Poemul pierdut. O amintire

Nu ştiu care dintre noi a avut, în toamna târzie a lui 1965, ideea. Eram studenţi la Facultatea de Limba şi Literatura Română, iar noi, băieţii din anul I, fuseserăm mutaţi de la Căminul „Carpaţi”, de pe Academiei, vizavi de clădirea Universităţii (aripa în care locuiam avea să se prăbuşească la marele cutremur din 4 martie 1977), într-un alt cămin, mult mai puţin confortabil, numit Regnault şi situat la capătul intrării Costache Negruzzi. Era în zona Operei şi nu departe de fostul Stadion al Republicii. Strămutarea noastră se făcuse, după câte se şoptea, spre a ne feri de influenţa unor agitatori care încercau să le bage în cap studenţilor nu mai ştiu ce idei duşmănoase. Aşa, de la patru în cameră, cum eram la „Carpaţi”, am ajuns să locuim, într-o încăpere, nouă studenţi de la Română; doar că prin camera noastră mai treceau încă şaisprezece de la diverse limbi străine. Ca unul care făcuse un an şi zece luni de armată, eu n-am încercat niciun şoc. A fost, de altfel, dincolo de inconvenientul de a ne deranja unii pe alţii şi de a fi siliţi să studiem în sordida sală de lectură a căminului sau în biblioteci, o perioadă  frumoasă, pentru că mulţi dintre noi ne-am împrietenit acolo şi am rămas prieteni întreaga viaţă. În curtea căminului era şi un teren de sport pe care încingeam repetate partide de fotbal. Râsul tineresc era la el acasă, alături de iluziile de tot felul, pe care uneori ni le alimentam reciproc, alteori ni le cenzuram ironic. Un coleg hâtru (despre care am auzit că nu mai este printre noi) le-a găsit tuturor celor de la camera „bis” câte o poreclă foarte potrivită, care s-a lipit de ei pentru toată studenţia (şi pe care unii au purtat-o întreaga viaţă).

Câţiva dintre noi scriam, ne citeam textele, trimiteam la reviste, aşteptam debutul şi, poate, gloria. Era un moment favorabil  literaturii. Într-o zi sau într-o seară, prietenul meu Alex Ştefănescu (pe atunci numai Sandu) mi-a vorbit despre un cenaclu literar la care ar fi fost bine să mergem, pentru că eram doriţi acolo. Organizat la Casa Raională de Cultură „Nicolae Bălcescu”, cenaclul, numit „George Bacovia”, era patronat de soţia poetului, o bătrânică simpatică şi vioaie, care trăia în cultul fostului său soţ, imaginându-şi de fiecare dată ce-ar fi spus acesta despre cutare fapt sau despre cutare vers. Zis şi făcut! În prima săptămână am luat, alături de Sandu, de Gabriela Vasilache (cunoscută, mai apoi, ca Negreanu), de colegul nostru de la Turcă, Doru Valeriu Veliman, şi de alţi câţiva, drumul către casa de cultură cu pricina, situată undeva, dincolo de Dealul Mitropoliei. Acolo ne-am întâlnit cu colegul nostru R.G.S., despre care aveam să aflu mai târziu că era descoperitorul (deloc întâmplător) al lăcaşului.  Am găsit în cenaclu şi câţiva tineri, între care doi fraţi gemeni pe nume Timofte, care scriau (sau poate că doar unul, Valentin, scria) şi pe care noi îi confundam mereu, ceea ce a ajuns să-i şi supere.  Dar cei mai mulţi dintre participanţi  erau oameni ceva mai în vârstă, ba chiar cam bătrâni. Pe unii îi ştiam, oarecum, din presa literară, cum era cazul Verei Hudici. Pe alţii nu, cum era cazul bătrânelului cam prizărit şi ciufut, pe nume Andrei Ciurunga. Care avea, totuşi (dar noi nu ne dădeam seama), doar 46 de ani. Toţi vârsticii aceia care păreau nu doar complexaţi în faţa tinereţii noastre impetuoase (şi, poate, cam impertinente) ne-au atras, totuşi, atenţia printr-o cultură pe care, cu discreţie şi parcă şi cu prudenţă, încercau să şi-o pună-n valoare. Dar şi prin bunul-gust, prin receptivitate şi chiar prin generozitatea faţă de noi. În orice caz, deveniserăm, fără s-o merităm pe deplin, nişte mici vedete ale acelui cenaclu (pe care, după câteva luni, am început să-l considerăm o experienţă tranzitorie).  Am citit pe rând, am fost discutaţi, ni s-au făcut şi observaţii. Ceea ce propuneam spre lectură era, totuşi, dat cu o săptămână înainte spre avizare unor inşi care nu ni se păreau a fi scriitori. Îmi amintesc, acum, a doua mea lectură acolo. Scrisesem un poem amplu, în versuri libere, întrucâtva polifonic, cu pretenţii (aş zice azi) vizionare şi un limbaj destul de radicalizat. A fost un mic triumf, s-au rostit chiar cuvinte mari, aşa că micul nostru grup de tineri a luat episodul ca pe o veritabilă lecţie dată „ruginiţilor”, siliţi a recunoaşte şi ei valoarea noastră. Ajunşi la cămin destul de târziu, am fost întâmpinaţi, ca de fiecare dată, cu interes, iar Alex le-a vorbit colegilor cu înflăcărare despre succesul meu şi m-a silit să le citesc poemul. Era ceva destul de sumbru, cu vreun soi de surpare a lumii, sfârşită printr-o trezire dintr-un vis, la razele zorilor şi ale vieţii. La sfârşitul lecturii,  unul dintre colegi, care mai târziu a ajuns istoric literar, m-a sărutat pe obraji, explicându-mi că a făcut-o îndeosebi pentru finalul optimist al poemului meu. Aveam să înţeleg mult mai târziu adevăratul motiv al sărutării.

Din tot acest succes repede uitat a rămas obiceiul lecturilor în cameră. Aşa, într-o seară, Alex Ştefănescu ne-a citit o parodie destul de acidă cu trimiteri directe la realităţile comuniste ( „Ţăran şi secretar” se intitula, dacă-mi aduc bine aminte), pornind de la poemul eminescian „Împărat şi proletar”. Gustată de colegi, pentru că era punctată de umor şi foarte bine scrisă. Lucru pe care l-am subliniat şi eu, atrâgându-i, totuşi, atenţia că Eminescu n-ar  trebui să fie jertfit pentru o asemenea cauză, că vulgaritatea subiectului contemporan jigneşte poemul de la care se pleacă. Uşor dezamăgit, Sandu mi-a dat dreptate; măcar parţial.

În primăvara lui 1966, Casa de Cultură „N. Bălcescu” a celebrat un deceniu de la înfiinţare prin publicarea unei broşurele compozite,  intitulată sec „Popas aniversar”. Printre texte festiviste, „angajate” şi patriotarde, mai toate fără nicio valoare, ni se găsise loc, cu câte două poezii, scrise pe alt ton, mie şi Gabrielei Vasilache.  Avea una şi colegul nostru R.G.S. Tot o poezie semna şi „bătrânelul” cu înfăţişare chinuită  Andrei Ciurunga. Citită azi, când ştiu ceva mai mult despre autor decât atunci, poezia sa, intitulată derutant „Schimbul II”, îmi pare a fi în cheie dublă: „Suntem schimbul doi. Iată ceasul:/ cadranului destule secunde i-au trecut/ de când măsurarăm cu zenitul, cu pasul,/ timpul aflat în noi nestrăbătut.// Schimbul întâi a răzbit cu revoltă,/ grav, pe sub temple cu idoli sătui,/ surpând subteran câte-un mit, câte-o boltă./ E caldă ştafeta de sângele lui.// Suntem schimbul doi. Pe braţe, pe frunte/ purtăm constelaţii: Urse şi Lei/ ce muşcă abruptele pulpe de munte – / treptele spre umerii schimbului trei”. Surpriza noastră a fost, însă, absenţa lui Alex din culegere. Citise şi fusese foarte apreciat. Scria, de altfel, foarte bine şi, mai târziu, Geo Dumitrescu îi va tipări grupaje lirice la rubrica sa din „România literară”; semnate, însă, Ioana Matei. Iritat de absenţa colegului nostru, l-am abordat, la un moment dat, pe unul dintre acei indivizi care-mi păreau a trage sforile pe-acolo şi i-am reproşat-o cu vehemenţă. Am primit sfatul vag ameninţător de a nu mai face săpături în această problemă. E o decizie şi nu e treaba mea. A fost, probabil, şi acesta unul dintre motivele pentru care,  în toamna lui 1966, grupul nostru n-a mai mers la casa de cultură cu pricina. Lua naştere, de altfel, şi Cenaclul „Junimea”, al facultăţii noastre, condus de George Ivaşcu.

Fuseserăm cazaţi, acum, din nou la Căminul „Carpaţi”, ocupând camerele pe baza prieteniilor încheiate la „Regnault”. Într-o zi, nu mai ştiu care, spre toamnă, prietenul Alex mă abordează, cu o mină îngrijorată, dezvăluindu-mi faptul că este anchetat de Securitate şi mă avertizează că, mai mult ca sigur, voi fi chemat şi eu, ca prieten declarat al său, spre a da relaţii. Între probele de la dosar se află şi parodia după „Împărat şi proletar”. Asta, îmi spune, spre uimirea lui, care, fără a-mi da explicit dreptate, gândindu-se la ce i-am spus eu în seara lecturării de la „Regnault”, rupsese a doua zi manuscrisul. Pesemne cineva, unul dintre colegii noştri, i-l luase din sertarul noptierei şi îl copiase în acea noapte, depunând, apoi, copia la Securitate.

Lucrurile s-au petrecut după cum mă prevenise amicul meu. Am fost chemat, într-o bună zi (iată că nu-mi mai amintesc cine mi-a dat ţidula, poate portarul căminului), la un sediu (nu ştiu al cui) de pe strada Ştefan Furtună, cea care duce, din spatele Grădinii Botanice, către Spitalul Militar şi spre zona Gării de Nord. Am lăsat buletinul la punctul de control şi am fost condus, ca în romanele de prost-gust cu ilegalişti, într-o cameră în care se aflau numai două mese goale şi câteva scaune. Am fost lăsat să aştept acolo cam patru ore. Din când în când, câte un miliţian îşi băga capul pe uşă, constata, fără a mă întreba nimic, că-l aştept pe „tovarăşul Achim” (am auzit că individul a ajuns, cu timpul, colonel şi se ocupa de Uniunea Scriitorilor) şi se retrăgea. Pe la ora 14 mi s-a spus să mă duc la cămin („tovarăşul Achim are alte probleme”) şi să vin a doua zi, buletinul reţinându-mi-se la poartă. A doua zi, trei ofiţeri, dintre care unul, îmbrăcat în haine civile, era „tovarăşul Achim”, care, spre surpriza mea, poseda bune cunoştinţe de literatură, m-au luat la-ntrebări. Care mai potolite, care insinuante, care ameninţătoare. Punctate de glume şi ironii. Nu mai ştiu cine a scris declaraţia. Cred că eu, punct cu punct, după fiecare întrebare considerată importantă (pentru că, în afară de acestea, miliţienii comentau şi îmi puneau şi alte întrebări). Toate îl vizau pe colegul meu, Ştefănescu Alexandru, unele încercând să scoată de la mine informaţii şi privind eventualele lui relaţii necunoscute. După mai multe ore, unul dintre ofiţeri  a citit ce a rezultat şi m-a întrebat dacă nu cumva doresc să reformulez tot ce am scris. Am spus că nu doresc. Iar el a ţinut să observe, în timp ce eram pus să şi semnez declaraţia, că, după opinia mea, Ştefănescu ar trebui premiat, iar nu dat afară din facultate.  Şi m-a avertizat, susţinut de zâmbetele insidioase ale celorlalţi doi, că după Ştefănescu aş putea urma eu.

După un timp (poate o lună) a avut loc o şedinţă UTC deschisă a anului II de studiu, care avea ca scop discutarea cazului colegului nostru, considerat un soi de duşman al regimului comunist şi chiar adept al unor idei fasciste.  Participau şi profesori şi, în primul rând, conducerea Facultăţii. Şedinţa se desfăşura în amfiteatrul Odobescu şi, în primele rânduri, i-am recunoscut pe securiştii care mă interogaseră. Îmbrăcaţi, evident, în haine civile. Cu câtva timp înainte de şedinţă cazul era deja cunoscut şi se discuta cu aprindere. În aceste discuţii, dar şi în şedinţa propriu-zisă, unii colegi care nici nu-l cunoşteau pe Alex acuzau cu vehemenţă în fraze-şablon. Una dintre cele mai patetice acuzatoare a emigrat în Anglia la scurt timp după terminarea facultăţii. Alex a avut, însă, şi doi apărători: pe mine şi pe Gabriela Negreanu. Inconştienţi şi idealişti. Cineva mi-a şoptit, mai târziu, că unul dintre profesorii noştri s-ar fi exprimat, în timpul cuvântului meu, cam aşa: „Pe ăsta o să-l terminăm şi mai repede ca pe Ştefănescu!”. Nebunia mea a fost aceea că, la un moment dat, în timp ce vorbeam, mi-a venit ideea să-l întreb, privindu-l fix şi indicându-l cu degetul (aproape toţi cei din primele rânduri întorseseră capul şi se uitau către mine),  pe unul dintre securiştii aflaţi în faţă dacă pot spune ce am spus la anchetă. Omul s-a fâstâcit şi, pus în dificultate, s-a demascat, precizând că pot, dar cu grijă. La care sala a râs timid. N-aş putea spune de cine.

Până la urmă prietenul meu n-a fost exmatriculat. Dar asta nu datorită atitudinii mele şi a Gabrielei Negreanu (deşi ar fi posibil să fi avut şi noi o contribuţie, cât de mică) şi nici pentru că şi-a făcut, la final, mea culpa, ci  graţie admirabilei demnităţi a profesoarei noastre Zoe Dumitrescu Buşulenga, prodecan pe atunci, care, într-o altă şedinţă, de la decanat, s-a opus cu îndărătnicie exmatriculării. Astfel, Alex s-a ales doar cu o suspendare de câţiva ani din UTC. El a rememorat pentru prima dată întâmplarea despre care vorbesc aici, într-un supliment al revistei „Expres magazin”, intitulat „Indiscret”, prin anii ΄90. A evidenţiat în primul rând atitudinea profesoarei  Zoe Dumitrescu Buşulenga, dar n-a uitat să sublinieze şi poziţia celor doi colegi ai săi: Gabriela Negreanu şi Tudor Cristea. Atitudinea noastră a avut şi n-a avut urmări (pentru noi). Iată trei episoade, care mă privesc doar pe mine. Într-o zi, la scurt timp după acea şedinţă, trecând prin faţa Decanatului, în drum către biblioteca de literatură a Facultăţii, am fost lovit în mod violent cu cotul peste braţ de cineva . M-am întors contrariat şi am văzut un individ care rânjea şi mă ameninţa, din mers, cu degetul. Era unul dintre securiştii care mă anchetaseră. Mai târziu, când eram profesor, directorul şcolii, un bun amic, m-a sfătuit de mai multe ori să-mi  mai ţin gura, pentru că, de câte ori trece prin şcoală, securistul oraşului, un colonel, întreabă ce mai vorbesc. Iar în vara lui 1989, într-o după-amiază  declinând către seară, pe când eu mă aflam împreună cu acelaşi director şi prieten al meu la un popas turistic de lângă oraş, întrebându-mă în sinea mea de ce în ziua aia ne tot salută, volubili, trecând pe lângă masa noastră, tot felul de miliţieni, întors acasă, mi-am găsit soţia şi fetiţa înspăimântate: avusese loc o perchiziţie domiciliară a Securităţii târgoviştene, având ca scop ceva foarte nebulos în legătură cu mine. Soldată, din fericire, doar cu un proces-verbal, semnat şi de către o vecină, ca martor. De aproape 22 de ani copia acestui proces-verbal se află într-un sertar al biroului meu, iar eu vorbesc aici întâia dată despre ea.

Respectând regulile compoziţiei clasice, textul acesta ar trebui să se întoarcă la premise spre a trage concluzia. M-am întrebat, aşadar, multă vreme, cine a avut ideea ca noi să mergem la cenaclul „Bacovia”. Apoi am început să mă întreb de ce am fost invitaţi în acel cenaclu. Într-o bună zi am găsit răspunsul: am fost, în realitate, infiltraţi acolo, cu scopul ca unii dintre noi, dar şi unii care se aflau deja în cenaclu, să fie urmăriţi mai cu eficienţă. Mi-am dat seama de asta când am citit într-o revistă literară poeziile de la Canal ale lui Andrei Ciurunga. Noi habar n-aveam că „bătrânelul” acela prizărit, închis în sine şi parcă speriat, era autorul a cinci volume de versuri apărute înainte de 1948 (despre care nimeni nu îndrăznea să vorbească) şi că se întorsese, de nici doi ani, de la Canal. Mi se pare că alături de el se mai aflau şi alţii cam în aceeaşi situaţie (doar că numele lor n-a mai apărut în presa literară). Am aflat apoi (de fapt, Alex a aflat, în perioada anchetei) că infatuatul nostru coleg R.G.S., bucureştean get-beget, care ne dusese acolo, era principalul turnător (mai erau doi, din cei nouă care locuiam în camera de la Regnault, iar unul va fi copiat parodia lui Alex şi o va fi dus la Securitate). Mai mult decât atât, R.G.S. era un soi de provocator: i se plângea lui Alex că tatăl lui este persecutat fără vină, iar acesta se solidariza cu suferinţa prietenului, făcând felurite aprecieri; pe care colegul său le comunica, grijuliu, ofiţerului său de legătură. Omul mai are puţin şi iese la pensie de la Televiziunea Română.

Am priceput şi de ce lui Alex nu i se publicase nimic în culegerea aniversară. Dar şi de ce lui R.G.S., care nu avea talent literar, i s-a tipărit un text convenţional. Printre vagile „eminenţe cenuşii” ale acelui lăcaş de cultură se va fi aflat un informator sau un securist. Mai târziu am înţeles şi din ce pricină colegul nostru care a ajuns istoric literar (un om, totuşi, de treabă) m-a sărutat pentru sfârşitul optimist al poemului meu care a plăcut aşa de mult la cenaclu: se simţea uşurat că nu mai este nevoit să-l copieze şi să-l depună la Securitate. Cu toate astea, nu ştiu când şi în ce împrejurare, poemul acela a dispărut. S-au scurs de atunci patru decenii şi jumătate, iar eu nu-mi mai aduc aminte aproape nimic din el. L-am căutat ani la rând prin toate hârtiile mele, dar în zadar.

Nu vreau să mă gândesc unde ar putea fi găsit.  (martie 2011)

 

[Din volumul „Arta derivei” (2011)]