Poemul pierdut. O amintire

Nu ştiu care dintre noi a avut, în toamna târzie a lui 1965, ideea. Eram studenţi la Facultatea de Limba şi Literatura Română, iar noi, băieţii din anul I, fuseserăm mutaţi de la Căminul „Carpaţi”, de pe Academiei, vizavi de clădirea Universităţii (aripa în care locuiam avea să se prăbuşească la marele cutremur din 4 martie 1977), într-un alt cămin, mult mai puţin confortabil, numit Regnault şi situat la capătul intrării Costache Negruzzi. Era în zona Operei şi nu departe de fostul Stadion al Republicii. Strămutarea noastră se făcuse, după câte se şoptea, spre a ne feri de influenţa unor agitatori care încercau să le bage în cap studenţilor nu mai ştiu ce idei duşmănoase. Aşa, de la patru în cameră, cum eram la „Carpaţi”, am ajuns să locuim, într-o încăpere, nouă studenţi de la Română; doar că prin camera noastră mai treceau încă şaisprezece de la diverse limbi străine. Ca unul care făcuse un an şi zece luni de armată, eu n-am încercat niciun şoc. A fost, de altfel, dincolo de inconvenientul de a ne deranja unii pe alţii şi de a fi siliţi să studiem în sordida sală de lectură a căminului sau în biblioteci, o perioadă  frumoasă, pentru că mulţi dintre noi ne-am împrietenit acolo şi am rămas prieteni întreaga viaţă. În curtea căminului era şi un teren de sport pe care încingeam repetate partide de fotbal. Râsul tineresc era la el acasă, alături de iluziile de tot felul, pe care uneori ni le alimentam reciproc, alteori ni le cenzuram ironic. Un coleg hâtru (despre care am auzit că nu mai este printre noi) le-a găsit tuturor celor de la camera „bis” câte o poreclă foarte potrivită, care s-a lipit de ei pentru toată studenţia (şi pe care unii au purtat-o întreaga viaţă).

Câţiva dintre noi scriam, ne citeam textele, trimiteam la reviste, aşteptam debutul şi, poate, gloria. Era un moment favorabil  literaturii. Într-o zi sau într-o seară, prietenul meu Alex Ştefănescu (pe atunci numai Sandu) mi-a vorbit despre un cenaclu literar la care ar fi fost bine să mergem, pentru că eram doriţi acolo. Organizat la Casa Raională de Cultură „Nicolae Bălcescu”, cenaclul, numit „George Bacovia”, era patronat de soţia poetului, o bătrânică simpatică şi vioaie, care trăia în cultul fostului său soţ, imaginându-şi de fiecare dată ce-ar fi spus acesta despre cutare fapt sau despre cutare vers. Zis şi făcut! În prima săptămână am luat, alături de Sandu, de Gabriela Vasilache (cunoscută, mai apoi, ca Negreanu), de colegul nostru de la Turcă, Doru Valeriu Veliman, şi de alţi câţiva, drumul către casa de cultură cu pricina, situată undeva, dincolo de Dealul Mitropoliei. Acolo ne-am întâlnit cu colegul nostru R.G.S., despre care aveam să aflu mai târziu că era descoperitorul (deloc întâmplător) al lăcaşului.  Am găsit în cenaclu şi câţiva tineri, între care doi fraţi gemeni pe nume Timofte, care scriau (sau poate că doar unul, Valentin, scria) şi pe care noi îi confundam mereu, ceea ce a ajuns să-i şi supere.  Dar cei mai mulţi dintre participanţi  erau oameni ceva mai în vârstă, ba chiar cam bătrâni. Pe unii îi ştiam, oarecum, din presa literară, cum era cazul Verei Hudici. Pe alţii nu, cum era cazul bătrânelului cam prizărit şi ciufut, pe nume Andrei Ciurunga. Care avea, totuşi (dar noi nu ne dădeam seama), doar 46 de ani. Toţi vârsticii aceia care păreau nu doar complexaţi în faţa tinereţii noastre impetuoase (şi, poate, cam impertinente) ne-au atras, totuşi, atenţia printr-o cultură pe care, cu discreţie şi parcă şi cu prudenţă, încercau să şi-o pună-n valoare. Dar şi prin bunul-gust, prin receptivitate şi chiar prin generozitatea faţă de noi. În orice caz, deveniserăm, fără s-o merităm pe deplin, nişte mici vedete ale acelui cenaclu (pe care, după câteva luni, am început să-l considerăm o experienţă tranzitorie).  Am citit pe rând, am fost discutaţi, ni s-au făcut şi observaţii. Ceea ce propuneam spre lectură era, totuşi, dat cu o săptămână înainte spre avizare unor inşi care nu ni se păreau a fi scriitori. Îmi amintesc, acum, a doua mea lectură acolo. Scrisesem un poem amplu, în versuri libere, întrucâtva polifonic, cu pretenţii (aş zice azi) vizionare şi un limbaj destul de radicalizat. A fost un mic triumf, s-au rostit chiar cuvinte mari, aşa că micul nostru grup de tineri a luat episodul ca pe o veritabilă lecţie dată „ruginiţilor”, siliţi a recunoaşte şi ei valoarea noastră. Ajunşi la cămin destul de târziu, am fost întâmpinaţi, ca de fiecare dată, cu interes, iar Alex le-a vorbit colegilor cu înflăcărare despre succesul meu şi m-a silit să le citesc poemul. Era ceva destul de sumbru, cu vreun soi de surpare a lumii, sfârşită printr-o trezire dintr-un vis, la razele zorilor şi ale vieţii. La sfârşitul lecturii,  unul dintre colegi, care mai târziu a ajuns istoric literar, m-a sărutat pe obraji, explicându-mi că a făcut-o îndeosebi pentru finalul optimist al poemului meu. Aveam să înţeleg mult mai târziu adevăratul motiv al sărutării.

Din tot acest succes repede uitat a rămas obiceiul lecturilor în cameră. Aşa, într-o seară, Alex Ştefănescu ne-a citit o parodie destul de acidă cu trimiteri directe la realităţile comuniste ( „Ţăran şi secretar” se intitula, dacă-mi aduc bine aminte), pornind de la poemul eminescian „Împărat şi proletar”. Gustată de colegi, pentru că era punctată de umor şi foarte bine scrisă. Lucru pe care l-am subliniat şi eu, atrâgându-i, totuşi, atenţia că Eminescu n-ar  trebui să fie jertfit pentru o asemenea cauză, că vulgaritatea subiectului contemporan jigneşte poemul de la care se pleacă. Uşor dezamăgit, Sandu mi-a dat dreptate; măcar parţial.

În primăvara lui 1966, Casa de Cultură „N. Bălcescu” a celebrat un deceniu de la înfiinţare prin publicarea unei broşurele compozite,  intitulată sec „Popas aniversar”. Printre texte festiviste, „angajate” şi patriotarde, mai toate fără nicio valoare, ni se găsise loc, cu câte două poezii, scrise pe alt ton, mie şi Gabrielei Vasilache.  Avea una şi colegul nostru R.G.S. Tot o poezie semna şi „bătrânelul” cu înfăţişare chinuită  Andrei Ciurunga. Citită azi, când ştiu ceva mai mult despre autor decât atunci, poezia sa, intitulată derutant „Schimbul II”, îmi pare a fi în cheie dublă: „Suntem schimbul doi. Iată ceasul:/ cadranului destule secunde i-au trecut/ de când măsurarăm cu zenitul, cu pasul,/ timpul aflat în noi nestrăbătut.// Schimbul întâi a răzbit cu revoltă,/ grav, pe sub temple cu idoli sătui,/ surpând subteran câte-un mit, câte-o boltă./ E caldă ştafeta de sângele lui.// Suntem schimbul doi. Pe braţe, pe frunte/ purtăm constelaţii: Urse şi Lei/ ce muşcă abruptele pulpe de munte – / treptele spre umerii schimbului trei”. Surpriza noastră a fost, însă, absenţa lui Alex din culegere. Citise şi fusese foarte apreciat. Scria, de altfel, foarte bine şi, mai târziu, Geo Dumitrescu îi va tipări grupaje lirice la rubrica sa din „România literară”; semnate, însă, Ioana Matei. Iritat de absenţa colegului nostru, l-am abordat, la un moment dat, pe unul dintre acei indivizi care-mi păreau a trage sforile pe-acolo şi i-am reproşat-o cu vehemenţă. Am primit sfatul vag ameninţător de a nu mai face săpături în această problemă. E o decizie şi nu e treaba mea. A fost, probabil, şi acesta unul dintre motivele pentru care,  în toamna lui 1966, grupul nostru n-a mai mers la casa de cultură cu pricina. Lua naştere, de altfel, şi Cenaclul „Junimea”, al facultăţii noastre, condus de George Ivaşcu.

Fuseserăm cazaţi, acum, din nou la Căminul „Carpaţi”, ocupând camerele pe baza prieteniilor încheiate la „Regnault”. Într-o zi, nu mai ştiu care, spre toamnă, prietenul Alex mă abordează, cu o mină îngrijorată, dezvăluindu-mi faptul că este anchetat de Securitate şi mă avertizează că, mai mult ca sigur, voi fi chemat şi eu, ca prieten declarat al său, spre a da relaţii. Între probele de la dosar se află şi parodia după „Împărat şi proletar”. Asta, îmi spune, spre uimirea lui, care, fără a-mi da explicit dreptate, gândindu-se la ce i-am spus eu în seara lecturării de la „Regnault”, rupsese a doua zi manuscrisul. Pesemne cineva, unul dintre colegii noştri, i-l luase din sertarul noptierei şi îl copiase în acea noapte, depunând, apoi, copia la Securitate.

Lucrurile s-au petrecut după cum mă prevenise amicul meu. Am fost chemat, într-o bună zi (iată că nu-mi mai amintesc cine mi-a dat ţidula, poate portarul căminului), la un sediu (nu ştiu al cui) de pe strada Ştefan Furtună, cea care duce, din spatele Grădinii Botanice, către Spitalul Militar şi spre zona Gării de Nord. Am lăsat buletinul la punctul de control şi am fost condus, ca în romanele de prost-gust cu ilegalişti, într-o cameră în care se aflau numai două mese goale şi câteva scaune. Am fost lăsat să aştept acolo cam patru ore. Din când în când, câte un miliţian îşi băga capul pe uşă, constata, fără a mă întreba nimic, că-l aştept pe „tovarăşul Achim” (am auzit că individul a ajuns, cu timpul, colonel şi se ocupa de Uniunea Scriitorilor) şi se retrăgea. Pe la ora 14 mi s-a spus să mă duc la cămin („tovarăşul Achim are alte probleme”) şi să vin a doua zi, buletinul reţinându-mi-se la poartă. A doua zi, trei ofiţeri, dintre care unul, îmbrăcat în haine civile, era „tovarăşul Achim”, care, spre surpriza mea, poseda bune cunoştinţe de literatură, m-au luat la-ntrebări. Care mai potolite, care insinuante, care ameninţătoare. Punctate de glume şi ironii. Nu mai ştiu cine a scris declaraţia. Cred că eu, punct cu punct, după fiecare întrebare considerată importantă (pentru că, în afară de acestea, miliţienii comentau şi îmi puneau şi alte întrebări). Toate îl vizau pe colegul meu, Ştefănescu Alexandru, unele încercând să scoată de la mine informaţii şi privind eventualele lui relaţii necunoscute. După mai multe ore, unul dintre ofiţeri  a citit ce a rezultat şi m-a întrebat dacă nu cumva doresc să reformulez tot ce am scris. Am spus că nu doresc. Iar el a ţinut să observe, în timp ce eram pus să şi semnez declaraţia, că, după opinia mea, Ştefănescu ar trebui premiat, iar nu dat afară din facultate.  Şi m-a avertizat, susţinut de zâmbetele insidioase ale celorlalţi doi, că după Ştefănescu aş putea urma eu.

După un timp (poate o lună) a avut loc o şedinţă UTC deschisă a anului II de studiu, care avea ca scop discutarea cazului colegului nostru, considerat un soi de duşman al regimului comunist şi chiar adept al unor idei fasciste.  Participau şi profesori şi, în primul rând, conducerea Facultăţii. Şedinţa se desfăşura în amfiteatrul Odobescu şi, în primele rânduri, i-am recunoscut pe securiştii care mă interogaseră. Îmbrăcaţi, evident, în haine civile. Cu câtva timp înainte de şedinţă cazul era deja cunoscut şi se discuta cu aprindere. În aceste discuţii, dar şi în şedinţa propriu-zisă, unii colegi care nici nu-l cunoşteau pe Alex acuzau cu vehemenţă în fraze-şablon. Una dintre cele mai patetice acuzatoare a emigrat în Anglia la scurt timp după terminarea facultăţii. Alex a avut, însă, şi doi apărători: pe mine şi pe Gabriela Negreanu. Inconştienţi şi idealişti. Cineva mi-a şoptit, mai târziu, că unul dintre profesorii noştri s-ar fi exprimat, în timpul cuvântului meu, cam aşa: „Pe ăsta o să-l terminăm şi mai repede ca pe Ştefănescu!”. Nebunia mea a fost aceea că, la un moment dat, în timp ce vorbeam, mi-a venit ideea să-l întreb, privindu-l fix şi indicându-l cu degetul (aproape toţi cei din primele rânduri întorseseră capul şi se uitau către mine),  pe unul dintre securiştii aflaţi în faţă dacă pot spune ce am spus la anchetă. Omul s-a fâstâcit şi, pus în dificultate, s-a demascat, precizând că pot, dar cu grijă. La care sala a râs timid. N-aş putea spune de cine.

Până la urmă prietenul meu n-a fost exmatriculat. Dar asta nu datorită atitudinii mele şi a Gabrielei Negreanu (deşi ar fi posibil să fi avut şi noi o contribuţie, cât de mică) şi nici pentru că şi-a făcut, la final, mea culpa, ci  graţie admirabilei demnităţi a profesoarei noastre Zoe Dumitrescu Buşulenga, prodecan pe atunci, care, într-o altă şedinţă, de la decanat, s-a opus cu îndărătnicie exmatriculării. Astfel, Alex s-a ales doar cu o suspendare de câţiva ani din UTC. El a rememorat pentru prima dată întâmplarea despre care vorbesc aici, într-un supliment al revistei „Expres magazin”, intitulat „Indiscret”, prin anii ΄90. A evidenţiat în primul rând atitudinea profesoarei  Zoe Dumitrescu Buşulenga, dar n-a uitat să sublinieze şi poziţia celor doi colegi ai săi: Gabriela Negreanu şi Tudor Cristea. Atitudinea noastră a avut şi n-a avut urmări (pentru noi). Iată trei episoade, care mă privesc doar pe mine. Într-o zi, la scurt timp după acea şedinţă, trecând prin faţa Decanatului, în drum către biblioteca de literatură a Facultăţii, am fost lovit în mod violent cu cotul peste braţ de cineva . M-am întors contrariat şi am văzut un individ care rânjea şi mă ameninţa, din mers, cu degetul. Era unul dintre securiştii care mă anchetaseră. Mai târziu, când eram profesor, directorul şcolii, un bun amic, m-a sfătuit de mai multe ori să-mi  mai ţin gura, pentru că, de câte ori trece prin şcoală, securistul oraşului, un colonel, întreabă ce mai vorbesc. Iar în vara lui 1989, într-o după-amiază  declinând către seară, pe când eu mă aflam împreună cu acelaşi director şi prieten al meu la un popas turistic de lângă oraş, întrebându-mă în sinea mea de ce în ziua aia ne tot salută, volubili, trecând pe lângă masa noastră, tot felul de miliţieni, întors acasă, mi-am găsit soţia şi fetiţa înspăimântate: avusese loc o perchiziţie domiciliară a Securităţii târgoviştene, având ca scop ceva foarte nebulos în legătură cu mine. Soldată, din fericire, doar cu un proces-verbal, semnat şi de către o vecină, ca martor. De aproape 22 de ani copia acestui proces-verbal se află într-un sertar al biroului meu, iar eu vorbesc aici întâia dată despre ea.

Respectând regulile compoziţiei clasice, textul acesta ar trebui să se întoarcă la premise spre a trage concluzia. M-am întrebat, aşadar, multă vreme, cine a avut ideea ca noi să mergem la cenaclul „Bacovia”. Apoi am început să mă întreb de ce am fost invitaţi în acel cenaclu. Într-o bună zi am găsit răspunsul: am fost, în realitate, infiltraţi acolo, cu scopul ca unii dintre noi, dar şi unii care se aflau deja în cenaclu, să fie urmăriţi mai cu eficienţă. Mi-am dat seama de asta când am citit într-o revistă literară poeziile de la Canal ale lui Andrei Ciurunga. Noi habar n-aveam că „bătrânelul” acela prizărit, închis în sine şi parcă speriat, era autorul a cinci volume de versuri apărute înainte de 1948 (despre care nimeni nu îndrăznea să vorbească) şi că se întorsese, de nici doi ani, de la Canal. Mi se pare că alături de el se mai aflau şi alţii cam în aceeaşi situaţie (doar că numele lor n-a mai apărut în presa literară). Am aflat apoi (de fapt, Alex a aflat, în perioada anchetei) că infatuatul nostru coleg R.G.S., bucureştean get-beget, care ne dusese acolo, era principalul turnător (mai erau doi, din cei nouă care locuiam în camera de la Regnault, iar unul va fi copiat parodia lui Alex şi o va fi dus la Securitate). Mai mult decât atât, R.G.S. era un soi de provocator: i se plângea lui Alex că tatăl lui este persecutat fără vină, iar acesta se solidariza cu suferinţa prietenului, făcând felurite aprecieri; pe care colegul său le comunica, grijuliu, ofiţerului său de legătură. Omul mai are puţin şi iese la pensie de la Televiziunea Română.

Am priceput şi de ce lui Alex nu i se publicase nimic în culegerea aniversară. Dar şi de ce lui R.G.S., care nu avea talent literar, i s-a tipărit un text convenţional. Printre vagile „eminenţe cenuşii” ale acelui lăcaş de cultură se va fi aflat un informator sau un securist. Mai târziu am înţeles şi din ce pricină colegul nostru care a ajuns istoric literar (un om, totuşi, de treabă) m-a sărutat pentru sfârşitul optimist al poemului meu care a plăcut aşa de mult la cenaclu: se simţea uşurat că nu mai este nevoit să-l copieze şi să-l depună la Securitate. Cu toate astea, nu ştiu când şi în ce împrejurare, poemul acela a dispărut. S-au scurs de atunci patru decenii şi jumătate, iar eu nu-mi mai aduc aminte aproape nimic din el. L-am căutat ani la rând prin toate hârtiile mele, dar în zadar.

Nu vreau să mă gândesc unde ar putea fi găsit.  (martie 2011)

 

[Din volumul „Arta derivei” (2011)]

 

 

Anunțuri

Eminescu în peisajul literar al vremii sale

eminescu2În primul număr al revistei România literară pe anul 2017, dl Răzvan Voncu publică, la rubrica sa Cronica ediţiilor, un pertinent articol privind antologia Poeţi de pe vremea lui Eminescu, realizată de moldoveanul Eugen Lungu. Apărută pentru prima dată în 1990, fără a avea prea mare ecou, ea a fost republicată în 1999, dar „succesul de întâmpinare n-a fost urmat de o reală revenire a acestor poeţi în circuitul istorico-literar”, astfel că autorul ei revine cu o a treia ediţie,  tipărită în 2016 la Editura Cartier din Chişinău.

Toată lumea cunoaşte sentinţa lui G. Ibrăileanu: „Eminescu a căzut în biata noastră literatură de la 1870 ca un meteor din alte lumi!”. Cu alte cuvinte, ar fi existat o prăpastie între noul poet şi înaintaşii săi, evocaţi cu generozitate în Epigonii, ca şi între el  şi contemporani, începând cu Samson Bodnărescu, Matilda Cugler, Theodor Şerbănescu şi D. Petrino – citaţi de Maiorescu în „Direcţia nouă…” după  Alecsandri şi foarte tânărul Eminescu, pentru că şi ei, „în sfera lor restrânsă, ne prezintă o mişcare naturală, exprimată în limbă corectă, adesea elegantă şi totdeauna ferită de înjosiri”. Şi continuând cu N. Nicoleanu, A. Naum, V. Pogor, Ioan Ianov, N. Gane, M. Grigoriadi de Bonacchi, Iacob Negruzzi, Ioan Pop-Florentin, Ştefan Vârgolici, Mihail D. Cornea, N. Beldiceanu, Miron Pompiliu, D. C. Ollănescu-Ascanio, Veronica Micle, N. Volenti, prezenţi, într-un moment sau altul, în paginile Convorbirilor literare şi antologaţi de criticul de la Chişinău.

Primul lucru care trebuie subliniat ar fi ceea ce în articolul dlui Răzvan Voncu apare drept concluzie, anume că antologia, realizată cu notabile eforturi, prin apelul la ediţii princeps greu accesibile, are meritul de a face posibilă recompunerea tabloului poeziei junimiste. Iar cel de-al doilea, chiar motivul acestei restituiri, acela de a evidenţia existenţa unui climat liric în care a apărut şi s-a manifestat Eminescu. Maiorescu însuşi sesiza, comentându-l pe autorul poeziei Venere şi Madonă, faptul că „ironia amară care străbate din puţinele poezii ale răposatului Nicoleanu este mult mai puternică şi mai aprofundată la Eminescu”. Ceea ce Eugen Lungu citează şi transformă în principiu al antologării şi situării contemporanilor poetului. Contemporani care, cum cu justeţe observă dl Voncu, făceau parte din peisajul literar al momentului, unii fiind chiar apropiaţi ori prieteni ai lui Maiorescu sau Eminescu. Pe de altă parte, însă, nu trebuie să trecem cu vederea faptul că, în timp, distanţa dintre Eminescu şi contemporanii săi (mici actori sau doar figuranţi) a căpătat dimensiuni aproape…astrale. Nu cunosc antologia lui Eugen Lungu (care ar trebui, poate, editată şi în România), dar cunosc câte ceva din creaţia tuturor autorilor antologaţi. În mic, peisajul liric din care făcea parte şi Eminescu poate fi contemplat, bunăoară, parcurgând sumarul Convorbirilor literare pe anul XIX (1 aprilie 1886 – 1 martie 1887, 1088 pag.). În nr. 4, la pag. 360-361, se află Sara pe deal, parcă străină la vorbă şi la port alături de creaţii precare semnate, în acel an, de Ion Alecsandri, A.C. Cuza, A. Davila, Veronica Micle (cu şapte poezii în trei numere, mai toate pastişe după Eminescu), A. Naum (elogiat, în 1894, în Academie, de Maiorescu, care citează, pe bună dreptate, din Dona Clara), S. Bodnărescu (nemaiamintind prin nimic de cele două poezii citate în “Direcţia nouă…”), Ciru Oeconomu, M. Pompiliu, T. Robeanu, S. N. Roman, Th. Şerbănescu, A. Vlahuţă (eminescianizând), N. Volenti (anost, dar omniprezent)… Şi iată această înmărmuritoare (în context) probă de poezie şcolărească, semnată M. Grigoriadi de Bonachi: “Toamna tristă a sosit/ Cu-al ei chip posomorât;/ Ieri ningea şi azi e soare/ Parc-ar fi o sărbătoare” etc., etc.!!! Pe de altă parte, colecţia aceluiaşi an al Convorbirilor indică adevăratul peisaj din care făcea parte Eminescu (“poet din naştere” dar nutrit de o profundă cultură filosofică şi literară). El includea chiar revista condusă cu generozitate şi deschidere faţă de valoare de către Iacob Negruzzi, Cenaclul cu spiritul său şi, mai ales, marile individualităţi creatoare: Maiorescu, Caragiale, Creangă, Slavici. Şi, lărgind perspectiva, dezagreatul (de către junimişti) Macedonski.

Mihai Eminescu poza, 15 ianuari

 

Ioan Alexandru – 75

2801_1334080047În mediile literare studenţeşti descindea, în primăvara de la de Bucureşti a anilor ’60, care, spre deosebire de cea de la Praga, a fost una lirică, un personaj straniu în felul lui, prin vestimentaţia pe jumătate rustică, pe jumătate urbană, ca şi prin felul patetic-avântat sau monoton somnambulic în care-şi rostea poemele. Sosea, însoţit de legenda talentului său frizând genialitatea, ca un soi de avatar al tragic dispărutului Labiş, de la Universitatea din Cluj, transferat la Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti, unde, după absolvire, avea să rămână asistent. Venise pe lume în noaptea de Crăciun a anului 1941, în Topa Mică, sat din judeţul Cluj   căzut sub ghilotina Diktatului, dar părinţii aveau să-l declare ca fiind născut pe 1 ianuarie 1942. La naştere (şi în acte, până în decembrie 1966, când a devenit Ioan Alexandru) a purtat numele Ion (Ianoş) Şandor, toate documentele în care aceasta a fost înregistrată la Primărie fiind în maghiară. Avea să moară prematur, pe 16 septembrie 2000, la Bonn, şi să fie înmormântat la Mănăstirea Nicula.

Ion (mai apoi Ioan) Alexandru descindea în poezie impetuos, cu biografia sa integrată condiţiei satului natal şi Ardealului tragic, cu tradiţia lui Coşbuc, Goga, Cotruş, Blaga, Beniuc, cu vizibile influenţe din Labiş ori din Esenin, dar şi cu o mare capacitate de a transpune rusticitatea în imagini puternice, în care se îmbină mai mereu cosmicitatea şi telurismul. Pe aceste coordonate, primul volum, intitulat Cum să vă spun (1964), adaugă prospeţimea simţirii, puritatea privirii şi chiar naivitatea uimită în faţa miracolelor simple ale existenţei. Cu Viaţa deocamdată (1965) ne aflăm în faţa unui poet deja matur, puternic şi original, ale cărui versuri bolovănoase, fruste şi aspre, urmăresc să reveleze drama unui fragment de umanitate (satul natal) şi a unui colţ de lume (Ardealul). Dar şi să exprime reflexul ei tragic în conştiinţă. Desenul e mai mereu întunecat, din linii puternice, accentuate şi deplasate în stil expresionist. Viaţa este, deocamdată, o luptă surdă a omului cu cu propria-i condiţie de fiinţă disputată şi torturată deopotrivă de forţe contrare: „Pe arătura neagră, coborând în jos – / de-o parte cerul întunecat la apus/ şi negru de piatră la răsărit./ În groapa aceea de nord,/ unde ajungi frânt de oboseală şi plângând,/ trăieşce casa noastră/ împrejmuită cu sânge.” Uneori poemele sunt construite metodic şi li ze zăreşte schelăria retorică, dar aproape de fiecare dată metoda este anulată de ţâşnirea câte unei imagini de mare forţă: „În cumpăna fântânii/ tatăl meu răstignit,/ pârghia subţire e mama tânără/ înşurubată în braţele lui noduroase de lemn./ Şi izvorăsc din pieptul strămoşilor/ izvoarele eterne. Şi vremea/ ne face una cu pământul./ În lumina lămpii, la grindă,/ noaptea, cei trei prunci în cămăşi albe/ ard prin geamurile de piele umflată./ Şi, într-un colţ,/ o ladă stranie,/ cu zile şi nopţi/ ce ni le bate o secure cosmică în cap/ ca pe nişte piroane ruginite.” (Coborând).

Cartea cea mai bună a acestei prime etape (şi una dintre marile cărţi postbelice de poezie, apărută în acelaşi an ci 11 Elegii de Nichita Stănescu, dar atât de diferită ca viziune şi ca stil) rămâne  Infernul discutabil  (1966).  Aici poetul atinge treapta cu adevărat vizionară, prin imaginea damnării unei lumi şi prin conştiinţa propriei damnări. Versurile configurează o umanitate atemporală bântuită de o cosmică suferinţă. O spaimă obsesivă de materialitate, de tumefierea ei monstruoasă, ori de sterilitate şi mineralizare te întâmpină peste tot: „În aceste ţinuturi după doi ani,/ orice pom roditor se sălbăticeşte./ Pe pielea apei goală se-ndeasă/ un fel de păr mătreţos./ Frunzele se chircesc/ ca şi cum o oală fierbinte/ le-ar opări tot timpul. (…) Oglinzile-n pereţi/ prind rădăcini de putregai/ şi noaptea-năduşe copiii-n aşternuturi (…) păsările se umflă noaptea în cuiburi (…). În aceste ţinuturi,/ o, cum îmbătrânesc dintr-odată;/ mă trage pământul, cad pe brânci/ şi ploile toamnei pătrund în mine/ până la sămânţă.” (Ţinut). Ca şi alţi autori, însă, Ioan Alexandru şi-a alcătuit antologiile din propria creaţie din perspectiva ultimelor volume, defavorizând, aşadar, partea cea mai autentică, literar vorbind, a creaţiei sale. Astfel, din toate culegerile selective antume lipseşte (ceea ce poate fi şi o contribuţie a  cenzurii, mai vigilentă după ce s-a desfiinţat formal) această halucinantă viziune: „Pregătesc femeile mâncarea de amiază;/ o fierb cu plămânii, o-năcresc cu sudoare. (..) oasele scârţâie-n holdă pe deal (…) Iulie gol, puturos, se scaldă în toate fântânile. (…) pământul în cimitir e crăpat până-n moarte,/ caiii fac viermi în bălegar (…) Omizile pe crengi ajung la rădăcina frunzei/ laptele-n ţâţă miroase a opincă arsă,/ părul de pe câini se adună în straturi/ la uşa bisericii. (…) Lentilele colorate văd în locul ochilor:/ Pezentul e mereu confundat cu viitorul,/ crima cu pedeapsa, norul cu grindina,/ prostia cu vrabia/ şi tot aşa până la capătul pământului.” (Iulie).

O schimbare doar în aparenţă surprinzătoare, având în vedere că ideea predestinării tragice era prefigurată în toate volumele anterioare, o aduce Vămile pustiei din 1969. Edificator pentru noua postură a poetului este amplul (şi inegalul) poem Ascensiunea, cu ecouri din Hölderlin şi chiar Dante. Din implicită, metafizica poetului devine explicită, iar uneori discursul se conceptualizează. Faţă de chinul material din Infernul discutabil, aflăm aici o tragică seninătate/ înseninare, pe fondul unui mesianism exprimat în chip solemn şi patetic: „Poetului i-a fost încredinţat/ Pustia s-o iubească şi străbată/ Întemeind din vămi în vămi/ Albastru câte-un ochi de piatră.// De la-nceputul lumilor pornit/ Se face că întreabă şi nu ştie/ Cum se cufundă totul ne-ncetat/ Împărăţie după-mpărăţie.// Poetul şi Pustia pururi fraţi/ Porniţi în căutare prin Pustie/ Maica lor e Pustia şi ei sunt îmbarcaţi/ Pe-o navă-mpotmolită în Pustie.” (Ce e Pustia).

După Vămile pustiei, urmează etapa „imnelor”, cu mai curând vagi influenţe din Pindar sau din omiliile lirico-dramatice ori ditirambii unor poeţi bizantini de felul lui Romanos Melodos.  Evoluţia poeziei lui Ioan Alexandru dă impresia unui plan urmat cu fidelitate. De la descoperirea uimită a lumii în primul volum, poetul trece la sesizarea şi apoi la asumarea tragismului ei în următoarele două, spre a se smulge din material şi a începe, prin suferinţă, o ascensiune spre spiritual şi spre divinitate în cel de-al patrulea. Cu Imnele bucuriei (1973) asistăm la un soi de exod al întregului său univers  către împlinirea unui destin, la o mişcare venind, parcă, din adâncurile timpului, o migraţie de la noapte la zi, din umbra deasă a materiei la lumina blândă a împăcării… Un filon creştin începe să se facă tot mai simţit de la un volum la altul – notă particulară deloc comodă pentru autorităţile epocii, care o tolerează, totuşi, probabil strategic, aşa cum tolerează şi seminarul de interpretare a Bibliei ţinut de poet la Universitate, sub pretextul predării limbii ebraice. Imnele Transilvaniei (1976), Imnele Moldovei (1979), Imnele Ţării Româneşti (1981), Imnele iubirii (1983), Imnele Putnei (1985) şi Imnele Maramureşului (1988) aduc o poezie abundentă, despletită, pierdută în hăţişuri retorice şi doctrinare, plină de teze sau de utopii, uneori excesiv conceptualizată, excesiv moralizatoare, dar mai ales inegală (ca şi a lui Adrian Păunescu din ultima sa perioadă de creaţie). Cele două volume editate în 2015 de Academia Română oferă, în cadrul celor peste 3.300 de pagini, în integralitatea ei această operă devenită, treptat, stufoasă. Şi totuşi, în inegalitatea ei, poezia imnică, în care poetul evocă obstinat destinul dramatic al unui neam a cărui existenţă a stat sub semnul credinţei, ca şi al unui comportanent care l-a  făcut să prefere (după opinia oarecum tezistă a poetului), întotdeauna „fluierul, nu toporul”, oferă numeroase insule de lumină. Unele sunt poeme de sine stătătoare, precum acesta, plasticizând sensibil morala creştină a suferinţei şi a nobilei resemnări: „Între sămânţa moartă şi crengile în vânt / Spre care fructul pleacă din morminte,/ Ce uriaşe lemne pe pământ,/ Ce descărnate oseminte!//  Până în vârful pomului s-ajungi/ Cu câteva seminţe-ntru păstrare/ De trăsnete câţi vor rămâne ciuingi,/ Încremeniţi cu hăul la picioare!// Sămânţa moartă-nalţă-aceste schele/ Ce-aduc de sine fruct într-un târziu;/ Când da-voi roadă dincolo de stele/ Va trebui de mult să nu mai fiu!” (Lemn). Altele strălucesc, asemenea unor insule de lumină, aproape surprinzător, pe fondul unui întreg amorf, ezoteric şi, în ultimă instanţă fastidios. Tocmai din această pricină monumentala ediţie de la Academie nu va resuscita neapărat interesul pentru creaţia poetului, fiind destinată mai ales specialiştilor. Dar ea este  o imagine relevantă a felului în care acest poet major îşi înfruntă destinul într-o vreme dominată de lirismul minor.

(Text apărut în „Litere”, nr. 11- 12 [200 -201], noiembrie-decembrie 2016)

2801_1334080047

Moartea creatoare

labisÎn urmă cu 60 de ani, pe 22 decembrie 1956, la orele 2, trecea în nefiinţă, la numai 21 de ani,  Nicolae Labiş. Fusese lovit,  în noaptea de 9 spre 10  decembrie, în jurul orei 2:30, de remorca unui tramvai în care încercase să se urce sau sub care fusese împins. În cursul zilei, în ciuda faptului că suferise o fractură a coloanei vertebrale în zona cervicală, cu secţionare de măduvă, poetul, rămas lucid o perioadă, a dictat cuiva ultima sa poezie: „Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.// Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin, // Iar mâine/ Puii păsării cu clonţ de rubin,/ Ciugulind prin ţărână,/ Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă…”. Sfârşitul său a tulburat adânc lumea culturală şi l-a proiectat în mit. Un mit care împiedică adesea analiza cumpănită, ca şi lectura lipsită de prejudecăţi. Este şi motivul pentru care, cu deosebire în ultimul sfert de veac, Nicolae Labiş este, pe de o parte, negat, fiind socotit un autor aliniat cu iresponsabil entuziasm oportunist exigenţelor ideologice ale comunismului, pe de alta, remitizat, fiind prezentat ca o victimă a regimului (şi a regimurilor) şi, nu mai puţin, ca un foarte mare poet (azi absent din manuale).

Talent precoce şi extrem de productiv, elevul liceului din Fălticenii lui Creangă, născut pe 2 decembrie 1935 într-o familie de învăţători din satul Mălini, judeţul Suceava,  scrie pe bandă rulantă poeme în stilul clişeizant-propagandistic al epocii, e prezent la festivaluri de literatură şi în presa ieşeană, devenind o glorie locală despre care se aude la centru şi  ajungând cursant al primei serii (1952-1954) a Şcolii de Literatură (unde, la cursul de deschidere, Sadoveanu întreabă dacă e în sală). Este o fire energică şi pozitivă şi se afirmă în chip exploziv, ca odinioară Arthur Rimbaud, pe care-l şi citeşte, împotriva restricţiilor vremii (ca şi pe Baudelaire, Verlaine, Esenin, Maiakovski ori vechiul Villon, dar şi pe Arghezi), dar îl înţelege sau cel puţin aşa lasă, strategic, impresia, cam pe deasupra, simplificându-i condiţia prin tragerea sa către epoca în care însuşi retorizează deloc rimbaldian. Până astăzi, criticii literari socotesc că meritul acestui tânăr poet este de a fi tratat altfel temele curente ale epocii, scoţându-le din schematismul lor uscat şi conferindu-le suflu liric.  Numai că, pe această cale, el a furnizat cel mai potrivit material agitatorilor cultural-politici, care făceau să bubuie sălile de spectacole sau megafoanele instalate pe stadioane, la manifestările în cinstea partidului comunist şi a Conducătorului iubit, de aceste versuri pe care mulţi i le atribuiau lui Adrian Păunescu: „Trăim în miezul unui ev aprins/  Şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă./ Cei ce nu ard dezlănţuit ca noi/ În flăcările noastre se destramă”. Sau de acestea, din poezia „Comunistului”, vehiculate până la nebunie în montajele literar-artistice: „Vibraţie – pentru zidiri de granit,/ Vibraţie pentru un om obidit,/ Vibraţie pentru visare,/ Inimă, lacrimă, floare,/ Pentru greşeală şi pentru păcat,/ Pentru copil şi bărbat,/ Pentru speranţă, vibraţie,/ Pentru ale dansului ritmuri şi graţie,/ Pentru dansul de flăcări şi roţi –/ Nimic pentru tine, tot pentru toţi”.

Există, însă, şi un alt Labiş, poetul discret al unor tonalităţi minore, „intimiste”, elegiace. Un poet al melancoliilor autumnale, al dorului de iubire ritmat muzical şi sensibil. De obicei, textele acestui poet ascuns, oarecum subversiv, sunt fragmentare şi, nu o dată, simple notaţii de stări fulgurante:  „Crâmpeie de idei neterminate,/ Şi-un zbor de păsări albe şi un vis/ Şi cântecul sunat pe jumătate/ Despre-un tărâm ce încă nu-i descris.// Iar liniştea, în cadenţare fină,/ S-a mlădiat smerită peste burg/ Şi te topeşti şi curgi fără pricină,/ felină ceară, dragoste-n amurg.” Este greu, totuşi, dacă nu chiar imposibil, de imaginat către ce ar fi mers poetul, trăind… Îi va fi fost greu chiar lui însuşi, de unde ideea care poate nu e cu desăvârşire absurdă că, de fapt, în noaptea fatidică, Nicolae Labiş n-a căzut sub tramvai din neatenţie, nici n-a fost împins de cineva, ci s-a sinucis!… Pentru poezia română sfârşitul său a fost, însă, o mioritică „moarte creatoare”. Izbăvitoare!

Noaptea de decemvrie. Remember

nichita stanescuMă aflam, la jumătatea lui decembrie 1983, în convoiul numeros al celor care-l conduceau pe ultimul drum pe Nichita Stănescu. Era un început de iarnă geroasă şi, dacă-mi aduc bine aminte, atunci când păşeam pe aleile Cimitirului Bellu începuseră să şfichiuiască primii fulgi de zăpadă. Auzisem, cu câteva ceasuri înainte, la megafonul instalat la Muzeul Literaturii Române, felurite cuvântări, între care unele erau de-a dreptul emoţionante, altele rezultau dintr-o voluptate a ascultării propriilor cuvinte, unele izvorau din încrederea secretă că, necomiţând abuzurile poetului, vorbitorii cu pricina nu vor păţi nimic, iar altele aveau darul să intrige pe toată lumea, pentru că aparţineau unor persoane dezavuabile. Cred că între acestea din urmă s-a aflat cuvântul lui Mihai Beniuc, fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, care avea să-i supravieţuiască autorului „Necuvintelor” cinci ani, deşi comisese, şi el, destule abuzuri bahice şi avea, mai ales, incomparabil mai multe păcate.

Înmormântat în faţa locului de veci al lui Mihai Eminescu, cel despre care spusese că multă lume ar dori să aibă geniul său, dar probabil că nimeni n-ar accepta să trăiască, pentru aceasta, viaţa lui (secretă pledoarie pro domo),  Marele Nichita a avut, după moarte, o soartă oarecum deosebită de a altor scriitori: n-a fost uitat. Steaua lui a rămas la fel de luminoasă ca în timpul vieţii, ba chiar lumina ei a sporit, dacă nu cumva mă înşel eu, în intensitate. Cu aproape un veac înainte, dispariţia lui Vasile Alecsandri, bunăoară, îl proiecta pe autorul „Pastelurilor” într-o lungă uitare.

Acest lucru s-a întâmplat pentru că Nichita, înainte de a fi un poet, a fost un mit. El era Poetul, zeul frumos cu o biografie fabuloasă, picantă, un fel de avatar al lui Eminescu în contemporaneitate. Unul dintre multele lucruri spuse de Alex Ştefănescu, recunoscutul critic,  cu care sunt de acord a fost observaţia făcută într-o carte pe care şi astăzi o consider savuroasă, că Nichita Stănescu a avut mai mulţi admiratori decât cititori. Tocmai această stranie situaţie, care se menţine, a contribuit la păstrarea poetului în actualitate. Cele câteva atacuri postdedcembriste care vizau conformismul său politic, tradus în  câteva gesturi echivoce făcute în relaţie cu regimul comunist, n-au avut cum să-i ştirbească aura. La fel, nu i-au ştirbit aura nici eforturile demolatoare mereu reluate ale câtorva (foarte puţini) critici. Miturile sunt rezistente, e greu să le scoţi din matca lor, ele transgresează epoci, conjuncturi şi chiar dezastre. Statuile pot fi dărâmate – miturile nu.

Daimonul meu trimite către mine, totuşi, o întrebare: ce s-ar fi întâmplat cu Nichita, omul şi poetul, dacă el ar fi fost astăzi viu? Mărturisesc că nu ştiu ce să răspund. Asta, pur şi simplu, pentru că dacă nu reuşesc să mi-l închipui pe Eminescu depăşind cei treizeci şi nouă de ani, pe Labiş depăşindu-i pe cei douăzeci şi unu, pe Cârlova, pe cei douăzeci şi doi, pe Ahile bătrân, nu mi-l pot închipui nici pe Nichita Stănescu supravieţuind momentului său de cumpănă omenească. Nichita trebuia să rămână acolo, frumos chiar şi pe catafalc, în ziua aceea de decembrie rece; Ioan Alexandru trebuia să ţină cuvântarea aceea cutremurată la viitorul său mormânt; Florin Piersic trebuia să meargă pe aleile cimitirului, cu ghiveciul acela ţinut, parcă fără rost, în mână, murmurând pe jumătate teatral, pe jumătate sincer cuvintele acelea de uimire şi revoltă adresate lui Dumnezeu; eu trebuia să păşesc, în singurătatea mea, pe aceleaşi alei.Şi totuşi. Trăim un timp în care poezia (şi, la urma urmei, literatura în general) nu mai înseamnă aproape nimic. Un timp în care scriitorul nu mai înseamnă aproape nimic. Mi-e greu să spun cine ar fi de vină. Vremurile? Oamenii? N-aş putea să spun dacă, trăind, Nichita şi-ar fi putut apăra mitul mai bine decât murind. N-aş putea să spun dacă nu cumva omul Nichita n-ar fi erodat mitul său mai eficient decât o poate face vremea. Pe de altă parte, cred că dacă omul ar fi supravieţuit o dată cu mitul, condiţia însăşi a literaturii române ar fi fost alta. Ideea de scriitor ar fi fost alta. Interesul pentru poezie ar fi fost altul.

Ceea ce scriu e un simplu poem. Dar, deşi nu l-am văzut niciodată în viaţă, îmi e dor de Nichita ca de un lucru de preţ găsit în somn şi pierdut dimineaţa.

(Litere, dec. 2003. Din vol. „Arta derivei”, ed. a 2-a, Ed, Tipo Moldova, Col. Opera omnia, Seria Publicistică şi eseu contemporan, Iaşi, 2012)

George Coşbuc – 150

imagesSe împlinesc, pe 20 septembrie, 150 de ani de la naşterea lui George Coşbuc (1866 – 1918), poetul cel mai rapid clasicizat, dar şi cel mai rapid clasat şi lăsat pe mâna autorilor de manuale şcolare pentru gimnaziu.

Recitesc studiul din 1897 al lui Gherea datorită căruia Coşbuc a căpătat eticheta de „poet al ţărănimii” dintr-o ediţie apărută în 1956 („Studii critice”, II, Ediţie alcătuită şi comentată de Horia Bratu, Editura de Stat pentru Literatură şi artă) şi descopăr următorul pasaj:

„Natura intră ca element constitutiv în multe din poeziile lui Coşbuc şi peste tot e zugrăvită cu aceeaşi fineţă şi putere şi ocupă de multe ori planul întâi, acolo unde ar fi trebuit să-l ocupe pe-al doilea.

În admirabila poezie La Paşti, Paştile par a fi tot atât o sărbătoare a naturii ca şi a oamenilor. Când creştinii se întâlnesc în cale:

Îşi zic Hristos a înviat!

Şi râde-atâta sărbătoare

Din chipul lor cel ars de soare.

Acest simţământ sfânt de sărbătoare, această mulţumire şi bucurie par a fi produse tot atât de învierea lui Hristos, cât şi de învierea naturii şi câteodată pare că învierea lui Hristos şi învierea naturii se simbolizează una pe alta.”

Aş face doar două observaţii. Prima ar fi că e, oarecum, de mirare că, în 1956, în locul acestui pasaj n-au apărut croşete (aşa cum se întâmplă în cazul lui Ion Ghica, tipărit la aceeaşi editură şi în aceeaşi colecţie – „Clasicii români” – , ori de câte ori vine vorba de ruşi sau de evrei). A doua ar fi că aproape treizeci de ani mai târziu (am în faţă o ediţie de masă realizată de Valentin Taşcu la Editura Dacia din Cluj-Napoca, în 1984) poezia „De Paşti” nu se află în sumar!!! Poate şi pentru că, „având destinaţie şcolară” ediţia (care-o reproduce selectiv pe cea în două volume de la Cartea românească din 1982 – pe care n-o am la îndemână acum, spre căuta titlul la sumar) îşi propune să reţină „acele texte cu valoare estetică şi educativă mai pronunţată”. Şi cum componenta ateistă a educaţiei era nelipsită…

Cât despre Gherea, în afara erorii fundamentale de a-l socoti pe poet un ţăran trecut prin cultură şi de a-i citi poezia ca atare, şi în afara unor consideraţii de un cert umor involuntar (mă rog, din perspectiva contemporană vorbind), el face şi multe observaţii juste, fiind, în fond, primul interpret de substanţă al poetului – după care vor veni, târziu, schimbând perspectiva înţelegerii, Vladimir Streinu, G. Călinescu, Petru Poantă, dar şi N. Manolescu (în capitolul dedicat poetului în „Istoria critică…”).

Iată, mai jos, poezia în discuţie:

 

 

La Paşti

 

Prin pomi e ciripit şi cânt,

Văzduhu-i plin de-un roşu soare,

Şi salciile-n albă floare –

E pace-n cer şi pe pământ.

Răsuflul cald al primăverii

Adus-a zilele-nvierii.

 

Şi cât e de frumos în sat!

Creştinii vin tăcuţi din vale

Şi doi de se-ntâlnesc în cale

Îşi zic: Hristos a înviat!

Şi râde-atâta sărbătoare

Din chipul lor cel ars de soare.

 

Şi-un vânt de-abia clătinitor

Şopteşte din văzduh cuvinte:

E glasul celor din morminte,

E zgomotul zburării lor!

Şi pomii frunţile-şi scoboară

Că Duhul Sfânt prin aer zboară.

 

E linişte. Şi din altar

Cântarea-n stihuri repetate

Departe până-n văi străbate –

Şi clopotele cântă rar:

Ah, Doamne! Să le-auzi din vale

Cum râd a drag şi plâng a jale!

 

Biserica, pe deal mai sus,

E plină astăzi de lumină,

Că-ntreaga lume este plină

De-acelaşi gând, din cer adus:

În fapta noastră ni e soartea

Şi viaţa este tot, nu moartea.

 

Pe deal se suie-ncetişor

Neveste tinere şi fete,

Bătrâni cu iarna vieţii-n plete;

Şi-ncet, în urma tuturor,

Vezi şovăind câte-o bătrână

Cu micul ei nepot de mână.

 

Ah, iar în minte mi-ai venit

Tu, mama micilor copile!

Eu ştiu că şi-n aceste zile

Tu plângi pe-al tău copil dorit!

La zâmbet cerul azi ne cheamă

Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!

 

1894

Armonia contrariilor

imagesthumbnail

Nu ştiam, în perioada studiilor universitare, urmate la Filologia bucureşteană în cel de-al doilea lustru al deceniului al şaptelea, că voi ajunge să predau româna în orăşelul în care, în perioada interbelică, profesaseră tinerii Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu. Adevărul e că, luptându-mă de unul singur cu tentativele de îndoctrinare venite dinspre profesorii mei de liceu, mai prizonieri ca mine ai manualelor dogmatice, nici nu aflasem despre perioada lor găeşteană înainte ca Şerban Cioculescu, abia venit de la Institutul piteştean,  unde i se permisese un soi de carantină, să păşească în Amfiteatrul Odobescu, împreună cu aura lui de reprezentant al criticii interbelice, spre a-i dezvălui seriei din care făceam parte  subtilităţile şi farmecul literaturii vechi. De fapt,  profesorul însuşi, auzind unde am terminat liceul, m-a pus pentru prima dată în temă, fără a intra în detalii, cu privire la experienţa sa din glodosul târg de pe Răstoacă al deceniilor trei-patru, pe care avea s-o fixeze şi în acele târzii Amintiri. Despre Vladimir Streinu, prietenul său de-o viaţă, nu mi-a vorbit atunci, amănuntele având să le aflu singur. În orice caz, cucerit de farmecul erudiţiei pe care-o etala, dar şi de umorul de mare savoare intelectuală, am ratat, în anul al V-lea, şansa de a-l cunoaşte mai îndeaproape şi pe cel de-al doilea mare fost găeştean, pe care doar l-am văzut, de câteva ori, trecând pe holurile facultăţii, însoţit de şoaptele admirative ale studenţilor. Devenit profesor onorific, Vladimir Streinu susţinea un curs special de Estetica poeziei, la care aş fi putut să mă înscriu, doar că am optat pentru cel având ca temă literatura biografică, susţinut de către Şerban Cioculescu. Şi n-am avut a regreta mai târziu decât că nu l-am putut asculta şi pe celălalt.

Născuţi în 1902, unul la sfârşitul primăverii, pe 23 mai, iar celălalt la începutul toamnei, pe 7 septembrie, cei doi  ofereau ochiului imagini opuse. Nu mai eram inocent, ca atunci când l-am văzut pentru prima oară pe Cioculescu, bucureştean par excellence, specialist impregnat de Caragiale. Auzisem de cognomenul Făt-Frumos din Teiu, iar posesorul lui, văzut doar în treacăt, mai purta cu sine atât distincţia, cât şi aerul vag visător, parcă extramundan. În schimb, Cioculescu, care nu se schimbase deloc în cinci ani, oferea aceeaşi prezenţă a unui ins vioi şi foarte bine fixat în real, cu zâmbetu-i ambiguu sub mustăcioara abia încărunţită şi necomplexat de statura-i deloc impozantă. Privirea lui Vladimir Streinu luneca pe lângă spectatori, pierdută undeva, poate în acea imagine a himerei despre care le va vorbi studenţilor săi înainte de moarte. A lui Cioculescu, dimpotrivă, te fixa vesel, curios sau ironic. Pe unul îl ascultasem la cursul din primul an de facultate, celuilalt îi citisem o bună parte a primelor două volume de Pagini de critică literară, totuşi, pentru moment, mai curând intuiam ceea ce peste câtva timp aveam să înţeleg mai în profunzime: că cei doi  aveau, fiecare, chipul propriei opere. Visătorul era speculativ şi plin de fantezie, pragmaticul ironic era precis şi foarte aplicat pe text. Şi polemica le era diferită, deşi la fel de acerbă. Vizând interpretarea la unul şi faptul scriptic la celălalt. Apoi, unul fascinat până-n ultima clipă de fantasma poeziei, celălalt rezervat şi zâmbitor, deşi priceput în materie. Poate că chipul lor diferit de a înţelege şi oficia critica este relevat cel mai sugestiv de felul în care îl privesc pe Arghezi. Şerban Cioculescu, pe fondul unei admiraţii evidente, ne introduce în secretul poeticii, încercând să clarifice prin demontarea încrezătoare a mecanismului. Vladimir Streinu face acelaşi lucru, dar până la urmă, cu tot mecanismul poemului în faţă, admite că rămâne „un duh inanalizabil”, care-l umileşte.

Iar dacă asemenea deosebiri de esenţă n-au stat în calea prieteniei celor doi, este şi pentru că niciunul dintre ei n-a trădat literatura şi nu s-a îndoit vreo clipă de ea. De altfel, trecuţi prin momente de grea restrişte (pentru Streinu şi mai îndelungate şi mai teribile), amândoi şi-au reluat, îndată ce a fost posibil, fără să se lamenteze ori să se victimizeze, discursul de parcă el fusese întrerupt doar cu o zi înainte! Probă de demnitate greu de găsit în zilele noastre!

(Litere, nr. 5/ 194, mai 2016)