alter ego

decembrie 1, 2009 de tudor cristea

Veac

Duci totul în spate
ziua şi noaptea ca într-o
raniţă din primul război mondial
laolaltă cafeaua chibritul ţigările al
căror parfum evocă tărâmuri nostalgice
tu gândeşti toate astea confuz:
blue-jeans, săpunul rexona, reclamele –
the world’s favourite beauty soap – şi rochii subţiri
pe aeroportul internaţional, rujul de buze, oglinjoara,
fondul de ten, pistoletul, creionul dermatograf şi trotilul
şi muşeţelul şi rapiţa înflorind
peste caroseria unui avion prăbuşit

mesajul postum
al lui saroyan – ce
se întâmplă acum?
– grâul creşte, ciocârlia
cade în lanul cu maci

pe urmă nimicuri: cuţite,
furculiţe, tacâmuri speciale de peşte, subtile
instrumente de tortură şi caviarul
pe mesele marilor industriaşi
se scufundă veneţia, continentele
se depărtează câţiva milimetri pe an,
petrolul scade

şi viaţa ta împărţită în câteva epoci
după serialele de sâmbătă seara

o, da, numai noaptea mai poţi auzi
marea lingând stânca, plaja şi sunetul
de mărgele risipite al scoicilor, dar
turboreactorul sfâşie cerul la ora zero şi cinci
în vremea asta undeva dedesubt
într-un câmp un car cu boi scârţâind
cu roţile împotmolite în pulberea lunii opreşte
la bariera automată aşteaptă să treacă
vijelios expresul de noapte, da, da,
călătorii stau răsturnaţi în fotolii, în
lumina caldă citesc ştiri
din paris match din new york
herald tribune din pravda din times planeta doarme
ceasul bate e târziu
carul porneşte încet noaptea
miroase a fân
luna tace…

Ce-ţi trebuie

Ce-ţi trebuie toată această
tevatură, citeşti
pe pielea femeii propriul tău poem,
luminezi cu sângele tău părul ei
seara la marginea mării privind inutil
radiografiezi cu privirea fosforescentă conturul
norilor, descifrezi
structura de rezistenţă a oboselii,
cuvintele înserării pe spatele ei: mă ucizi,
dar ucide-mă fără nicio ortografie, scrie-mi pe piele
nebunia acestui poem: o femeie, o rodie
deschisă a dimineţii sau
o fructă sălbatică în pădurea
de simboluri
cutremurată de vânt…

Dragoste

În fiece noapte în camera
de gardă a spitalului municipal
un fluture negru îmbrăţişează
un fluture alb.

Bărbatul
rezemat de grilaj
priveşte în zarea ferestrelor
umbrele. Femeia asudă
într-un pat, perfuzia picură, cuburi
de azur o înghit; în fiecare
un fluture negru
îmbrăţişează un fluture alb.
Vântul soarelui le alungă
cenuşile.
Dar el nu aude nimic:
doarme pe piatra umedă.

Zi

Câteva cuvinte
o pereche de ciorapi călduroşi
zăpada
un pulover de lână o carte
aparatul de râşnit sentimente cafeaua
în amestec
cu solitudinea
noaptea în amestec cu ziua
făcându-ţi semne
cu batista…

Ritual

Întotdeauna vei privi o femeie
trecând prin câmpul de litere;
iarba consoanelor mângâindu-i sandaua.
Soarele va lumina crud acest mic tablou.
O să simţi
sintagmele sângelui fremătând tot mai stins
şi pe harta memoriei
înflorind pete albe…

Idilă

Se întâmplă aşa: tu vei fi
la ţărmul mării şi eu nu voi fi;
eu sunt foarte departe, sunt foarte demult;
tu cu părul căzut peste umerii goi,
cu pielea arămie şi fragedă la
ţărmul mării asculţi
cum apele freamătă şi eu am simţit;
te gândeşti la mine şi eu am simţit,
mă vei iubi şi eu am simţit;
se întâmplă aşa: apune soarele şi eu am iubit
azi trupul tău de atunci,
mirosul aspru de sare pe umerii tăi,
încheieturile rotunde,
oasele catifelate în oasele catifelate rotindu-se;
se întâmplă aşa; tu vei fi
la ţărmul mării iar eu
însuşi ţărmul…

Maşinăria din câmpul cu flori

Am descoperit-o într-o dimineaţă de vară
în câmp roua apleca firele ierbii petalele florilor
soarele începuse să încălzească
pe marginea cărării trifoiaşul şi troscotul
înfruntând pulberea îmi atingeau sandala
cu reci sărutări

deodată în iarba grasă mi s-a părut
că văd un desen ciudat parcă o mână
de copil pictase ceva din culori
ce se confundau

un aeroport ori aşa ceva sau
pur şi simplu căzuse din cer

iarba creştea, soarele începuse să încălzească,
poate dintele ascuţit al ruginii săpase adânc
albinele zumzăiau printre flori ignorând-o

ea cădea neştiută de nimeni ca o rană
care se vindecă
pe gingia pământului eu
trebuia să merg mai departe, s-o las
să putrezească până la ultima rotiţă,
până la ultima falangă, până la ultimul dinte

n-am să mai trec niciodată pe-acolo
dar mă voi gândi: iarba creşte
peste mormânt; bondarii, albinele, muştele zumzăie
iar noaptea pe cer
trec constelaţii îndepărtate care trimit
raze aproape moarte să adoarmă în iarbă.

Cineva

Cineva mă priveşte pe mine,
cineva o priveşte pe ea;
într-un ochi de lacrimi mă poartă pe mine
şi pe ea-n celălalt cineva.

Vine-ncet printre frunze şi-şi lasă
în aer îndulcitul parfum,
carnea, preadulce melasă,
părul, preadulcele fum.
Oh, limbi de jar, de văpaie
mă ling în acest aşternut;
sunt ca pe umede paie
un osândit cu lumină bătut.

Dulce carne, dulci oase, chin dulce,
ne iubim între frunze de lotuşi
în privirile-i calde când, totuşi,
el merge tăcut să se culce…

O viaţă

Ce mi-aş mai putea dori decât
aceste modeste satisfacţii, vezi bine,
oamenii aleargă asudaţi prin căldura oraşului,
cară pachete cu alimente pentru copii
cum odinioară vânau fiare sălbatice
tu găteşti în bucătăria plină de aburi,
fata noastră a început să te ajute…
Am uitat totul, o viaţă simplă, câteva
tomuri grele
peste care să-mi trec
degetele tremurânde
înainte de moarte…

Poemul de dragoste

O taină pe care
n-o voi dezlega niciodată – cele
două săptămâni
când te-am lăsat să pleci singură…
Voi pândi
ca o fiară la ţărmul sângelui tău
răbdător
freamătul amintirilor seara prin somn.
O mică lumină.
Cât voi fi viu
îmi voi aminti
apartamentul modest în care ne-am început tinereţea
în acest oraş
unde vom şi muri
cuvintele linguşitoare, promisiunile,
îmbrăţişările cu care mi-ai smuls
cele două săptămâni
de libertate: o sentinţă
pe viaţă.

Scrisoare

Tu să crezi că eu exist undeva
că m-aş putea reîntoarce
că viaţa ta curge înainte în sufletul meu
în hleiurile sângelui meu
chipul tău alcătuindu-se iarăşi
şi iarăşi

ca dovadă îţi voi trimite portretul tău nou
scris pe frunze moarte
în fiece an

între timp vom fi împinşi
mai departe de vânt
cu ierburile cu scaieţii solitari ai câmpiei
cu câmpia cu pădurile de la orizont
cu continentele
cu întreg pământul

nu va rămâne pe loc decât acest tărâm
care-şi cloceşte singur şi pe ascuns
oul din care pasărea o să-i cânte sfârşitul…

Veşmânt

Ea aşteaptă înveşmântată în toate
cuvintele mele de dragoste,
ea aşteaptă în toate
serile înveşmântată în toate cuvintele mele
de dragoste,
ea aşteaptă, trupul său e o carte,
un palimpsest arzător sângerând scrisul meu
cu pasaje obscure, tăieturi şi cu semne.
Pe umărul ei
stă pasărea fricii
papagalul muţeniei; ea îi smulge
penele una câte una
le înmoaie în sânge
şi scrie.

Pergament

Tot mai scrii, spune îngerul negru, poeme,
tot mai treci pe stradéle tăcute, le laşi
să moară în gând, le aşezi
cu gâtul pe calea ferată, le înveţi
disciplina visului, le arăţi
cum cade sămânţa de floarea-soarelui din vagoane,
cum încolţeşte, creşte toată vara;
prietenii tăi – cetăţeni
respectabili, directori, comercianţi –
te privesc şi nu spun nimic,
nici nu bănuie: câteodată asişti
la spectacolul întrupării
unei femei dintr-un sentiment părăsit
la biroul de obiecte pierdute citeşti
anunţuri la mica publicitate
a serii. Mai scrii,
spune îngerul negru. – Mai scriu,
mă mai apăr, câtă
literatură, atâta viaţă, atâta
singurătate, răspund
şi-mi tai venele peste
vechiul lui
pergament.

Alter ego

Cerul stă deasupra mea şi a lui
nepăsător.
Stelele iau linia de ochire
cu grijă.
Nu ştiu pe care dintre noi îl privesc;
cel puţin
am cu cine schimba două vorbe
în singurătatea poligonului acesta de tragere,
cât mă ridic şi cobor ca o ţintă
manevrată de sfori nevăzute…

Atelier

Întotdeauna mi-a plăcut
să fac lucruri inutile; fac
lucruri inutile: şlefuiesc
cuvinte, cum domnul
Baruch Spinoza şlefuia
lentile; port discuţii despre
şlefuirea cuvintelor, despre
şlefuirea lentilelor;
între timp
mai cad brumele unei toamne,
mai cad frunzele unei iubiri;
între timp
primăvara topeşte zăpezile prin cimitire;
mormintele se umplu de flori;
marmitele se golesc de mâncare.
Eu continui să fac
lucruri inutile: şlefuiesc cuvinte,
înnegresc rânduri; gânduri. Domnul Baruch
Benedictus Spinoza continuă
să şlefuiască lentile
în stele; ne îndoim
împreună de toate astea citind
Tractatus de Intellectus Emendatione
pe aripi de îngeri; dar continuăm:
eu şlefuiesc cuvinte, domnul Baruch
Benedictus şlefuieşte lentile.
Până la capătul lumii.
Până la capătul timpului…

Anunțuri

Un gând despre “alter ego

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s