Plăcerea de a zgâria limuzine

Nu sunt sigur că Umberto Eco chiar a spus vorba asta, dar reţelele de socializare (şi mai ales facebookul, care e cel mai aglomerat) sunt ca nişte cârciumi în care nu o dată prostul satului devine lider de opinie. Şi simt, domnule, miticii, miţele, stănicii sau ziţele noastre (fără a mai vorbi de Dumitrache şi Ipingescu ori de amicii scafandrieri)  un aşa de mare îndemn către gavareală, cum nici la cârciumă, în fazele a doua şi a treia ale beţiei, nu se poate închipui! Îşi lasă gospodinele fasolea pe foc, de ajunge ca la mama acasă, ca să-ţi dea o replică pe te miri ce temă! Căci dacă e vorba de istorie, toată lumea devine specialistă, dacă e de literatură, aici, ca şi la fotbal, se pricepe tot omul, iar dacă e vorba de condus ţara, aici nu e măcar unul sau una să nu se priceapă mai bine decât incompetenţii, corupţii, imoralii, ridicolii, canaliile, vânduţii de guvernanţi şi de politicieni, oricare-ar fi aceia!

Ceea ce dă, însă, culoare aparte acestei infatigabile sporovăieli naţionale este politizarea. Chiar când purced, amuzându-mă (deşi ar fi să mă şi indignez), la redactarea acestui text, dau peste editorialul dlui N. Manolescu din penultimul număr pe 2017 al României literare, unde vorbeşte despre dragostea de partid. În comunism exista unul singur, pe care nu-l iubea nimeni (nici măcar activiştii).  Ştim bine asta, căci am trăit acea presiune propagandistică pe care-o lăsam să treacă mereu pe lângă noi, convinşi că mai totul e minciună şi demagogie. Iubirea fierbinte exprimată în poezii şi cântată în festivaluri naţionale era mimată din interes ori prostie, iar tot ce ţinea de propagarea ideilor şi eticii comuniste era de un formalism general acceptat. Căci iubirea faţă de partidul unic e ca iubirea faţă de o singură femeie, şi aceea boccie… Dar cum după oprimare vine frenezia (nu o dată necontrolată) a eliberării, iar după o lungă abstinenţă dezlănţuirea sentimental-senzuală,  imediat ce au apărut mai multe femei (pardon! formaţiuni politice!), românaşilor le-a căzut cu tronc câte una de parcă li s-a făcut cu ulcica! Şi nu e vorba atât de reprezentanţii clasei politice, a căror adoraţie e explicabilă, cât de cetăţenii de rând, erotizaţi politic în masă. Şi cum iubirea e oarbă, iar cea de partid chiar mai pătimaşă decât cea de femeie sau de bărbat, în cârciuma (inter)naţională a internetului orice judecată de valoare e marcată de acest ataşament sufletesc.

Un al doilea aspect al acestei opiniomanii generalizate mi se pare a fi voluptatea (ale cărei mecanisme psihice se subînţeleg) de a veşteji prestigii sau, cum plastic se exprima (tot pe facebook) Alex Ştefănescu, de a zgâria Mercedesuri. Orice persoană reliefată şi orice personalitate despre care vine vorba este (punându-se, evident, la bătaie şi erotica de partid) minimalizată, băşcălizată, injuriată, calomniată, caricaturizată, ba i se doreşte şi i se urează chiar moartea. Iar dacă de pe facebook pătrundem pe forumurile unor publicaţii, ei bine, acolo dăm peste o spumegătoare stilistică a exprimărilor fără perdea, a etichetărilor injurios-scabroase şi a înjurăturilor fără şir – fertilă sursă de inspiraţie pentru o parte a poeziei şi prozei noastre noi. Astfel, de la plăcerea de a murdări se ajunge la ură.

Am mai evocat scena din Moartea lui Vergiliu, romanul lui Hermann Broch, în care autorul Eneidei, aproape sfârşind, este purtat în lectică prin mijlocul unei mulţimi care-l spurcă prin vorbe. Şi gândul său că dispreţul e componentă a naturii umane, şi tristeţea că omul crede (obscur) că numai dispreţuindu-şi semenul îşi câştigă propria demnitate. Este ceea ce descopăr în ultima vreme tot mai acut în jurul meu. Aşa mi-a părut o bună parte din ce am citit pe reţelele de socializare sau în presă, toată vorbăria televizată sau radiodifuzată, dar şi unele luări de cuvânt legate de tristul eveniment al încetării din viaţă a Regelui. Oricine e priceput, toţi exprimă opinii, avem milioane de istorici, de analişti politico-militari, de moralişti, de specialişti în probleme de succesiune dinastică, dar mai ales în etichetări şi acuzaţii halucinante! Colorate, adesea, de erotica de partid şi dictate de voluptatea de a zgâria limuzine.

Ce lume! Ce lume! Ce lume!

(Pentru „Litere”, nov.-dec. 2017)

Reclame