Eonul Carpaţilor

Revista-SFERA-EONICA-9

Stau câteodată, drăgăliţă Doamne, şi mă tot întreb cum s-ar putea defini fenomenul ăsta pseudocultural care simt că mă copleşeşte pe trezie şi-n somn…Şi gândul mă duce, iată, cu vreo şase decenii în urmă, când, copil, aflam despre „folclorul nou”, împănat de  „Ilenuţe tractoriste” şi „Ionei brigadieri”, care se iubeau muncind şi ascultau susurul naturii odată cu freamătul „timpurilor noi”. * Dar, vorba târgovişteanului poet, au trecut vremile-acelea, şi ajunserăm în alt veac şi în alt mileniu, cu internet, site-uri literare şi facebook, cu bloguri şi forumuri pe care tot românul, care nu s-a născut doar poet, ci şi prozator, eseist, comentator, opinioman, jurnalist şi eţetera, scrie cum vrea şi cum poate, mai cu greşeli de gramatică, de ortografie, de logică şi de limbaj, mai bine sau mai rău, dar scrie, scrie şi iar scrie! Şi anunţă cărţi şi postează reviste şi le comunică adresa de pe site-uri şi le expediază prin e-mail, în format pdf. * Aşa primesc şi eu publicaţii de care n-am auzit şi despre care, adesea, nu ştiu dacă apar doar în format electronic sau şi pe hârtie! * Toată lumea scrie şi toată lumea scoate ziare şi reviste, până şi la Găeşti apar două publicaţii, una îl laudă pe primar, iar alta-l înjură la greu! * Şi uite că-mi veni-n gând ideea (cum ziceau activiştii pe vremuri!): avem în faţă nu un folclor nou, ci unul  foarte nou! Internautic! Paralel cu cel veritabil, precum, ieri, Festivalul „Cântarea României”  cu adevărata cultură. * Acum, revenind(u-mi), să mă opresc la una dintre revistele astea pe care le primesc prin e-mail. * Până spre a doua jumătate a anului trecut, mi se expedia ritmic mensuala  „Constelaţii diamantine”, aşezată sub egida unei Ligi a Scriitorilor Români. Făcând imprudenţa de a o lua în tărbacă, primii (prin e-mail, cum altfel?!) nişte grozave, repetate şi, până la urmă, redundante înjurături de la un bătrânel nedus la biserică de peste ocean, autodeclarat cel mai mare poet de limbă română, care onorase cu versurile sale nemuritoare (ce mie mi se păruseră, probabil, anoste) respectiva „Constelaţie”. În plus, de câteva luni nu mai primesc revista şi, sincer să fiu, sper că nu fiindcă s-a supărat, ci pentru că a răposat! * De răposat o fi răposat ea, dar se pare că a fost clonată, sub titlul blagian „Sfera Eonică” şi sub egida aceleiaşi „Ligi”, dar amintind mai curând de „Răcnetul Carpaţilor” („revistă de cultură universală”, cum altfel?!). * Am în faţă, pe ecranul calculatorului, nr. pe decembrie2013 (anul II, nr. VII). * Acum, până şi şcolarul din ultima bancă ştie că umorul rezultă dintr-un contrast. Bunăoară, ticăitul Trahanache este membru al atâtor comitete şi comiţii, încât nici nu le ţine minte, astfel că e nevoit  să-i înmâneze lui Dandanache (mai uituc decât el!) cartea sa de vizită, pe care sunt trecute-n detaliu. * Încornorat, confuz, clopoţind aiurea, dar plin de importanţă şi copleşit de demnităţi al căror număr nici nu-l mai ştie!… Cum să nu râzi?! * Ei bine, chiar cum depăşeşti pagina de titlu, revista „Sfera eonică” aminteşte de cartea de vizită a bătrânului soţ al Zoei,  prin enormul umor  rezultat tot din contrastul dintre morgă şi derizoriu. Eventualul meu cititor pierde mult din pricină că nu pot cita integral cele două pagini care ne pun în faţă membrii fondatori şi colectivul de redacţie!  * Dar sper să se descurce cu internetul şi să se distreze din plin. Eu voi spicui, doar, câte ceva. * Membrii fondatori, în număr de doi, ocupă, cu poze şi cu indicarea tuturor comitetelor, care pur şi simplu-i strivesc prin importanţă şi număr, cea de-a doua pagină. Este vorba despre: N.N.Negulescu –  iniţiator, prim fondator şi ex-director al revistei „Constelaţii diamantine” (iată!!!);  iniţiator, prim fondator şi actual director/redactor-şef al revistei „Regatul  Cuvântului”;  membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe; director/Redactor-Şef al revistei „Sfera Eonică” şi despre Al. Florin Ţene, membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe şi Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români. * Mai departe, întreaga pagină a treia este ocupată de Colectivul de redacţie, cu: Membri de onoare (12); Director (cel deja amintit); Redactori-şefi (3); Secretari (2); Redactori principali (5); Redactori (7); Redactori asociaţi (8). În total, 34, cu titluri, apartenenţă, comitete, comiţii. Ceea ce te face să cazi pe spate! * Însă adevăratul comic rezultă din discrepanţa, sesizabilă la nivelul întregului, dintre morga acestei cărţi de vizită colective şi (non)valoarea mai tuturor materialelor  înţesând cele 52 de pagini. Căci dincolo de această morgă afişată fără pic de simţ al ridicolului, revista este  un produs al celui mai cras veleitarism şi o colecţie de platitudini de un haz (involuntar , desigur!) nebun. * Nici nu ştiu ce să selectez mai întâi, dar n-aş sări  cu niciun chip peste eseul liricoid închinat lui Nichita Stănescu de către Livia Ciupearcă (există şi un comic al numelor în această revistă, căci în afara doamnei Ciupearcă mai găsim un Roni Căciularu – care scrie despre Mihai Batog Bujeniţă –, o Alina Beatrice Cheşcă, un Stelian Gomboş, dar şi un Sebastian Golomoz). * Textul doamnei Ciupearcă vibrează…eonic  de la un capăt la altul:  „Da, «suntem un timp», aparţinem Lui şi-apoi ne topim în magma lui. Şi-n«gelatina timpului», în nobila familie a marelui-cosmos, îl putem consemnape un «străin de unu / un străin al unului...» un «călător prin cuvinte...».  Înacest mod «se vremuieşte» trecerea. Într-acest mod «se arcuieşte» amintirea. Iar, Tu,Nichita, rămâi «nervura frunzelor», triumfând în eternul saltului în timp, pentru a-ţiauzi şoapta: (…) Timpul se ţinteşte sau se ţintuieşte? (…) Şi-n acest vârtej învârtoşat, «doarme între nori ochiul tău deschis» , iubite Poet!Dacă la o răsărire, vocea străpunge prin timp, străluminat, predacic (…), întru trecerea măiastră, traiectul pietrei murind este unul la fel de singular(…), pentru că poetul cunoaşte secretul «suspinului de piatră», meşter întru definire (…), meşter în a o «descuia…»”. Şi tot aşa, pe două pagini, până la efuziunea finală:  „La ceas de mare taină, când se-nfrăţesc Soarele cu Luna, când Saturn îşi îmbrăţişează suratele, când Dunărea-şi botează apele în Marea cea Neagră, când ochiul drept îl  struneşte pe cel stâng (pentru a-l lecui de strâmbătate), să ne rugăm, prieteni cititori, versuind (în stilu-i caracteristic) împreună cu Nichita, cu-al nostru serafic Poet”.  * Însă doamna Ciupearcă nu e o rătăcită în peisajul „Sferei eonice”, întrucât îl are, de pildă, ca bun vecin, pe dl prof. dr. Adrian Botez, care ne dăruieşte eseul „Soarele, Făt Frumos, Caloianul, Orfeul/ Ripheul şi Hristos”, din care aflăm că „în esoterismul antroposofic, Soarele Pârjolitor, Ucigaş, este considerat…  DEMON”. * Şi, mai deprte, în revistă, binecunoscuta lipsă de cumpănire în aprecieri a veleitarismului. Căci iată ce verdict dă amintitul Roni Căciularu în legătură cu un roman semnat de Mihai Batog Bujeniţă: „«Calendele Măgarilor» ne ilustrează un scriitor din cei mai buni pe care, cred, îi are azi România. Sunt sigur că afirmaţiile mele vor irita multă lume scriitoricească, care n-a apucat încă, sau n-a vrut, să-i vadă adevărata strălucire.Timpul, însă îmi va da dreptate.” * La rândul ei, Vavila Popovici trimite tocmai din SUA un text despre Nicolae Labiş, din care selectăm următoarele truisme de manual alternativ pentru şcolile de ucenici:  „Când ne amintim de Labiş, să ne amintim de minunatul său poem Moartea căprioarei, capodopera liricii lui, descriere a vânătorii, poem în care Labiş se desparte de copilărie, trecând spre adolescenţă, maturitate chiar prin descoperirea tainelor universului care leagă viaţa de moarte. Prima strofă a poeziei transcrie un peisaj halucinant, de sfârşit de lume, peisajul secetei şi al morţii de după al doilearăzboi mondial, în impresionante imagini.” *  Dar având în vedere că am început cu autorul celor „11 elegii”, să încheiem tot cu el, de data aceasta în  viziunea lui Ion Pachia-Tatomirescu, glăsuind pe patru pagini amorfe despre ”Noua ontologie a limbii/ logosului din temeiul paradoxismului”, cam în acest stil gongoric, în stare a încurca  limba şi a suci minţile: „Începută în zonele rarefiate ale indeterminării, ca posibilitate pură, coex­istenţă a contrariilor, aventura increatului se rezolvă în concretul organic, ca latenţă germinativă; începută în planul speculativ, al ideii, ea se încheie în planul practic, al muncilor de primăvară; începută ca identi­tate cu o formă fără trup, ea se sfârşeşte ca identitate cu o formă încorporată istoric – Patria: tărâm prin excelenţă al increatului, în sensul unui viitor care oferă toate datele şi aşteaptă să fie construit.  (…). De fapt, Elegia a zecea se lămureşte  între paradoxurile ens-ului / non-ensului (ale «Omului-Fantă», ale «Fant-Omului»).” * Ei, da! Vezi mata cum devine?! Bravos naţiune, halal să-ţi fie!

 

Reclame

Dublu umor involuntar!

Motto:

„Cum la Găeşti, pe vremuri, fu neică sau jupâne…”

(T. Arghezi)

Avem ocazia să vedem şi să auzim, în ultima vreme, atâtea aiureli, că nu ne mai mirăm de nimic. Am putea să ne mirăm, însă, atunci când stupizenii lirice de felul celei care se pretinde a fi fost alcătuită în memoria lui Adrian Păunescu, de către un găeştean pe numele său Florin Constantin, de care n-am auzit până azi, sunt prezentate de unele aşa-zise publicaţii, în maniera de mai jos. Ştiind însă despre ce publicaţie e vorba în cazul de faţă (CRONICA DE GĂEŞTI, lunar autointitulat independent), nu ne mirăm deloc. Iată perla de presă, însoţită de perla poetică!

VERSURI SFÂȘIETOARE ÎN MEMORIA UNUI SIMBOL NAȚIONAL! Vezi cum a transpus un găeștean, cu sensibilitate, jalea unui întreg popor!
Posted By Admin On Noiembrie 3rd, 2013 12:56 PM | Cronica Online

Adrian-Paunescu-300x252

Pe 5 noiembrie se împlinesc 3 ani de când marele poet şi organizatorul Cenaclului Flacăra (întrunirea muzical-culturală îndrăgită de publicul tânăr sau „generația în blugi”, şi nu numai!), a plecat la Cer. Românii iubeau muzica şi poezia promovate de Păunescu, abia aşteptau un nou spectacol adevărat românesc! Asta, pentru că, ştim cu toţii, comunismul avea legi de fier, iar aceste concerte, organizate de foarte multe ori în aer liber, îi descătuşau pe români, îi făceau să uite că sunt prizonieri în ţara lor.
Am primit la redacţie o poezie scrisă de juristul Florin Constantin -găeştean get-beget, cu rugămintea de a o publica în amintirea bardului.

IN MEMORIA LUI ADRIAN PĂUNESCU
A plecat TITANUL dintre noi
Şi ne-a lăsat în suflet mari regrete…
De pana lui ne e atât de sete,
Şi ne simţim mai singuri şi mai goi.
A fost chemat de cei de mai’nainte
La un sobor al penelor măiestre
Unde’nălţat va fi pe ‘nalte creste
În spirit pur şi fără oseminte.
Şezând în jilţ pe zile infinite,
Ca un titan din secolul trecut
Noi îi slăvim grandoarea, acum că l-am pierdut,
Alaturi de Mihai, de George și Vasile.
Stimat a fost mereu de toţi românii
Ce s-au născut a-i fi contemporani:
Şi preaslăvit va fi şi peste ani,
Chiar de-l mai hulesc acuma unii,
(Că l-a cântat pe-acela ce ne-a fost
Conducator atâţia ani,
Când ţara nu avea atâţi sărmani
Şi nici şomeri şi oameni fără rost.)
Când nimeni nu se-nghesuia s-acire
La punga cu făină, zahăr şi mălai.
Dar azi, bătrâni sărmani cu păr bălai
Așteaptă ajutorul ca pe-o mântuire.
Ruşine pentru ţara care a fost prosperă
Chiar dacă abundenţa prin case nu trona;
Dar orice om pe masă, atuncea tot avea
Ce pune –oricând la cina-i austeră.
Maestre, tu ce-ai ţinut cu gloata
Şi ai făcut vedete din oamenii de rând,
Iţi adresăm cu pioşenie un gând:
Ajută-ne să mai întoarcem roata!
Să mai vedem mândria de român
Strângând cureaua- dar stăpân pe sine
Căci stând în ţara lui, tot e mai bine
Decât în alte ţari la vreun stăpân!
Mai peste tot noi suntem renegaţi:
Nici drepturi, ori biserică sau şcoală
Copiii să înveţe în limba lor natală,
Pe când la noi strainii-s guvernanţi!
Să nu mai plece femeile din ţară,
Ca nurii să şi-i vândă în alt stat:
Sau să le şteargă bătrânii de rahat…
Sunt stări de fapt ce-ncep ca să ne doară.
Noi ce-am dat lumii oameni de cultură
Azi suntem paria printre străini!
Iar ţara ne e plină de ciulini
Caci noi facem la ei agricultură.
Deşi am fost destoinici şi vestiţi
Priveşte cât de rău azi am ajuns
Săracii lumii; acum suntem de plâns
Şi chiar în ţara noastră umiliţi!
Maestre, ai cântat această glie
Cuprinsă-n lanţul falnic carpatin,
Române autentic, n-ai fost un cabotin
Ci ai iubit cu patos această Românie!
Ajută-ne cu slova ta măiastră!
Invocă Cerul de noi să se îndure
Ca hoţi şi parveniţi să nu mai fure
C-aceasta-i ţărişoara- muma noastră!
Şezând aproape de pronia cerească,
Tu- ce adunai mulţimi pe stadioane
Te roagă ei să nu murim de foame
Şi România Mare să renască!
Precum făceai cu gestul mulţimile să tacă,
Sau erupeau de-ndată, făcându-le alt semn,
Impune iar mulţimii ce azi e ca de lemn
Mândria românescă s-o refacă!
Mai fă-ne iar chemarea la unire!
Îndeamnă-ne să fim din nou uniţi!
Să nu mai fim de alţii umiliţi
Şi datini să se ducă la pieire…
Te rog umil, ca mare-admirator,
Căci versurile tale îmi sunt sfinte.
Prezintă-te la Demiurg ’nainte
Şi roagă-l să se-ndure de popor!
Tu poţi convinge puterile divine,
Al tau cuvânt are putere mare:
Noi vrem sa fim…popor între popoare,
Ci nu “ţigani” huliţi de orişicine!
Mândria românească stă să piară
Sub jugul parveniţilor veroşi…
Ca de-un fachir din pălărie scoşi,
Ei vin si ne comandă scumpa ţară!
Mă rog de tine ca de Ştefan Sfânt,
Mulţimile se roagă în tăcere;
Ajută-ne şi scapă de durere
Acest popor şi sfântul lui pământ!
FLORIN CONSTANTIN

constantin-florin-225x300