Poemul pierdut. O amintire

Nu ştiu care dintre noi a avut, în toamna târzie a lui 1965, ideea. Eram studenţi la Facultatea de Limba şi Literatura Română, iar noi, băieţii din anul I, fuseserăm mutaţi de la Căminul „Carpaţi”, de pe Academiei, vizavi de clădirea Universităţii (aripa în care locuiam avea să se prăbuşească la marele cutremur din 4 martie 1977), într-un alt cămin, mult mai puţin confortabil, numit Regnault şi situat la capătul intrării Costache Negruzzi. Era în zona Operei şi nu departe de fostul Stadion al Republicii. Strămutarea noastră se făcuse, după câte se şoptea, spre a ne feri de influenţa unor agitatori care încercau să le bage în cap studenţilor nu mai ştiu ce idei duşmănoase. Aşa, de la patru în cameră, cum eram la „Carpaţi”, am ajuns să locuim, într-o încăpere, nouă studenţi de la Română; doar că prin camera noastră mai treceau încă şaisprezece de la diverse limbi străine. Ca unul care făcuse un an şi zece luni de armată, eu n-am încercat niciun şoc. A fost, de altfel, dincolo de inconvenientul de a ne deranja unii pe alţii şi de a fi siliţi să studiem în sordida sală de lectură a căminului sau în biblioteci, o perioadă  frumoasă, pentru că mulţi dintre noi ne-am împrietenit acolo şi am rămas prieteni întreaga viaţă. În curtea căminului era şi un teren de sport pe care încingeam repetate partide de fotbal. Râsul tineresc era la el acasă, alături de iluziile de tot felul, pe care uneori ni le alimentam reciproc, alteori ni le cenzuram ironic. Un coleg hâtru (despre care am auzit că nu mai este printre noi) le-a găsit tuturor celor de la camera „bis” câte o poreclă foarte potrivită, care s-a lipit de ei pentru toată studenţia (şi pe care unii au purtat-o întreaga viaţă).

Câţiva dintre noi scriam, ne citeam textele, trimiteam la reviste, aşteptam debutul şi, poate, gloria. Era un moment favorabil  literaturii. Într-o zi sau într-o seară, prietenul meu Alex Ştefănescu (pe atunci numai Sandu) mi-a vorbit despre un cenaclu literar la care ar fi fost bine să mergem, pentru că eram doriţi acolo. Organizat la Casa Raională de Cultură „Nicolae Bălcescu”, cenaclul, numit „George Bacovia”, era patronat de soţia poetului, o bătrânică simpatică şi vioaie, care trăia în cultul fostului său soţ, imaginându-şi de fiecare dată ce-ar fi spus acesta despre cutare fapt sau despre cutare vers. Zis şi făcut! În prima săptămână am luat, alături de Sandu, de Gabriela Vasilache (cunoscută, mai apoi, ca Negreanu), de colegul nostru de la Turcă, Doru Valeriu Veliman, şi de alţi câţiva, drumul către casa de cultură cu pricina, situată undeva, dincolo de Dealul Mitropoliei. Acolo ne-am întâlnit cu colegul nostru R.G.S., despre care aveam să aflu mai târziu că era descoperitorul (deloc întâmplător) al lăcaşului.  Am găsit în cenaclu şi câţiva tineri, între care doi fraţi gemeni pe nume Timofte, care scriau (sau poate că doar unul, Valentin, scria) şi pe care noi îi confundam mereu, ceea ce a ajuns să-i şi supere.  Dar cei mai mulţi dintre participanţi  erau oameni ceva mai în vârstă, ba chiar cam bătrâni. Pe unii îi ştiam, oarecum, din presa literară, cum era cazul Verei Hudici. Pe alţii nu, cum era cazul bătrânelului cam prizărit şi ciufut, pe nume Andrei Ciurunga. Care avea, totuşi (dar noi nu ne dădeam seama), doar 46 de ani. Toţi vârsticii aceia care păreau nu doar complexaţi în faţa tinereţii noastre impetuoase (şi, poate, cam impertinente) ne-au atras, totuşi, atenţia printr-o cultură pe care, cu discreţie şi parcă şi cu prudenţă, încercau să şi-o pună-n valoare. Dar şi prin bunul-gust, prin receptivitate şi chiar prin generozitatea faţă de noi. În orice caz, deveniserăm, fără s-o merităm pe deplin, nişte mici vedete ale acelui cenaclu (pe care, după câteva luni, am început să-l considerăm o experienţă tranzitorie).  Am citit pe rând, am fost discutaţi, ni s-au făcut şi observaţii. Ceea ce propuneam spre lectură era, totuşi, dat cu o săptămână înainte spre avizare unor inşi care nu ni se păreau a fi scriitori. Îmi amintesc, acum, a doua mea lectură acolo. Scrisesem un poem amplu, în versuri libere, întrucâtva polifonic, cu pretenţii (aş zice azi) vizionare şi un limbaj destul de radicalizat. A fost un mic triumf, s-au rostit chiar cuvinte mari, aşa că micul nostru grup de tineri a luat episodul ca pe o veritabilă lecţie dată „ruginiţilor”, siliţi a recunoaşte şi ei valoarea noastră. Ajunşi la cămin destul de târziu, am fost întâmpinaţi, ca de fiecare dată, cu interes, iar Alex le-a vorbit colegilor cu înflăcărare despre succesul meu şi m-a silit să le citesc poemul. Era ceva destul de sumbru, cu vreun soi de surpare a lumii, sfârşită printr-o trezire dintr-un vis, la razele zorilor şi ale vieţii. La sfârşitul lecturii,  unul dintre colegi, care mai târziu a ajuns istoric literar, m-a sărutat pe obraji, explicându-mi că a făcut-o îndeosebi pentru finalul optimist al poemului meu. Aveam să înţeleg mult mai târziu adevăratul motiv al sărutării.

Din tot acest succes repede uitat a rămas obiceiul lecturilor în cameră. Aşa, într-o seară, Alex Ştefănescu ne-a citit o parodie destul de acidă cu trimiteri directe la realităţile comuniste ( „Ţăran şi secretar” se intitula, dacă-mi aduc bine aminte), pornind de la poemul eminescian „Împărat şi proletar”. Gustată de colegi, pentru că era punctată de umor şi foarte bine scrisă. Lucru pe care l-am subliniat şi eu, atrâgându-i, totuşi, atenţia că Eminescu n-ar  trebui să fie jertfit pentru o asemenea cauză, că vulgaritatea subiectului contemporan jigneşte poemul de la care se pleacă. Uşor dezamăgit, Sandu mi-a dat dreptate; măcar parţial.

În primăvara lui 1966, Casa de Cultură „N. Bălcescu” a celebrat un deceniu de la înfiinţare prin publicarea unei broşurele compozite,  intitulată sec „Popas aniversar”. Printre texte festiviste, „angajate” şi patriotarde, mai toate fără nicio valoare, ni se găsise loc, cu câte două poezii, scrise pe alt ton, mie şi Gabrielei Vasilache.  Avea una şi colegul nostru R.G.S. Tot o poezie semna şi „bătrânelul” cu înfăţişare chinuită  Andrei Ciurunga. Citită azi, când ştiu ceva mai mult despre autor decât atunci, poezia sa, intitulată derutant „Schimbul II”, îmi pare a fi în cheie dublă: „Suntem schimbul doi. Iată ceasul:/ cadranului destule secunde i-au trecut/ de când măsurarăm cu zenitul, cu pasul,/ timpul aflat în noi nestrăbătut.// Schimbul întâi a răzbit cu revoltă,/ grav, pe sub temple cu idoli sătui,/ surpând subteran câte-un mit, câte-o boltă./ E caldă ştafeta de sângele lui.// Suntem schimbul doi. Pe braţe, pe frunte/ purtăm constelaţii: Urse şi Lei/ ce muşcă abruptele pulpe de munte – / treptele spre umerii schimbului trei”. Surpriza noastră a fost, însă, absenţa lui Alex din culegere. Citise şi fusese foarte apreciat. Scria, de altfel, foarte bine şi, mai târziu, Geo Dumitrescu îi va tipări grupaje lirice la rubrica sa din „România literară”; semnate, însă, Ioana Matei. Iritat de absenţa colegului nostru, l-am abordat, la un moment dat, pe unul dintre acei indivizi care-mi păreau a trage sforile pe-acolo şi i-am reproşat-o cu vehemenţă. Am primit sfatul vag ameninţător de a nu mai face săpături în această problemă. E o decizie şi nu e treaba mea. A fost, probabil, şi acesta unul dintre motivele pentru care,  în toamna lui 1966, grupul nostru n-a mai mers la casa de cultură cu pricina. Lua naştere, de altfel, şi Cenaclul „Junimea”, al facultăţii noastre, condus de George Ivaşcu.

Fuseserăm cazaţi, acum, din nou la Căminul „Carpaţi”, ocupând camerele pe baza prieteniilor încheiate la „Regnault”. Într-o zi, nu mai ştiu care, spre toamnă, prietenul Alex mă abordează, cu o mină îngrijorată, dezvăluindu-mi faptul că este anchetat de Securitate şi mă avertizează că, mai mult ca sigur, voi fi chemat şi eu, ca prieten declarat al său, spre a da relaţii. Între probele de la dosar se află şi parodia după „Împărat şi proletar”. Asta, îmi spune, spre uimirea lui, care, fără a-mi da explicit dreptate, gândindu-se la ce i-am spus eu în seara lecturării de la „Regnault”, rupsese a doua zi manuscrisul. Pesemne cineva, unul dintre colegii noştri, i-l luase din sertarul noptierei şi îl copiase în acea noapte, depunând, apoi, copia la Securitate.

Lucrurile s-au petrecut după cum mă prevenise amicul meu. Am fost chemat, într-o bună zi (iată că nu-mi mai amintesc cine mi-a dat ţidula, poate portarul căminului), la un sediu (nu ştiu al cui) de pe strada Ştefan Furtună, cea care duce, din spatele Grădinii Botanice, către Spitalul Militar şi spre zona Gării de Nord. Am lăsat buletinul la punctul de control şi am fost condus, ca în romanele de prost-gust cu ilegalişti, într-o cameră în care se aflau numai două mese goale şi câteva scaune. Am fost lăsat să aştept acolo cam patru ore. Din când în când, câte un miliţian îşi băga capul pe uşă, constata, fără a mă întreba nimic, că-l aştept pe „tovarăşul Achim” (am auzit că individul a ajuns, cu timpul, colonel şi se ocupa de Uniunea Scriitorilor) şi se retrăgea. Pe la ora 14 mi s-a spus să mă duc la cămin („tovarăşul Achim are alte probleme”) şi să vin a doua zi, buletinul reţinându-mi-se la poartă. A doua zi, trei ofiţeri, dintre care unul, îmbrăcat în haine civile, era „tovarăşul Achim”, care, spre surpriza mea, poseda bune cunoştinţe de literatură, m-au luat la-ntrebări. Care mai potolite, care insinuante, care ameninţătoare. Punctate de glume şi ironii. Nu mai ştiu cine a scris declaraţia. Cred că eu, punct cu punct, după fiecare întrebare considerată importantă (pentru că, în afară de acestea, miliţienii comentau şi îmi puneau şi alte întrebări). Toate îl vizau pe colegul meu, Ştefănescu Alexandru, unele încercând să scoată de la mine informaţii şi privind eventualele lui relaţii necunoscute. După mai multe ore, unul dintre ofiţeri  a citit ce a rezultat şi m-a întrebat dacă nu cumva doresc să reformulez tot ce am scris. Am spus că nu doresc. Iar el a ţinut să observe, în timp ce eram pus să şi semnez declaraţia, că, după opinia mea, Ştefănescu ar trebui premiat, iar nu dat afară din facultate.  Şi m-a avertizat, susţinut de zâmbetele insidioase ale celorlalţi doi, că după Ştefănescu aş putea urma eu.

După un timp (poate o lună) a avut loc o şedinţă UTC deschisă a anului II de studiu, care avea ca scop discutarea cazului colegului nostru, considerat un soi de duşman al regimului comunist şi chiar adept al unor idei fasciste.  Participau şi profesori şi, în primul rând, conducerea Facultăţii. Şedinţa se desfăşura în amfiteatrul Odobescu şi, în primele rânduri, i-am recunoscut pe securiştii care mă interogaseră. Îmbrăcaţi, evident, în haine civile. Cu câtva timp înainte de şedinţă cazul era deja cunoscut şi se discuta cu aprindere. În aceste discuţii, dar şi în şedinţa propriu-zisă, unii colegi care nici nu-l cunoşteau pe Alex acuzau cu vehemenţă în fraze-şablon. Una dintre cele mai patetice acuzatoare a emigrat în Anglia la scurt timp după terminarea facultăţii. Alex a avut, însă, şi doi apărători: pe mine şi pe Gabriela Negreanu. Inconştienţi şi idealişti. Cineva mi-a şoptit, mai târziu, că unul dintre profesorii noştri s-ar fi exprimat, în timpul cuvântului meu, cam aşa: „Pe ăsta o să-l terminăm şi mai repede ca pe Ştefănescu!”. Nebunia mea a fost aceea că, la un moment dat, în timp ce vorbeam, mi-a venit ideea să-l întreb, privindu-l fix şi indicându-l cu degetul (aproape toţi cei din primele rânduri întorseseră capul şi se uitau către mine),  pe unul dintre securiştii aflaţi în faţă dacă pot spune ce am spus la anchetă. Omul s-a fâstâcit şi, pus în dificultate, s-a demascat, precizând că pot, dar cu grijă. La care sala a râs timid. N-aş putea spune de cine.

Până la urmă prietenul meu n-a fost exmatriculat. Dar asta nu datorită atitudinii mele şi a Gabrielei Negreanu (deşi ar fi posibil să fi avut şi noi o contribuţie, cât de mică) şi nici pentru că şi-a făcut, la final, mea culpa, ci  graţie admirabilei demnităţi a profesoarei noastre Zoe Dumitrescu Buşulenga, prodecan pe atunci, care, într-o altă şedinţă, de la decanat, s-a opus cu îndărătnicie exmatriculării. Astfel, Alex s-a ales doar cu o suspendare de câţiva ani din UTC. El a rememorat pentru prima dată întâmplarea despre care vorbesc aici, într-un supliment al revistei „Expres magazin”, intitulat „Indiscret”, prin anii ΄90. A evidenţiat în primul rând atitudinea profesoarei  Zoe Dumitrescu Buşulenga, dar n-a uitat să sublinieze şi poziţia celor doi colegi ai săi: Gabriela Negreanu şi Tudor Cristea. Atitudinea noastră a avut şi n-a avut urmări (pentru noi). Iată trei episoade, care mă privesc doar pe mine. Într-o zi, la scurt timp după acea şedinţă, trecând prin faţa Decanatului, în drum către biblioteca de literatură a Facultăţii, am fost lovit în mod violent cu cotul peste braţ de cineva . M-am întors contrariat şi am văzut un individ care rânjea şi mă ameninţa, din mers, cu degetul. Era unul dintre securiştii care mă anchetaseră. Mai târziu, când eram profesor, directorul şcolii, un bun amic, m-a sfătuit de mai multe ori să-mi  mai ţin gura, pentru că, de câte ori trece prin şcoală, securistul oraşului, un colonel, întreabă ce mai vorbesc. Iar în vara lui 1989, într-o după-amiază  declinând către seară, pe când eu mă aflam împreună cu acelaşi director şi prieten al meu la un popas turistic de lângă oraş, întrebându-mă în sinea mea de ce în ziua aia ne tot salută, volubili, trecând pe lângă masa noastră, tot felul de miliţieni, întors acasă, mi-am găsit soţia şi fetiţa înspăimântate: avusese loc o perchiziţie domiciliară a Securităţii târgoviştene, având ca scop ceva foarte nebulos în legătură cu mine. Soldată, din fericire, doar cu un proces-verbal, semnat şi de către o vecină, ca martor. De aproape 22 de ani copia acestui proces-verbal se află într-un sertar al biroului meu, iar eu vorbesc aici întâia dată despre ea.

Respectând regulile compoziţiei clasice, textul acesta ar trebui să se întoarcă la premise spre a trage concluzia. M-am întrebat, aşadar, multă vreme, cine a avut ideea ca noi să mergem la cenaclul „Bacovia”. Apoi am început să mă întreb de ce am fost invitaţi în acel cenaclu. Într-o bună zi am găsit răspunsul: am fost, în realitate, infiltraţi acolo, cu scopul ca unii dintre noi, dar şi unii care se aflau deja în cenaclu, să fie urmăriţi mai cu eficienţă. Mi-am dat seama de asta când am citit într-o revistă literară poeziile de la Canal ale lui Andrei Ciurunga. Noi habar n-aveam că „bătrânelul” acela prizărit, închis în sine şi parcă speriat, era autorul a cinci volume de versuri apărute înainte de 1948 (despre care nimeni nu îndrăznea să vorbească) şi că se întorsese, de nici doi ani, de la Canal. Mi se pare că alături de el se mai aflau şi alţii cam în aceeaşi situaţie (doar că numele lor n-a mai apărut în presa literară). Am aflat apoi (de fapt, Alex a aflat, în perioada anchetei) că infatuatul nostru coleg R.G.S., bucureştean get-beget, care ne dusese acolo, era principalul turnător (mai erau doi, din cei nouă care locuiam în camera de la Regnault, iar unul va fi copiat parodia lui Alex şi o va fi dus la Securitate). Mai mult decât atât, R.G.S. era un soi de provocator: i se plângea lui Alex că tatăl lui este persecutat fără vină, iar acesta se solidariza cu suferinţa prietenului, făcând felurite aprecieri; pe care colegul său le comunica, grijuliu, ofiţerului său de legătură. Omul mai are puţin şi iese la pensie de la Televiziunea Română.

Am priceput şi de ce lui Alex nu i se publicase nimic în culegerea aniversară. Dar şi de ce lui R.G.S., care nu avea talent literar, i s-a tipărit un text convenţional. Printre vagile „eminenţe cenuşii” ale acelui lăcaş de cultură se va fi aflat un informator sau un securist. Mai târziu am înţeles şi din ce pricină colegul nostru care a ajuns istoric literar (un om, totuşi, de treabă) m-a sărutat pentru sfârşitul optimist al poemului meu care a plăcut aşa de mult la cenaclu: se simţea uşurat că nu mai este nevoit să-l copieze şi să-l depună la Securitate. Cu toate astea, nu ştiu când şi în ce împrejurare, poemul acela a dispărut. S-au scurs de atunci patru decenii şi jumătate, iar eu nu-mi mai aduc aminte aproape nimic din el. L-am căutat ani la rând prin toate hârtiile mele, dar în zadar.

Nu vreau să mă gândesc unde ar putea fi găsit.  (martie 2011)

 

[Din volumul „Arta derivei” (2011)]

 

 

Reclame

Lansare de carte şi ceva mai mult la Biblioteca Orăşenească

Luni, 28 martie 2016, a avut loc la Biblioteca Orăşenească Găeşti lansarea celei de-a doua ediţii a romanului Jertfă & Steag al lui Dumitru Ungureanu, în prezenţa directorului editurii bucureştene EIKON, dl Valentin Ajder. Manifestarea a devenit un moment cultural mai larg, în cadrul căruia s-a încercat, nu pentru prima dată, deşteptarea la tinerii din sală (elevi ai profesoarei Florina Loredana Streinu, de la Colegiul Naţional „Vladimir Streinu”) şi redeşteptarea la cei maturi a gustului pentru lectură.

În aşteptarea oficialităţilor locale, care-şi anunţaseră prezenţa, dl. Valentin Ajder  a vorbit despre activitatea editurii sale (reflectată şi într-un stand cu vânzare), despre importanţa lecturii la vârsta adolescenţei şi a primei tinereţi şi, fiind şi un abil interpret la chitară şi voce, a delectat asistenţa cu câteva melodii pe versuri de Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Adrian Popescu şi Serghei Esenin.

Manifestarea propriu-zisă s-a deschis după sosirea oficialităţilor.

Dna Valentina Tufescu, bibliotecar responsabil, a prezentat invitaţii şi apoi i-a dat cuvântul dlui Grigore Gheorghe, primarul oraşului, care a adresat un cuvânt de salut, a subliniat importanţa momentului, ca şi faptul că el nu este singular într-un oraş în care cultura şi literatura sunt bine reprezentate, dar şi susţinute. Ideile primarului au fost sprijinite, în micile lor cuvântări, de viceprimarul Ion Untărescu şi de consilierul local pe probleme de cultură, Cătălin Slăvilă.

După acest „moment oficial”, binevenit şi lăudabil, urmat de prezentarea de către doi elevi ai  profesoarei Florina Streinu a unui interesant,util şi edificator material video privind personalitatea şi activitatea scriitorului Dumitru Ungureanu, Valentina Tufescu a delegat modererea activităţii scriitorului Tudor Cristea, care l-a invitat pe editor să evoce detaliile colaborării cu autorul găeştean, a cărui carte, editată într-o primă ediţie în 1999, la Editura Marineasa din Timişoara, a reeditat-o. În esenţă, editorul a subliniat că totul s-a bazat pe convingerea sa că Dumitru Ungureanu este un prozator de valoare.

Ar trebui precizat că micul roman al lui Dumitru Ungureanu, autor a zece volume de proză şi publicistică, are ca punct de plecare un obicei unic în România, probabil străvechi, ba chiar cu rădăcini dacice, păstrat în comuna sa natală, Morteni (deşi în roman numele satului este Isvoru).

După ce prozatorul şi poetul Corin Bianu a vorbit nu despre roman, ci despre tranşanţa publicistului Dumitru Ungureanu, firele cărţii au fost descâlcite (şi reîncâlcite) de scriitoarea găeşteană Daniela Iordache, competentă în mitologia românească. Cert este că romanul a valorificat o bună documentare privind mitul lui Zalmoxis şi istoria Daciei. Vorbind despre roman, criticul Tudor Cristea a pornit de la o mică frază dinspre final („Nu trebuie să te joci cu puterile naraţiunii…”), exprimând ideea că el este o inteligentă operă postmodernistă, care nu anulează toate acele elemente care fac deliciul lecturii, inclusiv o frumoasă poveste de dragoste.  Şi ambiguizează (punând pe gânduri) prin „Anexa” finală.

De menţionat că dl Tudor Cristea, director-fondator al revistei LITERE, apărută la Găeşti în urmă cu exact şaisprezece ani şi avându-i în prima casetă redacţională pe Dumitru Ungureanu şi Daniela Iordache, alături de găeşteano-târgovişteanul Mihai Stan, a dăruit participanţilor câteva exemplare din ultimul număr al publicaţiei (3/ 192, martie 2016).

La final, primarul oraşului şi-a exprimat încântarea de a fi asistat la o astfel de manifestare. Şi, lucru la fel de important, Primăria a achiziţionat, pentru Biblioteca Orăşenească, 40 de exemplare din lucrările expuse la stand de către Editura Eikon (între care, desigur, câteva exemplare din romanul lui Dumitru Ungureanu).

În tot, un moment cultural deosebit, gustat, după cât ne-am dat seama, de publicul preponderent tânăr care a umplut sala.

OBSERVATOR

da

 

da 3da 1.jpg

Peste o mie de găeşteni l-au condus pe primarul lor, Dan Eugen Iacobuţă, pe ultimul drum

IMG_96261-600x400Încetarea prematură din viaţă a inginerului Dan Eugen Iacobuţă, primarul Găeştiului, i-a impresionat cu adevărat pe locuitorii oraşului. Iar aceasta s-a datorat atât calităţilor omului, cât şi calităţilor  edilului, care a fost, fără nicio îndoială, cel mai bun primar postdecembrist al acestei urbe. Dan Eugen Iacobuţă a schimbat faţa acestui oraş, odinioară glodos şi murdar, care arată acum ca o casă ori ca o grădină bine îngrijită. Tocmai de aceea, funeraliile sale de joi, 19 februarie, au fost impresionante. Slujba religioasă a fost susţinută de un sobor de 21 de preoţi, ale căror glasuri au pătruns sufletele celor prezenţi. O fanfară alcătuită din profesionişti a sensibilizat şi ea participanţii la ceremonie. Aceasta a început de la locuinţa fostului primar, aflată peste drum de Colegiul Naţional “Vladimir Streinu”. Cine a mai putut privi în jurul său şi-a putut explica de ce Dan Eugen Iacobuţă a fost un foarte bun gospodar al oraşului. Pentru că, înainte de a fi primar, a fost un foarte bun gospodar la el acasă.

Cortegiul funerar a pornit, mai întâi, către sediul Primăriei. La o privire de ansamblu, Dan Eugen Iacobuţă a fost însoţit pe ultimul său drum, străbătând oraşul a cărui faţă a schimbat-o, de peste o mie de persoane. La care se adaugă cei ieşiţi pe trotuare, ca şi cei care au contemplat ceremonia din balcoane. La Primărie, vicepreşedintele PSD Găeşti, consilierul local Fănuţ Costea, a ţinut o mişcătoare cuvântare, caldă şi apropiată, lipsită de orice frazeologie şi de orice convenţionalitate. După aceea cortegiul a pornit înapoi, către Biserica Eroilor, străbătând un oraş care parcă ieşise , cu mic cu mare, în stradă.

Legat de această impresionantă manifestare de apreciere faţă de cel care a făcut atât de multe pentru oraş, cei care vor conduce de acum înainte Găeştiul ar trebui să ia aminte! Ei vor avea de răspuns în faţa acelei mulţimi care şi-a însoţit pe ultimul drum fostul primar! Şi un fapt semnificativ: când cortegiul a pătruns pe strada care duce către Liceul Agricol, s-a putut observa că trotuarele acelei străzi erau într-un stadiu avansat de refacere. Şi am auzit oameni care se întrebau dacă după dispariţia lui Dan Iacobuţă, tot ce-a început el va fi continuat şi va fi dus la bun sfârşit! Şi faţă de aceste întrebări cei care se vor afla la cârma oraşului trebuie să ia aminte!

Dan Eugen Iacobuţă nu mai este printre noi. Dar el a intrat pentru totdeauna în istoria acestui oraş, devenind un reper greu de egalat. Se va odihni, de acum înainte, în cripta din cimitirul Bisericii Eroilor. Dar de undeva, de sus, ne va scruta faptele!

Fie-i ţărâna uşoară şi neştearsă amintirea!

IMG_96261-600x400

Show-ul naţional

udrea semn, de postat, tabletaFaptul că întâlnirea (cu slabe rezultate) de la Minsk, capitala Republicii Belarus,  dintre liderii Germaniei, Franţei, Rusiei şi Ucrainei, a avut un slab ecou în presa noastră scrisă şi vorbită, ca şi în opinia publică românească, e explicabil. Deşi pe plaiul mioritic începe să se simtă un miros de praf de puşcă, pe care Crivăţul îl poartă din stepa slavă până la noi. Deşi americanii îi întărâtă pe ruşi cu prezenţa lor în ţările estice membre NATO, inclusiv în România, şi cu toate că Obama ameninţă că le va da  ucrainienilor arme letale. Deşi se zvoneşte că tinerii noştri cu vârsta între 20 şi 35 de ani ar putea fi încorporaţi,  spre a fi instruiţi militar câte şase luni.

Toate acestea au trecut pe planul al doilea, făcând loc celui mai mare show mediatic postdecembrist: arestarea Elenei Udrea, pupila preşedintelui Băsescu, cel care a nimicit conştiincios, timp de zece ani, totul în România: flota, industria, Transporturile, agricultura, Sănătatea, Educaţia, moravurile, politica şi chiar limbajul. Pregătită de alte câteva acţiuni ale DNA, strategic plasate cu puţin înainte de alegerile prezidenţiale şi chiar în timpul desfăsurării acestora, prin îndreptarea tunurilor în special către pesedişti, acţiunea a continuat, după alegerile cu rezultat aşa de surprinător încât nici până astăzi Alesul nu şi-a revenit din muţenie şi inerţie. Dar ea şi-a schimbat obiectivul, tunurile fiind, de data aceasta, orientate către pedeliştii ascunşi fie sub pulpana „noului” PNL, fie sub sigla PMP, grupare de transfugi politici băsescofili. Că nimic nu mai contează pe lumea asta pentru români, nici chiar primejdia izbucnirii unui al treilea război mondial, e de înţeles. Ei ştiu de mulţi ani că, sub oblăduirea lui Traian Băsescu, s-a constituit în România o vastă reţea mafiotă, o caracatiţă care, în percepţia majorităţii, a sifonat enormul împrumut de douăzeci de miliarde de euro, cu care, aşa cum se exprima o biată săteancă de pe la Pleşcoi, s-ar fi putut construi încă o ţară. Românii ştiau că se fură, au văzut că familia Băsescu poate cumpăra o moşie de câteva sute de hectare într-o zonă extrem de fertilă, au văzut la televizor dezmăţul potentaţilor, au aflat dspre afaceri cu Statul, despre conturi ascunse şi despre cheltuieli exorbitante, despre palate şi păduri, despre excursii în ţări exotice pe care nici să le localizeze pe harta lumii n-ar fi în stare. Dar, în ultima lună, li s-a arătat pe faţă  că zecile, sutele de milioane, poate miliardele, chiar s-au furat! Şi simbolul hoţiei a devenit Elena Udrea, protejata preşedintelui şi, probabil, complicea sa (şi a multor altora) în jecmănirea ţării.

Un jurnalist povestea, într-o dezbatere televizată, că portarul clădirii în care se află sediul redacţiei ziarului la care colaborează l-a întrebat ce mai ştie nou despre Udrea şi i-a spus textual: „Să nu cumva să scape!” Aceasta este, de altminteri, dorinţa mai tuturor românilor. Aceasta este (şi este firească) dorinţa mai tuturor gospodinelor noastre, a mamelor de familie care-şi chivernisesc cu grijă puţinii bani, care numără cartofii de pe balcon, înveliţi cu pleduri ca să nu îngheţe, care economisesc uleiul şi drămuiesc carnea, care le dau cu greu bărbaţilor bani de ţigări şi de-o bere, pentru că ştiu că s-ar putea să le rabde copiii de foame, în timp ce Elena Udrea şi altele ca ea îşi etalează paltoanele de mii de euro chiar şi când merg la arest; fără a mai vorbi de maşini de lux, case de vis, pământuri,  milioane de euro, franci elveţieni sau dolari americani, gărzi de corp şi atâtea altele. Aşa gândesc cei cărora, în chip cinic, Băsescu şi sluga sa preasupusă Boc le-au tăiat fără milă salariile şi le-au impozitat pensiile, în vreme ce sub oblăduirea lor se furau miliarde.  Aceasta este dorinţa ţăranilor care aşteaptă primăvara, când or să-şi arunce iarăşi, cum spunea un poet doctrinar, sămânţa în brazdă şi nădejdea în norii văzduhului. Şi deloc în cei ce conduc! Şi aceasta este, probabil, dorinţa celor care tot caută prin gunoaie, şi în România sunt tot mai mulţi care caută prin gunoaie! Iar majoritatea celor care încă nu caută adună firimiturile care cad de la masa celor ce, puşi în fruntea ţării, o fură cu totul. Tuturor acestor români nefericiţi, jecmăniţi pe faţă şi lăsaţi de izbelişte, arestarea Elenei Udrea şi speranţa că mărturisirile ei îl vor încătuşa şi pe Marele Tartor, fostul ei protector, cel care a format-o (după cum recunoaşte), le dă măcar iluzia că se va face dreptate.

Dar…Există, din păcate, un dar…Şi aş vrea să-l sugerez printr-un exemplu. Există o celebră nuvelă, inspirată dintr-o sângeroasă pagină din cronicile române: „Alexandru Lăpuşneanul”, de Costache Negruzzi. Acolo, domnul, în conflict cu boierii, îi amăgeşte la curte şi omoară patruzeci şi şapte dintre ei la un  ospăţ. Le va lua, evident, şi averile. Despre măcel se aude în cetate, astfel că mulţimea vine la palat şi începe să escaladeze, furioasă şi ameninţătore, zidurile. Ca să scape, vicleanul domn îl aruncă mulţimii întărâtate pe făţarnicul şi peste măsură de coruptul vornic Moţoc, de care se servise până atunci de nevoie. După ce-l face fărâme, mulţimea se linişteşte, ba chiar strigă entuziast: „Să trăiască Măria sa, Alixandru Vodă!”.  Cum strigă astăzi să trăiască Justiţia şi, mai ales, DNA!

După acel episod, Vodă Lăpuşneanul îşi continuă faptele crude şi spolierile, doar că într-un mod mai sofisticat. Căci totul rămâne cum a fost. Astfel că, şi azi, apare întrebarea dacă nu cumva Elena Udrea, eleganta şi risipitoarea protejată ex-prezidenţială,coruptă până-n măduva oaselor sale fragile, nu e decât un Moţoc feminin, aruncat de Justiţie (care s-ar putea să ni-l livreze şi pe ex-preşedinte) foamei noastre de dreptate şi de răzbunare!

După care lucrurile vor fi la fel ca mai înainte, însă ceva mai bine făcute!

http://www.cronica-gaesti.ro

udrea, de postat, show

Strategii şi vulnerabilităţi

După anunţarea rezultatelor de la prezidenţiale, ambele tabere au rămas năucite: una nu se aştepta să piardă, iar cealaltă nu se aştepta să câştige! Astfel că prima nu pare a fi capabilă să continue guvernarea, iar cea de-a doua nu e în stare să şi-o asume! Totuşi,  dincolo de emoţiile momentului, trebuie să fie clar că alegerile din luna aceasta au fost pentru postul de preşedinte, nu pentru Parlament. În principiu, nu s-a schimbat mare lucru faţă de ce-a fost înainte. Ba chiar s-ar putea ca situaţia să fie mai bună. Mai ales dacă în locul preşedintelui jucător, care ne-a mâncat viaţa (şi banii) timp de zece ani, vine un preşedinte obiectiv, stăpân pe sine (cum ar trebui să fie un neamţ), iar nu unul jucat! În felul acesta, pesediştii ar putea să fie mai puţin tulburaţi!

Dar să ne întoarcem la problema alegerilor şi la rezultatul acestora. Sigur, în procesul electoral abia încheiat au existat strategii şi vulnerabilităţi mai bine sau mai puţin bine transpuse în practică ori speculate. S-a văzut clar că strategiile n-au fost tocmai corecte, că s-au bazat pe dezvăluiri şi atacuri, pe lovituri de forţă şi mai deloc pe proiecte. Cât priveşte vulnerabilităţile, aici Iohannis, cu toate că s-a comportat ca  un picat din lună la dezbaterile televizate, a avut avantajul de a fi venit mai recent în prim-plan şi de a fi fost tratat mai curând ca individ decât ca exponent al taberei acelisto-băsiste. Tocmai de aceea nici povestea cu traficul de copii, nici cele şase case, nici posibila incompatibilitate, dar nici faptul că avea în stafful său anumite persoane dezagreabile ori că a fost susţinut (pieziş!) de preşedintele jucător n-au provocat revelaţii negative aşa de puternice. În schimb, Ponta avea în cârcă povestea mai veche, sedimentată dar uşor de reactivat, a plagiatului (nedovedit, ba chiar infirmat, dar obsesiv evocat), ca şi basna prezidenţială a „ofiţerului acoperit”. Mai avea problemele guvernării. Şi, peste toate, fiind preşedinte de partid, iar partidul său (ca şi celelalte, de altfel) fiind format nu numai din îngeri, el a preluat, în mai mare măsură decât oponentul său, şi vulnerabilităţile taberei sale. Iar DNA-ul, la comandă sau din proprie iniţiativă, a avut grijă să vulnerabilizeze şi mai mult tabăra sa, prin finalizarea câtorva dosare ţinute la macerat şi lăsate să explodeze fix la momentul potrivit.

Mi-a revenit viu în minte, în ultimele luni, povestea din romanul „Răscoala” a călăreţilor pe cai albi, care străbăteau fantomatic satele (dar mai ales minţile), vestindu-le ţăranilor porunca lui Vodă de a împărţi  pământurile boiereşti. Născocită nu se ştie unde ori de către cine şi purtată din gură-n gură, povestea dilua frica, mişca din loc nehotărârea, îmblânzea ezitările şi, mai ales, coagula voinţele. Nimeni n-a văzut aievea călăreţii aceia, dar povestea se rostogolea de la o colectivitate sătească la alta… Ei bine, în campania electorală din această toamnă, povestea cailor albi a fost înlocuită cu alta: a stafiei comunismului.

Am zăbovit, în ultima perioadă, mai mult ca de obicei, pe facebook. Cei mai mulţi de aici sunt tineri, iar tinerii cred mai uşor în poveşti. Şi la fel ca ei,  reprezentanţii păturii medii (inclusiv culturale). Pregătită, în mod sigur, în anumite laboratoare şi pusă în practică de o echipă foarte bine organizată de comunicare online, povestea stafiei comunismului sau a ciumei roşii, tradusă în lozinci însoţite de imagini, a prins şi s-a răspândit, circulând de la tinerii din ţară la cei din diaspora şi înapoi. A fost un fenomen, în punctul său de pornire, indus. O manipulare enormă, care a contat pe capacitatea de automanipulare a multor tineri. I s-a adăugat proasta organizare a votului din străinătate, problemă reală, dar nu aşa de limpede cum a părut la prima vedere. Pentru că şi aici strategia susţinătorilor lui Iohannis, cinici şi fără scrupule, a lucrat mai bine decât cealaltă. Au existat grupuri transportate din ţară în zona secţiilor aglomerate. Aceste grupuri aveau steaguri şi pancarte pregătite dinainte, ele au aglomerat dis-de dimineaţă secţiile de votare, au provocat confuzie şi au făcut agitaţie. Situaţia a agitat facebook-ul şi a scos, în ţară, tineri în stradă. Dar totul a fost organizat. Tocmai de aceea, la Paris, Elena Udrea se afla la secţia de vot de la Ambasadă cu o pancartă anti-Ponta agăţată de gât!

Dar cum a putut să aprindă spiritele această gogoriţă (pentru că gogoriţă e!) a stafiei comunismului, care ar bântui, în anul de graţie 2014, nu bătrâna Europă, ca la Marx, ci doar biata  noastră ţărişoară? Aici sunt multe explicaţii, iar una este legată de vulnerabilitatea tinerilor noştri, manevraţi de propaganda perfidă care le speculează nemulţumirea îndreptăţită faţă de ceea ce (nu) le oferă cei care conduc destinele ţării. Dar mai există o problemă, şi, oricât de delicată ar fi, ea trebuie numită: prezenţa lui Ion Iliescu, de ani şi ani, în fruntea PSD, ca preşedinte de onoare! Acest lucru trebuie discutat mai în detaliu (ca şi victimizarea lui Adrian Năstase, ori a lui Dan Voiculescu). Poate că prezenţa fostului preşedinte, cu experienţa şi diplomaţia sa, a coagulat partidul. Privind, însă, dinafară, el rămâne emblema comunismului, pe care i-a agăţat-o, ca pe o tinichea, de gât, şi lui Victor Ponta. Şi ar trebui să aibă tactul de a se retrage singur.

Dincolo de toate, rezultatul este cel care este. Nu ştiu cât de periculoasă o fi stafia comunismului, dar, prin ceea ce s-a întâmplat, s-ar putea să ne bântuie, în continuare, stafia lui Băsescu! În acest sens, mă văd silit să repet ce am spus cu prilejul altor alegeri, iar derularea ulterioară a faptelor mi-a dat dreptate. Alegătorul român se comportă adesea ca un copil care şutează mingea-ntr-un gard, deşi ştia dinainte că are cuie! După care începe să se smiorcăie, cu degetu-n gură…

[ http://www.cronica-gaesti.ro ]

stafie cai albi

Amurgul unui jucător de cursă scurtă

traian-basescu-implineste-azi-63-de-ani-e-ultima-aniversare-in-functia-de-presedinte-al-tarii-282238Când ceva se sfârşeşte, fie chiar viaţa lor, oamenii obişniuesc să arunce o privire înapoi şi să mai judece o dată ceea ce au trăit. Aşa se întâmplă în aceste zile când, într-un fel sau altul, „epoca Băsescu” va lua sfârşit, preşedintele atât de controversat urmând a intra în stand by peste nici două săptămâni, spre a fi scos efectiv pe tuşă în 22 decembrie (la fix 25 de ani de la fuga lui Nicolae Ceauşescu şi a Elenei sale cu elicopterul, de pe clădirea Comitetului Central!).

Spun unii că Traian Băsescu (n. 4. 11. 1951) ar avea talent politic ca nimeni altul, că ar fi un veritabil zoon politikon! În ce mă priveşte, socot că asta vine dintr-o greşită înţelegere a politicii, care ar avea ca scop parvenirea, iar nu binele unei comunităţi sau al ţării. În acest sens, Traian Băsescu, care n-a făcut nimic (în afară de rele) pe unde a trecut, de la Anvers şi de la Inspectoratul pentru Navigație Civilă din cadrul Ministerului Transporturilor, în cabinetul Dăscălescu (în comunism), apoi de la Ministerul Transporturilor la Primăria Capitalei şi de aici la fotoliul prezidenţial, în două legislaturi, nu este un om cu talent politic, ci un simplu intrigant. El declarându-se „jucător”. Un jucător dâmboviţean de cursă scurtă, ignorat de toate capitalele europene, pe care le-a vizitat, eventual, ca turist. Un jucător crispat, însă, pe care, în prima legislatură, prim-ministrul Tăriceanu l-a izolat la Cotroceni, unde-şi ostoia năduful cum ştia el mai bine, ţesând planuri de răzbunare… Lipsit de supleţe, dar obişnuit să-şi întindă securistic pânza intereselor şi a dominaţiei ca un păianjen, să ameninţe, să subjuge şi să se lepede de prieteni şi chiar de frate, să urască şi să semene ură, să scindeze şi nu să unească, omul n-a ştiut niciodată să negocieze, preferând să întindă capcane, să utilizeze cacealmaua, să promită şi să uite imediat ce-a promis…În cea de-a doua legislatură a găsit, în sfârşit, ceeea ce căuta, prin instalarea în fruntea guvernului a unui prim-ministru căruia-i învârtea cheiţa în spate, lansându-l pe parchet după pofta inimii… Aşa ar fi vrut să conducă (şi a şi condus) ţara, manevrând roboţei care să-i satisfacă orice dorinţă. Şi satisfăcându-i, la rândul său (căci orice naş îşi găseşte naşul), toate mofturile unei femeiuşti de care, ca orice amorez bătrân, a fost subjugat. Altminteri, intrigi, minciuni, încălcări ale Constituţiei, nepăsare cinică faţă de votul a şapte milioane şi jumătate de români care i-au spus să plece, cumpărări de case şi de moşii, relaţii  tenebroase, tăieri de pensii şi de salarii, îndemnuri cinice adresate românilor de a pleca în străinătate dacă nu le convine în România lui, sentinţe dictate la televizor unor complete de judecată şi câte altele! Dar nimic pentru ţară, în afara unor împrumuturi înrobitoare care nu se ştie cum s-au topit, dar vor fi achitate de copiii şi de nepoţii noştri…

Simţind că se apropie ceasul în care va deveni un simplu cetăţean, omul a intrat, de vreo două luni, într-o agitaţie maximă şi, într-un total dispreţ al interdicţiilor constituţionale, s-a implicat cu fervoare în campania electorală, angrenând, se pare, şi unele organisme ale statului pe care a ştiut, în timp, să şi le aservească prin oamenii înscăunaţi în fruntea lor. A aruncat acuzaţii, a etichetat, a decretat ce-a vrut fără a se simţi obligat să aducă dovezi, a încălcat legea. Mai nou, când protejata sa, pentru care a militat intens, a fost obiectul unui scandal, s-a indignat la ideea că în fotografierea ei la Paris ar fi fost implicate serviciile secrete, în loc să se întrebe, ca preşedinte şi ca susţinător al independenţei şi obiectivităţii justiţiei, după cum se pretinde, ce căuta pupila sa la Paris în compania şefei de la DIICOT, sau ce căuta acea doamnă magistrat cu înaltă funcţie de conducere în compania unei femei politician pe lângă care adie briza filelor unor dosare penale. Nu! Asta nu-l interesează, o consideră viaţă privată! E, la Traian Băsescu, în aceste zile, o agitaţie haotică, astfel că ameninţă-n dreapta şi-n stânga, cere demisii şi merge până la a învinovăţi Biserica Ortodoxă Română de a fi făcut propagandă electorală în favoarea PSD, declarând, în avântul său acuzator, că el, ca marinar, are o legătură mai directă cu Dumnezeu, dar nu crede în popi!

Acum, că protejata sa, pe care-o idealizează de câte ori are ocazia, la televizor sau la crâşmă, a obţinut în alegerile prezidenţiale un procent lamentabil, ar fi să se cam potolească, adunându-şi obiectele de pe la Cotroceni şi pregătindu-şi plecarea. Firea, dar poate şi unele serioase motive, nu-l vor lăsa, în mod sigur, să se potolească. Evident că, deşi a vorbit foarte urât despre el până acum, va încerca să-şi pună la lucru abilităţile, intrigăria şi ultimele resturi de influenţă în sprijinul candidatului aşa-zisei drepte, Klaus Werner Iohannis. Mai ales că sibianul este, de fapt, o pradă pe care pedeliştii au învăluit-o, ca nişte păianjeni voraci, în pânza lor. El a ajuns, sărmanul, o biată unealtă. De altfel, fără liderii liberali lângă el, a fost, în ultimele zile, flancat doar de pedelişti ca Blaga, Videanu, Flutur, Berceanu, cărora li se vor adăuga în curând Monica Macovei, Elena Udrea şi Băsescu însuşi. Care-l vor subjuga nu doar pe bietul neamţ, dar vor devora (dacă nu cumva au făcut-o deja) şi partidul în fruntea căruia i se pare că este…

Numai că alegătorii au, în mod sigur, şi ochi şi minte!

http://www.cronica-gaesti.ro

traian-basescu-implineste-azi-63-de-ani-e-ultima-aniversare-in-functia-de-presedinte-al-tarii-282238

epava-loullia-gordon-reefbarcuta-de-hartie-59602x500

Dulceaţa domniei, amarul României

candidati-presedinte-680x365Cronicarul Miron Costin relatează, în letopiseţul său, povestea cu sfârşit tragic a celor două urcări pe tron, în Moldova, ale puţin cunoscutului, azi, Miron Barnovschi, pe care biserica noastră ortodoxă îl consideră primul domn martir, prefigurând destinul lui Brâncoveanu. După nici trei ani (13. 01. 1626 – iulie 1629), în care a făcut, conform spuselor cronicarului, mai mult bine pentru ţară decât alţii în patruzeci, refuză cererea marelui vizir de a adăuga, pentru reconfirmarea pe tron, 40 de pungi a câte 500 de galbeni, şi renunţă la domnie, retrăgându-se la moşia sa din Polonia. În aprilie 1633 revine, totuşi, rechemat de boieri, ba chiar face un drum la Constantinopol, pentru a obţine firmanul, însă va fi (şi din pricina intrigilor, şi pentru că a refuzat să renunţe, în faţa sultanului, la credinţa ortodoxă) decapitat la 2 iulie. Avea 43 de ani, iar Costin spune că, aflând că vrea să urce din nou pe tron, un boier polonez i-ar fi spus că nu face bine. Iar Barnovski i-ar fi răspuns: „Dulce e domnia de Muldova!”.
Mi-am amintit de acest domnitor cu destin tragic, „la inimă foarte drept şi nelacom şi blând” (ceea ce poate că nu se prea potriveşte, decât prin contrast, contextului), pentru că mi-au răsunat în minte, zilele acestea, în atmosfera luptelor şi intrigilor electorale cu acuzaţii, insinuări, jigniri şi minciuni, cuvintele prin care a răspuns el avertismentelor leahului. Cuvinte pe care le-aş reformula niţel: „Dulce e domnia de Muldova, dar şi mai dulce e preşedinţia de România!”.
Dulce e preşedinţia de România, de vreme ce către fotoliul ei se înghesuie, iată, nu mai puţin de 14 candidaţi: doi maghiari (Szilagyi Zsolt şi Kelemen Hunor) şi doi antimaghiari (Corneliui Vadim Tudor şi Gheorghe Funar), un comic vestit al micului ecran, mare vânzător de piei de cloşcă (Dan Diaconescu), doi anonimi (Mirel Amariţei, Constantin Rotaru), un domn care nu atrage atenţia decât prin asocierea literar-culinară din numele ce-l poartă (William Brânză), o fostă procuroare comunistă, specializată în reclamarea ţării la UE, apoi o blondă susţinătoare (pe banii ţării) a telegondolelor care duc către nicăieri, a terenurilor de fotbal în pantă, a marilor gale de box, paraşutistă amatoare ea însăşi, un şef de serviciu secret proaspăt demisionat, un profesor neamţ care, cică, şi-ar fi construit cele şase case şi ar fi făcut o avere frumuşică din meditaţii (ceea ce-l face visător pe oricare dascăl din ţara asta şi va schimba orientarea profesională a tineretului, care va da buzna către facultăţile de profil!), un şef de senat care n-are şase case, dar a avut (până azi!) cinci neveste şi, desigur, un tânăr prim-ministru, despre care se gavareşte, de asemenea, ba una, ba alta! Înghesuială teribilă, monşer, de-ţi vine să te întrebi ce-or fi având mulţi dintre aceşti fraţi-pătaţi cu biata noastră ţărişoară, ruinată, sărăcită, îndatorată, plină de scheletele fostelor întreprinderi comuniste sau de splendide culturi de ciulini şi de muşeţel!
Răspunsul e acelaşi: „Dulce o fi fost domnia de Muldova, dar şi mai dulce e preşedinţia de România!”. Şi aşa trebuie să fie, de vreme ce preşedintele actual nu s-ar da scos nici cu tancul, iar dacă ar fi fost în locul lui Barnovschi, ar fi dat, pentru reconfirmare, nu 40, ci patru sute, ba chiar patru mii de pungi cu galbeni, Roşia Montană şi gazele de şist, flota nouă care o fi reapărut după ce a vândut-o pe cealaltă, bricul Mircea, dosarele personale de securist, Insula Şerpilor (deşi nu-i a noastră), terenurile în pantă şi telegondola cu Udrea cu tot, orice! Le-o fi şi dat pe-astea când vreo 7.400.000 de români i-au spus s-o şteargă, iar el a rămas şi n-ar vrea să se ducă pentru nimic în lume!
Acum, când i se apropie, totuşi, sorocul sau obrocul, a intensificat iţăria şi intrigile pe care le tot ţese de zece ani. Nu e limpede ce speră, pentru că preferata lui, specialistă în nimic, cultivată solid la şcoala vieţii, căreia s-ar părea că visează, utopic, să-i deschidă calea către finală, e un pariu pierdut! Dar el a promis tuturor candidaţilor că o să-i dezbrace în public şi o să le-o tragă la popou, cu nuieluşa de alun, ca un domn Vucea contemporan elevilor, sau cu ciorapul plin de nisip, ca prietenii săi, securiştii, celor ce mişcă-n front. Şi a şi început: „Na-na-na! Na-na-na! Na-na-na! NANA!
Între timp, mai bagă băţul prin gardul ruşilor, sperând că, după un ilustru exemplu anterior, va ajunge să fie plimbat în trăsură prin Londra. Unii spun că, după ce se mai agită, după ce mai zdrăngăne nişte cătuşe, după ce unii-l vor lăsa să le cadă din braţe şi după ce va petrece Revelionul, chiar s-ar putea să fie plimbat! Dar nu în trăsură şi nu prin London, ci prin Bucureşti! Eu, unul, cred, însă, că, în acord cu blânda noastră fire mioritică, iertătoare şi bleagă, va fi lăsat să se joace cu vaporaşe de hârtie în apa din cadă, salvând, după cum a pretins că ar fi făcut-o dacă s-ar fi aflat el la comandă, în fiecare zi, Titanicul de la dezastru. Că România, oricum, a scufundat-o!
candidati-presedinte-680x365