Eminescu în peisajul literar al vremii sale

eminescu2În primul număr al revistei România literară pe anul 2017, dl Răzvan Voncu publică, la rubrica sa Cronica ediţiilor, un pertinent articol privind antologia Poeţi de pe vremea lui Eminescu, realizată de moldoveanul Eugen Lungu. Apărută pentru prima dată în 1990, fără a avea prea mare ecou, ea a fost republicată în 1999, dar „succesul de întâmpinare n-a fost urmat de o reală revenire a acestor poeţi în circuitul istorico-literar”, astfel că autorul ei revine cu o a treia ediţie,  tipărită în 2016 la Editura Cartier din Chişinău.

Toată lumea cunoaşte sentinţa lui G. Ibrăileanu: „Eminescu a căzut în biata noastră literatură de la 1870 ca un meteor din alte lumi!”. Cu alte cuvinte, ar fi existat o prăpastie între noul poet şi înaintaşii săi, evocaţi cu generozitate în Epigonii, ca şi între el  şi contemporani, începând cu Samson Bodnărescu, Matilda Cugler, Theodor Şerbănescu şi D. Petrino – citaţi de Maiorescu în „Direcţia nouă…” după  Alecsandri şi foarte tânărul Eminescu, pentru că şi ei, „în sfera lor restrânsă, ne prezintă o mişcare naturală, exprimată în limbă corectă, adesea elegantă şi totdeauna ferită de înjosiri”. Şi continuând cu N. Nicoleanu, A. Naum, V. Pogor, Ioan Ianov, N. Gane, M. Grigoriadi de Bonacchi, Iacob Negruzzi, Ioan Pop-Florentin, Ştefan Vârgolici, Mihail D. Cornea, N. Beldiceanu, Miron Pompiliu, D. C. Ollănescu-Ascanio, Veronica Micle, N. Volenti, prezenţi, într-un moment sau altul, în paginile Convorbirilor literare şi antologaţi de criticul de la Chişinău.

Primul lucru care trebuie subliniat ar fi ceea ce în articolul dlui Răzvan Voncu apare drept concluzie, anume că antologia, realizată cu notabile eforturi, prin apelul la ediţii princeps greu accesibile, are meritul de a face posibilă recompunerea tabloului poeziei junimiste. Iar cel de-al doilea, chiar motivul acestei restituiri, acela de a evidenţia existenţa unui climat liric în care a apărut şi s-a manifestat Eminescu. Maiorescu însuşi sesiza, comentându-l pe autorul poeziei Venere şi Madonă, faptul că „ironia amară care străbate din puţinele poezii ale răposatului Nicoleanu este mult mai puternică şi mai aprofundată la Eminescu”. Ceea ce Eugen Lungu citează şi transformă în principiu al antologării şi situării contemporanilor poetului. Contemporani care, cum cu justeţe observă dl Voncu, făceau parte din peisajul literar al momentului, unii fiind chiar apropiaţi ori prieteni ai lui Maiorescu sau Eminescu. Pe de altă parte, însă, nu trebuie să trecem cu vederea faptul că, în timp, distanţa dintre Eminescu şi contemporanii săi (mici actori sau doar figuranţi) a căpătat dimensiuni aproape…astrale. Nu cunosc antologia lui Eugen Lungu (care ar trebui, poate, editată şi în România), dar cunosc câte ceva din creaţia tuturor autorilor antologaţi. În mic, peisajul liric din care făcea parte şi Eminescu poate fi contemplat, bunăoară, parcurgând sumarul Convorbirilor literare pe anul XIX (1 aprilie 1886 – 1 martie 1887, 1088 pag.). În nr. 4, la pag. 360-361, se află Sara pe deal, parcă străină la vorbă şi la port alături de creaţii precare semnate, în acel an, de Ion Alecsandri, A.C. Cuza, A. Davila, Veronica Micle (cu şapte poezii în trei numere, mai toate pastişe după Eminescu), A. Naum (elogiat, în 1894, în Academie, de Maiorescu, care citează, pe bună dreptate, din Dona Clara), S. Bodnărescu (nemaiamintind prin nimic de cele două poezii citate în “Direcţia nouă…”), Ciru Oeconomu, M. Pompiliu, T. Robeanu, S. N. Roman, Th. Şerbănescu, A. Vlahuţă (eminescianizând), N. Volenti (anost, dar omniprezent)… Şi iată această înmărmuritoare (în context) probă de poezie şcolărească, semnată M. Grigoriadi de Bonachi: “Toamna tristă a sosit/ Cu-al ei chip posomorât;/ Ieri ningea şi azi e soare/ Parc-ar fi o sărbătoare” etc., etc.!!! Pe de altă parte, colecţia aceluiaşi an al Convorbirilor indică adevăratul peisaj din care făcea parte Eminescu (“poet din naştere” dar nutrit de o profundă cultură filosofică şi literară). El includea chiar revista condusă cu generozitate şi deschidere faţă de valoare de către Iacob Negruzzi, Cenaclul cu spiritul său şi, mai ales, marile individualităţi creatoare: Maiorescu, Caragiale, Creangă, Slavici. Şi, lărgind perspectiva, dezagreatul (de către junimişti) Macedonski.

Mihai Eminescu poza, 15 ianuari

 

Anunțuri

Ioan Alexandru – 75

2801_1334080047În mediile literare studenţeşti descindea, în primăvara de la de Bucureşti a anilor ’60, care, spre deosebire de cea de la Praga, a fost una lirică, un personaj straniu în felul lui, prin vestimentaţia pe jumătate rustică, pe jumătate urbană, ca şi prin felul patetic-avântat sau monoton somnambulic în care-şi rostea poemele. Sosea, însoţit de legenda talentului său frizând genialitatea, ca un soi de avatar al tragic dispărutului Labiş, de la Universitatea din Cluj, transferat la Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti, unde, după absolvire, avea să rămână asistent. Venise pe lume în noaptea de Crăciun a anului 1941, în Topa Mică, sat din judeţul Cluj   căzut sub ghilotina Diktatului, dar părinţii aveau să-l declare ca fiind născut pe 1 ianuarie 1942. La naştere (şi în acte, până în decembrie 1966, când a devenit Ioan Alexandru) a purtat numele Ion (Ianoş) Şandor, toate documentele în care aceasta a fost înregistrată la Primărie fiind în maghiară. Avea să moară prematur, pe 16 septembrie 2000, la Bonn, şi să fie înmormântat la Mănăstirea Nicula.

Ion (mai apoi Ioan) Alexandru descindea în poezie impetuos, cu biografia sa integrată condiţiei satului natal şi Ardealului tragic, cu tradiţia lui Coşbuc, Goga, Cotruş, Blaga, Beniuc, cu vizibile influenţe din Labiş ori din Esenin, dar şi cu o mare capacitate de a transpune rusticitatea în imagini puternice, în care se îmbină mai mereu cosmicitatea şi telurismul. Pe aceste coordonate, primul volum, intitulat Cum să vă spun (1964), adaugă prospeţimea simţirii, puritatea privirii şi chiar naivitatea uimită în faţa miracolelor simple ale existenţei. Cu Viaţa deocamdată (1965) ne aflăm în faţa unui poet deja matur, puternic şi original, ale cărui versuri bolovănoase, fruste şi aspre, urmăresc să reveleze drama unui fragment de umanitate (satul natal) şi a unui colţ de lume (Ardealul). Dar şi să exprime reflexul ei tragic în conştiinţă. Desenul e mai mereu întunecat, din linii puternice, accentuate şi deplasate în stil expresionist. Viaţa este, deocamdată, o luptă surdă a omului cu cu propria-i condiţie de fiinţă disputată şi torturată deopotrivă de forţe contrare: „Pe arătura neagră, coborând în jos – / de-o parte cerul întunecat la apus/ şi negru de piatră la răsărit./ În groapa aceea de nord,/ unde ajungi frânt de oboseală şi plângând,/ trăieşce casa noastră/ împrejmuită cu sânge.” Uneori poemele sunt construite metodic şi li ze zăreşte schelăria retorică, dar aproape de fiecare dată metoda este anulată de ţâşnirea câte unei imagini de mare forţă: „În cumpăna fântânii/ tatăl meu răstignit,/ pârghia subţire e mama tânără/ înşurubată în braţele lui noduroase de lemn./ Şi izvorăsc din pieptul strămoşilor/ izvoarele eterne. Şi vremea/ ne face una cu pământul./ În lumina lămpii, la grindă,/ noaptea, cei trei prunci în cămăşi albe/ ard prin geamurile de piele umflată./ Şi, într-un colţ,/ o ladă stranie,/ cu zile şi nopţi/ ce ni le bate o secure cosmică în cap/ ca pe nişte piroane ruginite.” (Coborând).

Cartea cea mai bună a acestei prime etape (şi una dintre marile cărţi postbelice de poezie, apărută în acelaşi an ci 11 Elegii de Nichita Stănescu, dar atât de diferită ca viziune şi ca stil) rămâne  Infernul discutabil  (1966).  Aici poetul atinge treapta cu adevărat vizionară, prin imaginea damnării unei lumi şi prin conştiinţa propriei damnări. Versurile configurează o umanitate atemporală bântuită de o cosmică suferinţă. O spaimă obsesivă de materialitate, de tumefierea ei monstruoasă, ori de sterilitate şi mineralizare te întâmpină peste tot: „În aceste ţinuturi după doi ani,/ orice pom roditor se sălbăticeşte./ Pe pielea apei goală se-ndeasă/ un fel de păr mătreţos./ Frunzele se chircesc/ ca şi cum o oală fierbinte/ le-ar opări tot timpul. (…) Oglinzile-n pereţi/ prind rădăcini de putregai/ şi noaptea-năduşe copiii-n aşternuturi (…) păsările se umflă noaptea în cuiburi (…). În aceste ţinuturi,/ o, cum îmbătrânesc dintr-odată;/ mă trage pământul, cad pe brânci/ şi ploile toamnei pătrund în mine/ până la sămânţă.” (Ţinut). Ca şi alţi autori, însă, Ioan Alexandru şi-a alcătuit antologiile din propria creaţie din perspectiva ultimelor volume, defavorizând, aşadar, partea cea mai autentică, literar vorbind, a creaţiei sale. Astfel, din toate culegerile selective antume lipseşte (ceea ce poate fi şi o contribuţie a  cenzurii, mai vigilentă după ce s-a desfiinţat formal) această halucinantă viziune: „Pregătesc femeile mâncarea de amiază;/ o fierb cu plămânii, o-năcresc cu sudoare. (..) oasele scârţâie-n holdă pe deal (…) Iulie gol, puturos, se scaldă în toate fântânile. (…) pământul în cimitir e crăpat până-n moarte,/ caiii fac viermi în bălegar (…) Omizile pe crengi ajung la rădăcina frunzei/ laptele-n ţâţă miroase a opincă arsă,/ părul de pe câini se adună în straturi/ la uşa bisericii. (…) Lentilele colorate văd în locul ochilor:/ Pezentul e mereu confundat cu viitorul,/ crima cu pedeapsa, norul cu grindina,/ prostia cu vrabia/ şi tot aşa până la capătul pământului.” (Iulie).

O schimbare doar în aparenţă surprinzătoare, având în vedere că ideea predestinării tragice era prefigurată în toate volumele anterioare, o aduce Vămile pustiei din 1969. Edificator pentru noua postură a poetului este amplul (şi inegalul) poem Ascensiunea, cu ecouri din Hölderlin şi chiar Dante. Din implicită, metafizica poetului devine explicită, iar uneori discursul se conceptualizează. Faţă de chinul material din Infernul discutabil, aflăm aici o tragică seninătate/ înseninare, pe fondul unui mesianism exprimat în chip solemn şi patetic: „Poetului i-a fost încredinţat/ Pustia s-o iubească şi străbată/ Întemeind din vămi în vămi/ Albastru câte-un ochi de piatră.// De la-nceputul lumilor pornit/ Se face că întreabă şi nu ştie/ Cum se cufundă totul ne-ncetat/ Împărăţie după-mpărăţie.// Poetul şi Pustia pururi fraţi/ Porniţi în căutare prin Pustie/ Maica lor e Pustia şi ei sunt îmbarcaţi/ Pe-o navă-mpotmolită în Pustie.” (Ce e Pustia).

După Vămile pustiei, urmează etapa „imnelor”, cu mai curând vagi influenţe din Pindar sau din omiliile lirico-dramatice ori ditirambii unor poeţi bizantini de felul lui Romanos Melodos.  Evoluţia poeziei lui Ioan Alexandru dă impresia unui plan urmat cu fidelitate. De la descoperirea uimită a lumii în primul volum, poetul trece la sesizarea şi apoi la asumarea tragismului ei în următoarele două, spre a se smulge din material şi a începe, prin suferinţă, o ascensiune spre spiritual şi spre divinitate în cel de-al patrulea. Cu Imnele bucuriei (1973) asistăm la un soi de exod al întregului său univers  către împlinirea unui destin, la o mişcare venind, parcă, din adâncurile timpului, o migraţie de la noapte la zi, din umbra deasă a materiei la lumina blândă a împăcării… Un filon creştin începe să se facă tot mai simţit de la un volum la altul – notă particulară deloc comodă pentru autorităţile epocii, care o tolerează, totuşi, probabil strategic, aşa cum tolerează şi seminarul de interpretare a Bibliei ţinut de poet la Universitate, sub pretextul predării limbii ebraice. Imnele Transilvaniei (1976), Imnele Moldovei (1979), Imnele Ţării Româneşti (1981), Imnele iubirii (1983), Imnele Putnei (1985) şi Imnele Maramureşului (1988) aduc o poezie abundentă, despletită, pierdută în hăţişuri retorice şi doctrinare, plină de teze sau de utopii, uneori excesiv conceptualizată, excesiv moralizatoare, dar mai ales inegală (ca şi a lui Adrian Păunescu din ultima sa perioadă de creaţie). Cele două volume editate în 2015 de Academia Română oferă, în cadrul celor peste 3.300 de pagini, în integralitatea ei această operă devenită, treptat, stufoasă. Şi totuşi, în inegalitatea ei, poezia imnică, în care poetul evocă obstinat destinul dramatic al unui neam a cărui existenţă a stat sub semnul credinţei, ca şi al unui comportanent care l-a  făcut să prefere (după opinia oarecum tezistă a poetului), întotdeauna „fluierul, nu toporul”, oferă numeroase insule de lumină. Unele sunt poeme de sine stătătoare, precum acesta, plasticizând sensibil morala creştină a suferinţei şi a nobilei resemnări: „Între sămânţa moartă şi crengile în vânt / Spre care fructul pleacă din morminte,/ Ce uriaşe lemne pe pământ,/ Ce descărnate oseminte!//  Până în vârful pomului s-ajungi/ Cu câteva seminţe-ntru păstrare/ De trăsnete câţi vor rămâne ciuingi,/ Încremeniţi cu hăul la picioare!// Sămânţa moartă-nalţă-aceste schele/ Ce-aduc de sine fruct într-un târziu;/ Când da-voi roadă dincolo de stele/ Va trebui de mult să nu mai fiu!” (Lemn). Altele strălucesc, asemenea unor insule de lumină, aproape surprinzător, pe fondul unui întreg amorf, ezoteric şi, în ultimă instanţă fastidios. Tocmai din această pricină monumentala ediţie de la Academie nu va resuscita neapărat interesul pentru creaţia poetului, fiind destinată mai ales specialiştilor. Dar ea este  o imagine relevantă a felului în care acest poet major îşi înfruntă destinul într-o vreme dominată de lirismul minor.

(Text apărut în „Litere”, nr. 11- 12 [200 -201], noiembrie-decembrie 2016)

2801_1334080047

Noaptea de decemvrie. Remember

nichita stanescuMă aflam, la jumătatea lui decembrie 1983, în convoiul numeros al celor care-l conduceau pe ultimul drum pe Nichita Stănescu. Era un început de iarnă geroasă şi, dacă-mi aduc bine aminte, atunci când păşeam pe aleile Cimitirului Bellu începuseră să şfichiuiască primii fulgi de zăpadă. Auzisem, cu câteva ceasuri înainte, la megafonul instalat la Muzeul Literaturii Române, felurite cuvântări, între care unele erau de-a dreptul emoţionante, altele rezultau dintr-o voluptate a ascultării propriilor cuvinte, unele izvorau din încrederea secretă că, necomiţând abuzurile poetului, vorbitorii cu pricina nu vor păţi nimic, iar altele aveau darul să intrige pe toată lumea, pentru că aparţineau unor persoane dezavuabile. Cred că între acestea din urmă s-a aflat cuvântul lui Mihai Beniuc, fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, care avea să-i supravieţuiască autorului „Necuvintelor” cinci ani, deşi comisese, şi el, destule abuzuri bahice şi avea, mai ales, incomparabil mai multe păcate.

Înmormântat în faţa locului de veci al lui Mihai Eminescu, cel despre care spusese că multă lume ar dori să aibă geniul său, dar probabil că nimeni n-ar accepta să trăiască, pentru aceasta, viaţa lui (secretă pledoarie pro domo),  Marele Nichita a avut, după moarte, o soartă oarecum deosebită de a altor scriitori: n-a fost uitat. Steaua lui a rămas la fel de luminoasă ca în timpul vieţii, ba chiar lumina ei a sporit, dacă nu cumva mă înşel eu, în intensitate. Cu aproape un veac înainte, dispariţia lui Vasile Alecsandri, bunăoară, îl proiecta pe autorul „Pastelurilor” într-o lungă uitare.

Acest lucru s-a întâmplat pentru că Nichita, înainte de a fi un poet, a fost un mit. El era Poetul, zeul frumos cu o biografie fabuloasă, picantă, un fel de avatar al lui Eminescu în contemporaneitate. Unul dintre multele lucruri spuse de Alex Ştefănescu, recunoscutul critic,  cu care sunt de acord a fost observaţia făcută într-o carte pe care şi astăzi o consider savuroasă, că Nichita Stănescu a avut mai mulţi admiratori decât cititori. Tocmai această stranie situaţie, care se menţine, a contribuit la păstrarea poetului în actualitate. Cele câteva atacuri postdedcembriste care vizau conformismul său politic, tradus în  câteva gesturi echivoce făcute în relaţie cu regimul comunist, n-au avut cum să-i ştirbească aura. La fel, nu i-au ştirbit aura nici eforturile demolatoare mereu reluate ale câtorva (foarte puţini) critici. Miturile sunt rezistente, e greu să le scoţi din matca lor, ele transgresează epoci, conjuncturi şi chiar dezastre. Statuile pot fi dărâmate – miturile nu.

Daimonul meu trimite către mine, totuşi, o întrebare: ce s-ar fi întâmplat cu Nichita, omul şi poetul, dacă el ar fi fost astăzi viu? Mărturisesc că nu ştiu ce să răspund. Asta, pur şi simplu, pentru că dacă nu reuşesc să mi-l închipui pe Eminescu depăşind cei treizeci şi nouă de ani, pe Labiş depăşindu-i pe cei douăzeci şi unu, pe Cârlova, pe cei douăzeci şi doi, pe Ahile bătrân, nu mi-l pot închipui nici pe Nichita Stănescu supravieţuind momentului său de cumpănă omenească. Nichita trebuia să rămână acolo, frumos chiar şi pe catafalc, în ziua aceea de decembrie rece; Ioan Alexandru trebuia să ţină cuvântarea aceea cutremurată la viitorul său mormânt; Florin Piersic trebuia să meargă pe aleile cimitirului, cu ghiveciul acela ţinut, parcă fără rost, în mână, murmurând pe jumătate teatral, pe jumătate sincer cuvintele acelea de uimire şi revoltă adresate lui Dumnezeu; eu trebuia să păşesc, în singurătatea mea, pe aceleaşi alei.Şi totuşi. Trăim un timp în care poezia (şi, la urma urmei, literatura în general) nu mai înseamnă aproape nimic. Un timp în care scriitorul nu mai înseamnă aproape nimic. Mi-e greu să spun cine ar fi de vină. Vremurile? Oamenii? N-aş putea să spun dacă, trăind, Nichita şi-ar fi putut apăra mitul mai bine decât murind. N-aş putea să spun dacă nu cumva omul Nichita n-ar fi erodat mitul său mai eficient decât o poate face vremea. Pe de altă parte, cred că dacă omul ar fi supravieţuit o dată cu mitul, condiţia însăşi a literaturii române ar fi fost alta. Ideea de scriitor ar fi fost alta. Interesul pentru poezie ar fi fost altul.

Ceea ce scriu e un simplu poem. Dar, deşi nu l-am văzut niciodată în viaţă, îmi e dor de Nichita ca de un lucru de preţ găsit în somn şi pierdut dimineaţa.

(Litere, dec. 2003. Din vol. „Arta derivei”, ed. a 2-a, Ed, Tipo Moldova, Col. Opera omnia, Seria Publicistică şi eseu contemporan, Iaşi, 2012)

George Coşbuc – 150

imagesSe împlinesc, pe 20 septembrie, 150 de ani de la naşterea lui George Coşbuc (1866 – 1918), poetul cel mai rapid clasicizat, dar şi cel mai rapid clasat şi lăsat pe mâna autorilor de manuale şcolare pentru gimnaziu.

Recitesc studiul din 1897 al lui Gherea datorită căruia Coşbuc a căpătat eticheta de „poet al ţărănimii” dintr-o ediţie apărută în 1956 („Studii critice”, II, Ediţie alcătuită şi comentată de Horia Bratu, Editura de Stat pentru Literatură şi artă) şi descopăr următorul pasaj:

„Natura intră ca element constitutiv în multe din poeziile lui Coşbuc şi peste tot e zugrăvită cu aceeaşi fineţă şi putere şi ocupă de multe ori planul întâi, acolo unde ar fi trebuit să-l ocupe pe-al doilea.

În admirabila poezie La Paşti, Paştile par a fi tot atât o sărbătoare a naturii ca şi a oamenilor. Când creştinii se întâlnesc în cale:

Îşi zic Hristos a înviat!

Şi râde-atâta sărbătoare

Din chipul lor cel ars de soare.

Acest simţământ sfânt de sărbătoare, această mulţumire şi bucurie par a fi produse tot atât de învierea lui Hristos, cât şi de învierea naturii şi câteodată pare că învierea lui Hristos şi învierea naturii se simbolizează una pe alta.”

Aş face doar două observaţii. Prima ar fi că e, oarecum, de mirare că, în 1956, în locul acestui pasaj n-au apărut croşete (aşa cum se întâmplă în cazul lui Ion Ghica, tipărit la aceeaşi editură şi în aceeaşi colecţie – „Clasicii români” – , ori de câte ori vine vorba de ruşi sau de evrei). A doua ar fi că aproape treizeci de ani mai târziu (am în faţă o ediţie de masă realizată de Valentin Taşcu la Editura Dacia din Cluj-Napoca, în 1984) poezia „De Paşti” nu se află în sumar!!! Poate şi pentru că, „având destinaţie şcolară” ediţia (care-o reproduce selectiv pe cea în două volume de la Cartea românească din 1982 – pe care n-o am la îndemână acum, spre căuta titlul la sumar) îşi propune să reţină „acele texte cu valoare estetică şi educativă mai pronunţată”. Şi cum componenta ateistă a educaţiei era nelipsită…

Cât despre Gherea, în afara erorii fundamentale de a-l socoti pe poet un ţăran trecut prin cultură şi de a-i citi poezia ca atare, şi în afara unor consideraţii de un cert umor involuntar (mă rog, din perspectiva contemporană vorbind), el face şi multe observaţii juste, fiind, în fond, primul interpret de substanţă al poetului – după care vor veni, târziu, schimbând perspectiva înţelegerii, Vladimir Streinu, G. Călinescu, Petru Poantă, dar şi N. Manolescu (în capitolul dedicat poetului în „Istoria critică…”).

Iată, mai jos, poezia în discuţie:

 

 

La Paşti

 

Prin pomi e ciripit şi cânt,

Văzduhu-i plin de-un roşu soare,

Şi salciile-n albă floare –

E pace-n cer şi pe pământ.

Răsuflul cald al primăverii

Adus-a zilele-nvierii.

 

Şi cât e de frumos în sat!

Creştinii vin tăcuţi din vale

Şi doi de se-ntâlnesc în cale

Îşi zic: Hristos a înviat!

Şi râde-atâta sărbătoare

Din chipul lor cel ars de soare.

 

Şi-un vânt de-abia clătinitor

Şopteşte din văzduh cuvinte:

E glasul celor din morminte,

E zgomotul zburării lor!

Şi pomii frunţile-şi scoboară

Că Duhul Sfânt prin aer zboară.

 

E linişte. Şi din altar

Cântarea-n stihuri repetate

Departe până-n văi străbate –

Şi clopotele cântă rar:

Ah, Doamne! Să le-auzi din vale

Cum râd a drag şi plâng a jale!

 

Biserica, pe deal mai sus,

E plină astăzi de lumină,

Că-ntreaga lume este plină

De-acelaşi gând, din cer adus:

În fapta noastră ni e soartea

Şi viaţa este tot, nu moartea.

 

Pe deal se suie-ncetişor

Neveste tinere şi fete,

Bătrâni cu iarna vieţii-n plete;

Şi-ncet, în urma tuturor,

Vezi şovăind câte-o bătrână

Cu micul ei nepot de mână.

 

Ah, iar în minte mi-ai venit

Tu, mama micilor copile!

Eu ştiu că şi-n aceste zile

Tu plângi pe-al tău copil dorit!

La zâmbet cerul azi ne cheamă

Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!

 

1894

Vladimir Streinu – 45 de ani de la moarte

imagesSe împlinesc, în noiembrie, 45 de ani de la stingerea din viaţă a lui Vladimir Streinu (n. 23 mai 1902, Teiu, Argeş – m. 26 nov. 1970, Bucureşti), cel care a trăit în Găeşti între anii 1927-1933. Am scris de mai multe ori despre opera şi personalitatea sa.  Dar cine este Vladimir Streinu, cel pe care intelectualitatea găeşteană îl consideră un reper şi un model?

Scurt vorbind, el este, alături de E. Lovinescu, G. Călinescu, Şerban Cioculescu şi Pompiliu Constantinescu, unul dintre marii critici literari interbelici. Opera sa critică, de o actualitate nealterată, alcătuită, în principal, din cronici literare şi articole, se află în cele cinci volume masive intitulate „Pagini de critică literară”, dintre care primul a apărut în 1938 (fiind reeditat în 1968, alături de un al doilea), iar ultimele trei după moartea sa, sub îngrijirea lui George Muntean, între anii 1974-1977. Se adaugă o savuroasă, incitantă şi totodată foarte utilă carte din 1943, intitulată „Clasicii noştri” (Alexandru Odobescu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă şi George Coşbuc  ),  apoi  una dintre cele trei părţi ale „Istoriei literaturii române moderne” (1944), realizată în colaborare cu Şerban Cioculescu şi Tudor Vianu, ca şi două monografii – despre Creangă şi Hogaş. În sfârşit (dar nu în cele din urmă) Vladimir Streinu a fost un interesant poet. O parte a versurilor (40 de poezii) a fost strânsă, postum, într-un volumaş intitulat „Ritm imanent”, în 1971, la Editura Eminescu din Bucureşti, de către fiica sa, actriţa Ileana Iordache. O a doua ediţie, întregită cu încă 31 de texte, a realizat, în 1983, la aceeaşi editură, criticul George Muntean, cu titlul „Poezii”. Iar în 2012, cu ocazia ediţiei a III-a a Simpozionului Naţional „Vladimir Streinu”, din ziua de 25 mai, de la colegiul care poartă numele criticului, a fost lansată o nouă ediţie, cu titlul „Poezii”, pe care am îngrijit-o şi am prefaţat-o. În paranteză fie spus, cu un an înainte, a apărut tot în îngrijirea şi cu prefaţa mea, o nouă ediţie din „Clasicii noştri”, iar în 2013, 2014 şi 2015, volumele „Radiografii politice” (cuprinzând articole publicate mai ales în ziarul „Gazeta”, în perioada iunie 1935-decembrie 1937, strânse pentru prima dată în volum), apoi „Studii şi articole despre Eminescu” şi, în sfârşit, „Ion Creangă” (toate trei îngrijite de Ileana Iordache-Streinu şi prefaţate de Barbu Cioculescu). De precizat că toate cele cinci volume au apărut, cu sprijinul Primăriei Găeşti, la Editura târgovişteană Bibliotheca, şi au fost prilejuite de  desfăşurarea anuală a Simpozionului amintit.

Revenind la perioada găeşteană a lui Vladimir Streinu, e de reţinut, astăzi, nu atât activitatea sa de profesor (notabilă), cât cea cultural-literară. Cei doi mari prieteni, Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu, erau prezenţi cu articole în principalele reviste ale timpului şi făceau parte din cenaclul şi din gruparea „Sburătorul”, conduse de E. Lovinescu. Aveau pana plină de vervă, nu făceau concesii şi intrau adesea în polemică (chiar şi cu mentorul lor), atrăgându-şi epitete simpatic-ironice precum „găeştenarii” sau „simigiii de la Găeşti”. În plus, dădeau la iveală, în 1928, o revistă intitulată „Kalende”, care, formal, îşi fixase redacţia la Bucureşti, dar, în realitate, era gândită şi scrisă la Găeşti, fiiind tipărită la Piteşti. Au apărut doar cinci numere, dar revista a rămas în istoria literaturii române.

Tot în perioada găeşteană, Vladimir Streinu a candidat pe listele Partidului Naţional Ţărănesc, în 1932, devenind deputat.  Această calitate, la care se adăuga cea de intelectual de elită, avea să-i aducă, după instaurarea comunismului, mari nefericiri. Stabilit de mai mulţi ani în Bucureşti, în 1947 îşi ia doctoratul la Iaşi, cu teza  „Versul liber românesc”, care va deveni o remarcabilă carte („Versificaţia modernă”, 1966), dar în curând va fi îndepărtat din învăţământ şi din presă, fiind nevoit să desfăşoare munci necalificate, precum cea de mozaicar. Grav bolnav de plămâni, suferind o rezectomie şi trecând pe lângă moarte, pare a reuşi să revină în lumea culturii, dar în 1959 e implicat într-un celebru proces politic („Constantin Noica – Dinu Pillat”), alături de alte 22 de personalităţi literare şi artistice (Marieta Sadova, Sergiu Al. George, Al. Paleologu, I. Negoiţescu, Arşavir Acterian, N. Steinhardt, Păstorel Teodoreanu ş. a) şi va fi condamnat pentru „uneltire contra ordinii sociale” la şapte ani de închisoare, din  care va efectua trei şi o lună.  În 1963, după 16 ani de interdicţie şi de suferinţe, reintră în viaţa literară, este încadrat la Institutul de Teorie Literară al Academiei şi, în 1969, cu un an înainte de moarte, devine director al Editurii Univers, ţinând şi un curs de estetică la Facultatea de Limba şi Literatura Română. În acelaşi an, este rejudecat cazul său şi cel care făcuse trei ani de închisoare este găsit nevinovat. Nimeni n-a plătit pentru asta. Comuniştii considerau, probabil,  reabilitarea suficientă, dacă nu cumva o favoare!  Cu toate acestea, în tot ce a scris acest om profund nedreptăţit nu găsim referiri la suferinţele sale, tot aşa cum, în poeziile compuse pe patul sanatoriului, în anii ΄50, nu aflăm nici un cuvânt şi nici măcar o aluzie privitoare la boala sa. Omul murea, dar îşi şlefuia versul până la transparenţa ideii… Ceea ce dovedeşte că acest intelectual de elită era o fiinţă dintr-o stirpe morală aleasă, astăzi, din păcate, aproape dispărută.

 

images

Eminescu şi poezia vremii sale

Mihai Eminescu poza, 15 ianuariDeşi, în ultimii ani, au apărut voci care contestă „mitul Eminescu”, ba chiar actualitatea acestui poet pe care mentalul colectiv românesc îl consideră cel mai mare, mitul există şi rezistă. El s-a născut, în timp, cel puţin din trei pricini. Mai întâi, pentru că apariţia lui Eminescu (într-un fel, miraculoasă) a reprezentat un salt uriaş în poezia română, care a fost brusc ridicată la o valoare universală. Apoi, pentru că Eminescu nu doar a influenţat decisiv lirica naţională, dar a impus şi un gust pentru poezie, ca şi o anume sensibilitate. Şi, în sfârşit, pentru că mai mulţi mari critici (dar şi mai mulţi poeţi sau prozatori) nu doar că l-au apreciat superlativ, dar au emis şi formulări memorabile, uneori metaforice, care-l fixează ca pe un astru pe cerul spiritualităţii naţionale.

Dintre frazele, propoziţiile sau sintagmele memorabile care au devenit, în timp, pietre pentru soclul lui Eminescu, cea a lui Ibrăileanu, care afirmă că poetul “a căzut în biata noastră literatură de la 1870 ca un  meteor din alte lumi” cere, parcă, unele precizări.  “Biata noastră literatură” (şi, mai ales, biata noastră poezie, căci la ea se referă criticul înainte de toate) era încă tânără. Văcăreştii erau, parcă, la o întindere de braţ şi poate câţiva care-l văzuseră în carne şi oase pe dumnealui Ienăchiţă, autorul celebrului “Testament”, mai trăiau la debutul lui Eminescu. Şi totuşi, fără această “biată literatură”, pe care tânărul o citise conştiincios din “Lepturariul românesc”, antologia în 6 volume alcătuită de profesorul său de la Cernăuţi, Aron Pumnul, meteorul din alte lumi ar fi avut o cu totul altă condiţie. Dacă ar fi căzut cu două veacuri mai devreme, ar fi caligrafiat, poate, cronici, iar dacă miraculoasa cădere s-ar fi produs şi mai înainte, ar fi şlefuit, în folclor, Mioriţa… La douăzeci de ani, Eminescu, care deja începuse să descopere alte zări de spiritualitate şi poezie şi să devină ceea ce avea să fie, a înţeles asta, şi tocmai de aceea îi elogiază, în “Epigonii”,  pe toţi acei înaintaşi ai săi, mai mărunţi sau mai importanţi, cu o intuiţie a valorii şi o capacitate a formulării lapidare umilind ulterioare tratate docte. Şi a primit, probabil, cu un zâmbet ironic şi sceptic reproşul maiorescian că ar fi adus laude nemeritate unor poeţi mărunţi. Ştia el ce ştia, ori mai curând intuia. Iar dacă Ibrăileanu se referea la “biata literatură” (de fapt, la “biata poezie”) de la 1870, el o va fi avut în vedere tocmai pe aceea pe care Eminescu o incrimina,  vorbind despre contemporanii săi luaţi în bloc. Pentru că, de fapt, fără “meteorul din alte lumi” căzut nu neapărat în “biata literatură”, ci în paginile “Convorbirilor literare”, apreciabilul demers critic maiorescian ar fi dat, în domeniul liricii, roade cu totul modeste. Iar cel mai mare poet de la Junimea ar fi fost Samson Bodnărescu…

Am zăbovit, în preajma aniversării a 165 de ani de la naşterea poetului, pe paginile unui tom din biblioteca mea între copertele căruia se află colecţia revistei “Convorbiri literare”, anul XIX (1 aprilie 1885-1 martie 1886). Privind în ansamblu, revista impune prin spiritualitate şi valoare. În anul al XIX-lea, “Convorbirile”  (cuprinzând 1088 de pagini) publică drama în versuri “Ovidiu”, de Alecsandri, comedia “D-ale carnavalului “ şi, apoi, “Comediile domnului I. L. Caragiale”, reacţia lui Titu Maiorescu faţă de denigratorii marelui dramaturg, câteva lucrări în proză care nu strălucesc, dar şi remarcabile studii sau eseuri, între care serialulul lui D. Onciul despre “Teoria lui Roësler a d-lui A. Xenopol”, iar în domeniul filosofic, “Despre poezie”, “Despre istorie” şi “Despre geniu”, de Schopenhauer, lucrări pe care Eminescu le citise, la vremea potrivită, în germană. Ei bine, în tot acest context spiritual, poezia nu e, într-adevăr, decât “biată literatură”, iar în vecinătatea unor versificaţii lipsite de har, “Sara pe deal”  (nr. 4, 1 iulie 1885, pag. 360-361) stă, cumva, stingheră şi ciudată, aproape nelalocul ei! Ion Alecsandri, A.C. Cuza, A. Davila, Veronica Micle (cu şapte poezii în trei numere, mai toate pastişe după Eminescu), A. Naum, S. Bodnărescu (două poezii, dintre  care una parcă ar fi scrisă de Iancu Văcărescu), Ciru Oeconomu, M. Pompiliu, T. Robeanu, S. N. Roman, Th. Şerbănescu, A. Vlahuţă (eminescianizând), N. Volenti (anost, dar omniprezent) sau Duiliu Zamfirescu (poate singurul mai liric, în “Clara”), cam acestea sunt numele. Şi iată această înmărmuritoare (în context) probă de poezie şcolărească, semnată M. Grigoriadi de Bonachi: “Toamna tristă a sosit/ Cu-al ei chip posomorât;/ Ieri ningea şi azi e soare/ Parc-ar fi o sărbătoare” etc., etc.!!!

Şi totuşi, în afara Junimii a existat mereu un alt poet, inegal, incomod, dar la fel de mare ca Eminescu: Alexandru Macedonski. El a citit, la un moment dat, ca din disperare, intrând, cum se spune, în bârlogul lupului, adică în cenaclul junimiştilor, „Noaptea de noiembrie”, dar a fost desfiinţat. Pentru că, dincolo de nepotriviri şi adversităţi exterioare, care vor culmina cu nefericita epigramă publicată în momentul îmbolnăvirii poetului, junimiştii (care deţineau, cum se întâmplă şi azi, un soi de monopol al distribuirii certificatelor de valoare literară) nu puteau accepta sau, pur şi simplu, nu puteau înţelege ce scria Macedonski. Dar aceasta e o altă problemă! Prin Eminescu, un poet astral şi deplin, un cerc se închide. Prin mai terestrul Macedonski se deschide un altul. Ambii vor influenţa, însă, întreaga poezie română. Eminescu în stratul ei de profunzime şi de statornicie, Macedonski în cel de suprafaţă şi de schimbare!

http://www.cronica-gaesti.ro

eminescu2

Basm, de Geo Bogza

eminescu2Pe vremea când Dumnezeu şi Sfântul Petru umblau pe pământ sub chipul unor moşnegi gârbovi sprijiniţi în toiag şi cu sandale rupte, se întâmpla să bată pe la uşile oamenilor la căderea nopţii iar de multe ori erau izgoniţi.

Odată i-a prins noaptea pe câmp şi odată cu ea o ploaie care le-a udat veşmintele şi i-a umplut de noroi. Şi tot rătăcind ei, numai într-un târziu au ajuns la marginea unui sat, abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câinii mari s-au repezit să-i sfâşie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc, întrebând cine bate. Şi au răspuns:

– Oameni buni!
Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă unde nevasta şi copiii abia se treziseră din somn. El a început să dea porunci, dar cu blândeţe.

– Mario, ia mai pune nişte vreascuri pe foc! Tudore, dă fuga la fântână după o doniţă cu apă proaspătă! Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte!

Şi le-au dat să se spele şi să se şteargă cu ştergare albe şi i-au ospătat şi i-au pus sî doarmă într-o odaie care mirosea a gutui şi busuioc.

A doua zi dimineaţă, iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus şi în traistă nişte mere cum nu mai văzuseră şi le-au urat drum bun.

Cum au ieşit din sat, Sfântul Petru a început să se roage la Dumnezeu.:

– Doamne, fă ceva pentru oamenii aceştia, că tare ne-au primit frumos!

– Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petre, că ai văzut că nu erau nevoiaşi.

– Fă ceva, fă să-şi vadă măcar o dată sufletul.

– Să-şi vadă sufletul, spui, Sfinte Petre?

– Da, Doamne, să-şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul acela, de acolo.

– Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind gânditor satul din vale.

Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.

Mihai Eminescu poza, 15 ianuari