să-şi ducă odraslele la meditaţie. Doar că la alţi profesori!

tunegaru-610x300

A fost nominalizat candidatul PSD la funcţia de primar al Găeştiului

emil coata

După ce, în ultimele luni, au fost vehiculate numele mai multor posibili candidaţi la funcţia de primar al Găeştiului, Partidul Social Democrat a făcut o nominalizare ce ar putea surprinde, dar care poate fi şi foarte potrivită: EMIL COAŢĂ.

Emil Coaţă are 60 de ani şi este absolvent al Colegiului Naţional „Vladimir Streinu” şi al Institutului de Învăţământ Superior Piteşti – Secţia subingineri. A lucrat, începând cu 1982, la AUTOSERVICE Târgovişte, Rovadis Crângurile, EMISER COM SRL, iar din 2002 este şeful Secţiei Găeşti a Companiei de Apă Târgovişte.

„Prin nominalizarea drept candidat la funcţia de primar al oraşului Găeşti – spune Emil Coaţă pe pagina sa de facebook, adresându-se găeştenilor – am hotărât să fiu alături de dumneavoastră pentru a continua munca celui care mi-a fost prieten, mentor, sfătuitor o viaţă întreagă, Dan IACOBUŢĂ.

Trebuie să continuăm proiectele de dezvoltare şi înfrumuseţare a urbei noastre. Trebuie să facem împreună din Găeşti un oraş cu care să ne mândrim şi în care copiii şi nepoţii noştri să îşi dorească să locuiască şi să muncească.

Ştiu ce trebuie să fac, am o echipă pputernică alături de mine şi numai cu sprijinul dumneavoastră vom realiza toate proiectele începute în urmă cu patru ani.”

Emil Coaţă este căsătorit şi tată a două fete, fiind legat sufleteşte de oraşul în care trăieşte şi din care  vrea să facă, împreună cu locuitorii săi, o aşezare modernă, europeană.

Înscriindu-şi proiectul personal în continuarea celui întrerupt de destin al lui Dan Eugen Iacobuţă, Emil Coaţă dovedeşte, deopotrivă, inteligenţă şi spirit realist, mizând pe sprijinul mulţilor găeşteni care au regretat şi regretă sfârşitul prematur al fostului primar.

De menţionat că şi noul PNL şi-a nominalizat candidatul, în persoana lui Grigore Gheorghe – Griguţă, fostul viceprimar aflat acum în fruntea oraşului.

Aşa cum ştim că stau lucrurile, câştigătorul va fi, aproape sigur, unul dintre aceşti doi candidaţi.

Iar îndemnul nostru ar fi ca alegătorii să-l desemneze pe cel considerat mai potrivit împreună cu un Consiliu local care să-i asigure majoritatea, evitându-se astfel regretabile situaţii mai vechi, în care consilierii încercau sistematic să blocheze iniţiativele primarului, indiferent dacă erau bune sau mai puţin bune.

Gazeta Găeştilor

emil coata

 

 

 

Fragaria moschata

imagesDe câte ori mă uit cam cine conduce ţara, îmi amintesc  ce spunea, acum aproape 150 de ani, Titu Maiorescu, anume că, la români, este luată adesea în serios zicerea de batjocură a nemţilor, precum că, dacă ţi se dă o funcţie, primeşti numaidecât şi mintea trebuitoare pentru ea. Această convingere (dublată, însă, de existenţa, la vârf, şi a unor inteligenţe perfide) a reuşit, într-un sfert de veac, să distrugă cam tot ce era de distrus în România. Industria e o amintire, câmpiile, odinioară mănoase, oferă, în multe zone, trista imagine a unor culturi de scaieţi şi de muşeţel, oraşele şi satele se pustiesc, iar milioane de români pleacă în bejenie prin Europa, la cerşit, la cules de legume şi fructe, la îngrijit bătrâni şi doar câteodată la o îndeletnicire pe potriva celei din ţară, dar mai bine plătită.

Acum, că mai totul a fost pus la pământ, preşedintelui în funcţie nu i-a mai rămas prea mult de făcut! Iar atunci, dumnealui şi-a amintit că e, la bază, profesor de fizică, deci un specialist în educaţie. Şi cum, în ciuda eforturilor conjugate ale unor miniştri cu nume, parcă, predestinate, de la Hărdău şi Funeriu la Milea şi la cea poreclită Bramburica, Educaţia n-a putut fi definitiv pusă pe butuci, specialistul din fruntea Statului de drept (sau de strâmb), întors din lungile-i peregrinări turistice, s-a pus pe lucru, introducând Educaţia  în Strategia naţională de apărare a ţării pentru perioada 2015  2019. Drept care, imediat ce în fruntea trebii a fost instalată adunătura numită Guvern tehnocrat, unde un nou nume predestinat, Curaj, apare în fruntea Învăţământului, oamenii au trecut la acţiune, elaborând trei planuri-cadru de reorganizare a acestuia.

Dacă nu s-ar şti că, în ultimii ani, asemenea reorganizări au dus din rău în mai rău, lucrurile ar fi de laudă. Deşi ne-am putea întreba de unde aşa ambiţii la nişte guvernanţi pe termen scurt! Dar obedienţi! Deci, zis şi făcut sau, dacă-i ordin, cu plăcere! Ministrul Curaj a numit în decembrie un grup de „unsprezece experţi”  care să coordoneze totul. Iar experţii sunt: Solomon Marcus, Tincuţa Apăteanu, Florin Colceag, Radu Dop, Radu Gologan, Alexandru Mironov, Oana Moraru, Florin Munteanu, Marian Ştas, Manuela Prajea şi Ştefan Vlaston. La prima vedere, o frumoasă cuprindere temporală, de la cei 91 de ani bătuţi pe muchie ai academicianului Solomon Marcus, la cei cam 35 de anişori ai Tincuţei… La o a doua, observi eterogenitatea grupului (încât ai zice că a tunat şi i-a adunat !), ca şi faptul că seamănă leit cu guvernul de tehnocraţi, în sensul că legătura fiecăruia cu noţiunea de reformă e cu totul aproximativă, chit că unii îşi dau aere de reformişti, cum face, bunăoară, Marian Ştas, absolvent de Academie Tehnică Militară şi autor al unei cărţi intitulate „România pe bune începe cu şcoala pe bune”. Pe bune?! În orice caz, situarea printre „experţi” a unui pasionat de science fiction şi obiecte zburătoare neidentificate, precum omniprezentul Alexandru Mironov, e semnificativă!

Nu discut, acum, principiile avute în vedere de către membrii grupului, dintre care unii sunt experţi în exprimarea de opinii pe facebook. Principiile juste nu duc, însă, numaidecât la aplicări juste. Mai ales când experţii sunt mai mai curând opiniomani decât specialişti veritabili. În orice caz, se poate observa că, în afara lui Solomon Marcus, a cărui pluridisciplinaritate e cunoscută, niciunul dintre ceilalţi zece nu e de formaţie umanistă. Niciunul nu e, dar tuturor, în grup, li s-a pus pata exact pe disciplinele umaniste: istoria, care va să fie transformată în „Educaţie pentru societate”, adică desfiinţată, şi limba şi literatura română, care trebuie orientată în aşa fel încât absolvenţii învăţământului preuniversitar (care nu trebuie să-şi mai piardă vremea cu lectura unor texte ca „Fefeleaga” ori „Răzvan şi Vidra” – şi, probabil, cu a niciunui text literar) să fie capabili să  alcătuiască CV-uri şi scrisori de aplicaţie la joburi. Că, la urma urmei, ca să devii culegător de căpşune (ocupaţia privilegiată a bacalaureaţilor şi nebacalaureaţilor, a licenţiaţilor şi nelicenţiaţilor români),  nu e nevoie să-i citeşti pe Dante, pe Calderón de la Barca, pe Camil Petrescu sau pe G. Călinescu! Şi nici să ştii că denumirea ştiinţifică a căpşunului e, în limba latină, fragaria moschata!

Tudor Cristea

Editorial în revista LITERE, nr. 2 (191), februarie 2016

cules da capsune

„Zilele Bibliotecii” – moment cultural găeştean

 

Imagine1304

Aşa cum am anunţat la vreme, pe 3 şi 4 decembrie s-au desfăşurat deja tradiţionalele „Zile ale Bibliotecii Orăşeneşti Aurel Iordache”. Coordonată şi moderată de scriitoarea Daniela Olguţa Iordache, fiica regretatului autor găeştean al cărui nume-l poartă lăcaşul, manifestarea a beneficiat de sprijinul Primăriei. Mai mult decât atât, în prima zi, primarul Grigore Gheorghe şi viceprimarul Ion Untărescu au onorat-o cu prezenţa, rămânând în sală pe toată durata ei, care a depăşit binişor două ore. În cuvântul său, dl primar a promis să sprijine şi pe viitor Biblioteca şi cultura scrisă, promisiunea fiind întărită şi a doua zi, de către dl viceprimar, prezent din nou în sala de lectură frumos reamenajată. A fost prezentă, de asemenea, în prima zi, şi prof. Univ. Agnes Erich, directoarea Bibliotecii Judeţene „Ion Heliade Rădulescu”.

Ca de obicei, moderatoarea a „confiscat” manifestarea, ţinând să se exprime personal atât despre propria lucrare prezentată (noua ediţie, a treia, a Monografiei, subvenţionată de Primărie), cât şi despre lucrările fiecăruia dintre cei prezenţi. În felul acesta, sarcina celui de-al doilea care ar fi trebuit, conform programului,  să vorbească despre mai multe apariţii editoriale, Tudor Cristea, a fost uşurată – rezumându-se la o scurtă intervenţie privind un volum documentar apărut cu prilejul aniversării a 15 ani de viaţă ai revistei „Litere” (în prima zi) şi la prezentarea mai largă (şi elogioasă) a lucrării „de pionierat” „Poezia Anei Blandiana. O analiză semantic-textuală”, apărută de curând la Editura Muzeului Literaturii Române, sub semnătura profesoarei găeştene Florina Loredana Streinu (în cea de-a doua zi). În schimb, au vorbit despre propriile lucrări (şi) autorii prezenţi: Mihai Stan (despre trilogia sa „Paradis – Ieşirea din Paradis – Întoarcerea în Paradis”, dar şi despre Societatea Scriitorilor Târgovişteni, cara a aniversat 10 ani de la înfiinţare), Ion Mărculescu (despre „Jurnalul de la Marcona. Însemnările” şi despre legătura sa cu Găeştiul), Corin Bianu (despre noul său roman „Isus”, în prima zi, şi despre culegerea de povestiri umoristico-satirice „Roaba cu motor”, în cea de-a doua) şi George Coandă („Vechi coduri ale românilor. Codex Târgovistensis valachorum”). Momentul central al primei zile l-a reprezentat, însă, lansarea volumului „Drumul dinozaurului”, în care venerabilul prozator Marin Ioniţă (însoţit în oraşul adolescenţei şi tinereţiii sale de către fiul său, jurnalistul şi comentatorul politic Ion M. Ioniţă) îşi evocă anii şcolarităţii găeştene, de la Şcoala Medie Tehnică Zootehnică, şi încearcă să contureze, fie şi fulgurant, printre pagini de proză alternând cu veritabile episoade lirice, atmosfera anilor ’50 şi felul în care ea a marcat destinul unui tânăr ce avea să devină, mai apoi, scriitor. În roman este evocată şi atmosfera culturală a Găeştiului acelor vremuri, cu personalităţile mai reliefate – Mihail Ilovici şi Aurel Iordache. Nu întâmplător, în sală s-au aflat mai multe persoane care l-au cunoscut pe autor în perioada sa găeşteană, unele fiind prezente, cu numele reale, şi în paginile romanului său autobiografic (care nu e, carevasăzică, un text cu cheie, ci unul de transpunere asumată a realităţii – trecută, totuşi, prin filtrul propriei memorii). În afara autorului, a Danielei Iordache şi a unui actor piteştean care a citit câteva pagini din roman, doar Conf. Dr. Octavian Sachelarie, director al Bibliotecii Judeţene Argeş şi prieten al autorului, a mai avut loc să dezvăluie câteva opinii despre Marin Ioniţă şi proza sa.

În cea de-a doua zi, în afara cărţilor semnate de Corin Bianu sau Florina Loredana Streinu, mai sus amintite, un moment mai plin de culoare a fost prezentarea de către autoarea sa, Cristina Onofre, a volumului de versuri „Să mergi călare, să întinzi arcul, să spui adevărul”, apărut la Editura bucureşteană Tracus Arte, cu un scurt cuvânt-înainte de acad. Eugen Simion şi o scurtă postfaţă de Marian Drăghici. Este un jurnal sau un fals jurnal (autoarea păstrând o zonă de mister în această privinţă) de călătorie exotic, pe care Tudor Cristea (care a izbutit să adauge câteva opinii, pe lângă cele ale moderatoarei Daniele Iordache!) l-a pus în relaţie cu jurnalul (real, de această dată) „Călătorie în Africa”, de V. Alecsandri. Înzestrată cu talent actoricesc, Cristina Onofre, costumată adecvat, a recitat mai multe poeme din volum.

Ar mai fi de spus că în ambele zile în sală s-au aflat două generaţii situate pe trepte opuse ale vieţii: elevi ai Colegiului „Vladimir Streinu” şi persoane în vârstă, mai ales pensionari – generaţii unite totuşi de interesul cu care au receptat, se pare, tot ceea ce manifestarea culturală găeşteană de reală consistenţă a încercat să le transmită. Dacă ea va fi stârnit şi un cât de mic îndemn spre lectură, ar fi minunat!

Imagine1309Imagine1307PC04 (1)Imagine1305

Samvriti

nicolae-labisPe 2 decembrie 2015, Nicolae Labiş ar fi împlinit 80 de ani. Soarta sau, poate, altcineva a vrut să fie altfel, împingându-l sub roţile unui tramvai în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, pentru ca „pasărea cu clonţ de rubin” să-l transforme, pe 22 decembrie, într-o „amintire frumoasă.

Am scris textul de mai jos acum 15 ani şi l-am inserat ca editorial în revista „Litere”, reproducându-l în volumul de publicistică „Arta derivei”, în 2011. L-am recitit acum şi mi se pare actual, aşa că-l reproduc aici.

***

Marcat de ceea ce se întâmplă în jurul nostru căutam, în zilele din urmă, să mă detaşez citind câteva pagini din Cioran despre cele două adevăruri budiste – „paramartha, adevărul adevărat, apanajul eliberatului, şi samvriti, adevăr «învăluit» mai precis «adevăr al erorii», privilegiu sau blestem al celor neizbăviţi”. Întotdeauna, când sunt foarte trist, caut unul şi mai trist decât mine, iar Cioran (pe care Eugen Simion, exprimându-se mai curând pe sine, l-a prins în formula echivocă de „estet al disperării”) este unul mai trist ca oricine. Îmi venea în minte, cu sonorităţile lui, cuvântul samvriti (iar nu paramartha), adevărul mărunt şi ascuns, cel care face din istorie o esenţă a amăgirii şi ne ajută să trăim. Sfârşitul de mileniu, făcând să huruie osiile lumii, ne dă un ce mai grav, ne confruntă cu eternitatea, cu adevărurile mari şi adevărate la care nu ajung decât privilegiaţii, la care nu ajunge aproape nimeni, din care nu rămâne uneori (nu cumva E. Simion are dreptate?!) decât o propoziţie atentă la cuvintele ei: „Ora închiderii va suna curând în grădinile de pretutindeni”.

Deodată mi-am amintit. Suntem în decembrie. E luna în care ni se întâmplă toate fericirile şi toate nefericirile. E luna în care ni se pare că am făcut o revoluţie. Luna lui 1 dar şi a lui 30. Luna în care a murit  Nichita Stănescu. Luna în care s-a născut şi a murit Nicolae Labiş.

De fapt cred că despre el voiam să vorbesc şi nu mi-am dat seama. Ar fi împlinit, pe 2 decembrie 2000, dacă nu l-ar fi ucis „pasărea cu clonţ de rubin”, 65 de ani. Nu mi-l pot închipui bătrân, aşa cum nu mi-l pot închipui bătrân pe Ahile. Nu pot să-mi închipui ce ar fi devenit. Nu ştiu dacă nu cumva (nu sunt cinic) moartea lui n-a fost mai de folos generaţiei sale decât posibila sa existenţă. Dar Labiş, spun critici cu state vechi de serviciu, dosind pagini în care mai ieri îl elogiau tocmai pentru poeziile sale partinice, a fost colaboraţionist. A cântat comunismul.

Să fim serioşi! Labiş, mort la 21 de ani, lovit de un tramvai sub care poate a fost împins, era un copil care s-a trezit vorbind limba poeziei, iar limba aceea era împănată, la ora când el a început s-o vorbească, de expresii partinice. Instinctul lui genial i-a călăuzit însă vocea către alte inflexiuni, atât de noi şi de proaspete, încât nici bătrânele cătane comuniste, izbite de boarea lor ameţitoare şi primejdioasă, nu îndrăzneau să le reprime.

Astăzi l-am dat afară pe Labiş din manualele noastre alternative şi vrem să-l scoatem din literatura română, pentru că Labiş a cântat comunismul. De Esenin, care l-a cântat pe Lenin, nu zicem nimic. Nu ştiu ce zic ruşii, dar mi-e greu să cred că îşi permit luxul (pe care, iată, noi ni-l permitem) de a scoate din literatura lor un mare poet. Eu nu spun că e, în o asemenea acţiune, un plan bine pus la punct, ci doar una dintre boroboaţele pe care noi, românii, jucându-ne de-a istoria (şi de-a istoria literaturii) le facem. Dar mă văd silit să mă întorc la Cioran, care avertizează că „acolo unde idolii se schimbă la fiecare generaţie, nu e de aşteptat longevitate în istorie…”.

Dacă Labiş a fost împins într-adevăr sub roţile acelui tramvai, opera acelui individ necunoscut care a făcut-o o desăvârşim noi acum: îi dăm brânci în uitare. (Litere, decembrie 2000)

nicolae-labis (1)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Un eveniment editorial

COPERTA, LECTURI, MAI- VL. STR.Vladimir Streinu (23 mai 1902- 26 noiembrie 1970), profesorul găeştean din perioada interbelică, este cunoscut mai ales în calitate de critic literar şi, într-o anumită măsură, de poet. Cele cinci volume intitulate „Pagini de critică literară”, începând cu cel de debut, din 1938, continuând, după o perioadă de restrişte a vieţii, pricinuită de comunism, cu cel din 1968, urmat de alte trei, apărute postum, în îngrijirea criticului George Muntean, în 1974 şi 1976, toate fiind rod al unei activităţi de cronicar literar în revistele vremii şi, cu deosebire, în cele interbelice, apoi savuroasa carte „Clasicii noştri” (1943) cu eseuri despre Odobescu, Maiorescu, Eminescu, Creangă şi Coşbuc,  secvenţa „Estetismul” din „Istoria literaturii romane” realizată în colaborare cu Tudor Vianu și Șerban Cioculescu (1944), „Versificația modernă” (1966), lucrare unică în felul ei la noi, monografia „Calistrat Hogaș” (1968), micromonografia „Ion Creangă” (1971), „Studii de literatură universală” (1973) cuprind opera unui critic de mare plasticitate a ideilor, de puternică pătrundere estetică şi, mai ales, de o actualitate nealterată. Se adaugă opera poetică, restrânsă dar remarcabilă, ca şi activitatea de traducător (din Proust, dar şi din Shakespeare).

La Găeşti, interesul pentru opera şi personalitatea scriitorului este viu. Astfel, în mai 2010, chiar in cadrul lucrărilor celei de-a doua ediţii a Simpozionului Naţional „Vladimir Streinu”, de la Colegiul găeştean, a apărut ideea reeditării volumului „Clasicii noştri”, care va vedea lumina tiparului în vara anului următor, fiind prezentat  publicului de „Zilele Oraşului”. În 2012, chiar sub egida Simpozionului, apare volumul „Poezii”. Ambele volume, sub îngrijirea şi cu prefaţa autorului acestor rânduri, au apărut cu sprijinul Primăriei Găeşti. Şi iată, iarăşi în cadrul Simpozionului găeştean, care se va desfăşura anul acesta în ziua de 24 mai, în sala multimedia a Colegiului, va fi lansat volumul de publicistică „Radiografii politice”, apărut de asemenea cu sprijinul Primăriei.

Vladimir Streinu a fost un colaborator activ al multor publicaţii interbelice, dar şi membru al redacţiei câtorva, cum ar fi „Cugetul românesc”, „Sburătorul literar”, „Revista Fundaţiilor Regale” şi director, din 1943 până dupa 23 august 1944, când revista nu mai primeşte avizul de tipărire, la „Kalende”, seria al II-a (continuatoare a revistei „Preocupări literare”). În revistele la care a colaborat, el a publicat, în primul rând, articole de critică literară, dar nu o dată a făcut şi publicistică propriu-zisă. De altminteri, s-a implicat, încă din perioada profesoratului găeştean, în viaţa politică, devenind membru al partidului Naţional-Ţărănesc şi fiind ales, în 1933, deputat. Chiar în această perioadă de implicare politică şi, mai ales,  după relativ scurta experienţă parlamentară, activitatea publicistică a lui Vladimir Streinu se intensifică. Volumul de peste 200 de pagini ce apare la Editura Biblioteca din Târgovişte, cu o documentată prefaţă şi note de Barbu Cioculescu şi un amănunţit tabel cronologic alcătuit de Ileana Iordache-Streinu, care este, de fapt, şi îngrijitoarea ediţiei, reprezintă prima culegere a unei importante părţi din publicistica sa de aspect politic. Este vorba, în principal, despre articolele publicate în cotidianul de seară bucureştean „Gazeta” , din iunie 1936 până în decembrie 1937, completate de câteva texte din „Timpul” şi din „Preocupări literare”-„Kalende”.

Publicistica lui Vladimir Streinu are plasticităţi şi, nu o dată, expresivitate pamfletară care atestă că autorul este un scriitor. Dar marea ei calitate, care conferă un real interes culegerii de articole dela Editura Bibliotheca, este dată nu doar de  ancorarea în probleme reale ale momentului (învăţământul, ascendenţa legionarismului şi a bolşevismului, ameninţarea războiului, făţărnicia politică şi altele), ci şi de surprinzătoarea ei actualitate. Iată un singur exemplu. Într-un text intitulat „Însemnări nepolitice” („Gazeta”, nr. 908, vineri, 19 martie 1937), Vladimir Streinu încearcă să-l definească drept patriot pe cel care nutreşte sentimente faţă de ţara lui şi caută să lucreze pentru binele ei. Dar având în vedere că utilizează mijloace diferite, patrioţi la fel de adevăraţi din epoci diferite „s-ar încăiera” dacă, în chip paradoxal, s-ar putea întâlni, cum s-ar întâmpla, probabil, cu paşoptistul Alecu Russo şi contemporanul A.C. Cuza. Căci de la o epocă la alta patriotismul este, prin context şi prin mijloace, schimbător. Dar mai există, spune cu amărăciune acidă autorul, şi falşii patrioţi, demagogii, cei care slujesc nu interesul ţării, ci propriul lor interes. ”Vedem azi printre noi pe unii care îşi ascund vechi păcate sub declaraţia de patriotism; care închiriază ultima firmă politică a vieţii lor nestatornice; care «mizează» – nenorociţii, cu nădejdea şi desnădejdea ultimului «pol», vociferând şi insultând: sunt falşii patrioţi. Semn particular: parada verbală. Îi găsim descrişi înfiorător de identici în Cugetările, din închisoarea Clujului, ale paşoptistului moldovean (Alecu Russo, n.m.).  Numai patriotismul acestora nu se schimbă în conţinut. Istoria vădeşte abjecta lor continuitate”.

 Într-adevăr! Îi găsim şi astăzi, la fel ca la 1848 şi la fel ca la 1937, am putea conchide noi, acreditând actualitatea spuselor lui Vladimir Streinu. Şi, prin aceasta, actualitatea publicisticii sale.

(Cronica Găeştiului, nr. 201, mai 2013, pag. 5)