O temă fumată

S-a observat, în legătură cu unii poeţi din exil, plecaţi pe meleaguri mai îndepărtate sau mai apropiate înainte de instaurarea comunismului în România, că ei, pierzând, robinsonic, legătura cu ceea ce se întâmplă în literatura noastră, dar continuând să scrie, au conservat stilul şi temele în vogă în momentul plecării lor şi, în general, au perseverat în a dialoga cu fantasmele propriei lor tinereţi.
Mi-a venit în minte acest aspect sesizând, în ultima vreme, revenirea în prim-planul disputelor politice, a unei teme pe care, personal, o credeam de mult moartă: comunismul şi delimitarea de el şi de foştii săi adepţi sau slujitori mai importanţi sau mai puţin importanţi. Nu discut aici aspectele morale ale problemei. Nu mă întreb şi nici nu încerc să răspund cine ar fi mai îndrepătăţit să ia atitudine. Observ, însă, că disputa cu pricina ne-a proiectat, când ne aşteptam mai puţin, cu două decenii în urmă. Ne-a întors, adică, la condiţia inflamărilor retorice şi la fraza incendiară care, pierzându-şi, de data aceasta, obiectul, devine bombastică şi caraghioasă.
M-am mai întrebat aici ce s-a întâmplat cu noi şi cu ţara în care trăim în ultimii 20 de ani şi am răspuns că nimic. Mai exact, nimic bun. Am ratat ceea ce atunci, în tragic-însângeratul decembrie 1989, fusese o şansă. Risc, iată, să fiu greşit înţeles şi etichetat cine ştie cum, luând un exemplu chiar din comunism, spre a vedea mai clar situaţia în care ne aflăm astăzi, continuând să batem aceeaşi şa, fără să observăm că iapa de sub ea zace demult, cum se spunea pe vremuri, în groapa de gunoi a istoriei. Dacă adăugăm cei 20 de ani pe care i-am cam irosit, la anul 1947, când, tot într-un decembrie, s-a instaurat aşa-zisul regim de democraţie populară la noi, ajungem în 1967. Oare în 1967 era de conceput ca un om de pe stradă sau o personalitate politică, fie ea şi cea mai înaltă, să fi vorbit în termeni bombastic-acuzatori, stalinişti, despre regimul interbelic sau despre bănuiţii lui adepţi ori nostalgici? Sigur, aceşti adepţi fuseseră ucişi sau domesticiţi în închisori, în vreme ce, după evenimentele din decembrie, nu s-a adoptat – cum ar fi fost drept şi util – o lege a lustraţiei. Dar să fim serioşi! Au trecut 20 de ani, iar comunismul e, la noi, o temă fumată! A vorbi despre lustraţie abia acum, după ce atâţia indivizi care ar fi intrat sub incidenţa ei şi-au făcut mendrele, ar fi o adevărată prostie. Altele, cu totul altele sunt problemele românilor şi îndeosebi ale românilor tineri. De altminteri, cei care au sub 40 de ani n-au prea avut tangenţe cu defunctul regim, deşi îşi aduc bine aminte de mizeria vieţii cotidiene a ultimilor săi ani. Nu mai vorbesc de cei care au sub treizeci. Probabil că atunci când aud frazele inflamate despre comunism ale unora, care, cel mai adesea, au fost comunişti chiar şi în sufletul lor, aceşti tineri sunt la fel de sideraţi şi izbucnesc în acelaşi hohot de râs, cum mi se întâmplă şi mie când aflu, prin intermediul unei recenzii aparţinând unui critic mai prompt şi mai informat în chestiuni de asemenea factură ca mine, că un poet de astăzi căzut din lună tipăreşte un volum în care include stihuri precum acestea: „În ceasul cel de ziuă, peste păduri de brazi/ macaragiul suie un cânt de la Bicaz,/ e altul chipul ţării. Pe plaiuri româneşti/ oraşe noi se-arată: Victoria, Oneşti.// Un şantier e ţara, o-nvăluie aurora/ de rubinii drapele: la Săvineşti, Govora.// Iar peste stei de piatră îşi duce-n cânt năvala:/ brigadierii-n iureş durează magistrala.// În Bărăgan, tractoare întineriră şesul./ Colectiviştii harnici îşi stivuiesc culesul.// …Din crestele cu pajuri rotind în zboruri plane,/ la grânele mănoase din şesuri bărăgane,// văd mii şi mii de stele lucind în ţara mea./ Eu ştiu că se iviră din purpuria stea”.
Ar fi de-a dreptul caraghios să ne întrebăm dramatic îngrijoraţi dacă nu cumva vreun fost nomenclaturist expirat visează noaptea imagini trandafirii precum cele citate mai sus. Cu tot ceea ce se leagă de ele. Eu, unul, sunt departe de a bănui că aşa ceva e posibil. Nimeni nu mai visează azi comunismul, în afară de cazul că ar trăi un coşmar în care i se ia tot ceea ce a furat în ultimii ani. Cei care se tot luptă cu umbrele sunt ori demagogi de circumstanţă, ori nişte bieţi indivizi care, în 20 de ani, n-au înţeles mai nimic şi trăiesc pe insula lor populată cu fantasme şi decorată cu idei confuze care, în cele mai multe cazuri, le-au fost inoculate de alţii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s