Ioan Alexandru – 75

2801_1334080047În mediile literare studenţeşti descindea, în primăvara de la de Bucureşti a anilor ’60, care, spre deosebire de cea de la Praga, a fost una lirică, un personaj straniu în felul lui, prin vestimentaţia pe jumătate rustică, pe jumătate urbană, ca şi prin felul patetic-avântat sau monoton somnambulic în care-şi rostea poemele. Sosea, însoţit de legenda talentului său frizând genialitatea, ca un soi de avatar al tragic dispărutului Labiş, de la Universitatea din Cluj, transferat la Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti, unde, după absolvire, avea să rămână asistent. Venise pe lume în noaptea de Crăciun a anului 1941, în Topa Mică, sat din judeţul Cluj   căzut sub ghilotina Diktatului, dar părinţii aveau să-l declare ca fiind născut pe 1 ianuarie 1942. La naştere (şi în acte, până în decembrie 1966, când a devenit Ioan Alexandru) a purtat numele Ion (Ianoş) Şandor, toate documentele în care aceasta a fost înregistrată la Primărie fiind în maghiară. Avea să moară prematur, pe 16 septembrie 2000, la Bonn, şi să fie înmormântat la Mănăstirea Nicula.

Ion (mai apoi Ioan) Alexandru descindea în poezie impetuos, cu biografia sa integrată condiţiei satului natal şi Ardealului tragic, cu tradiţia lui Coşbuc, Goga, Cotruş, Blaga, Beniuc, cu vizibile influenţe din Labiş ori din Esenin, dar şi cu o mare capacitate de a transpune rusticitatea în imagini puternice, în care se îmbină mai mereu cosmicitatea şi telurismul. Pe aceste coordonate, primul volum, intitulat Cum să vă spun (1964), adaugă prospeţimea simţirii, puritatea privirii şi chiar naivitatea uimită în faţa miracolelor simple ale existenţei. Cu Viaţa deocamdată (1965) ne aflăm în faţa unui poet deja matur, puternic şi original, ale cărui versuri bolovănoase, fruste şi aspre, urmăresc să reveleze drama unui fragment de umanitate (satul natal) şi a unui colţ de lume (Ardealul). Dar şi să exprime reflexul ei tragic în conştiinţă. Desenul e mai mereu întunecat, din linii puternice, accentuate şi deplasate în stil expresionist. Viaţa este, deocamdată, o luptă surdă a omului cu cu propria-i condiţie de fiinţă disputată şi torturată deopotrivă de forţe contrare: „Pe arătura neagră, coborând în jos – / de-o parte cerul întunecat la apus/ şi negru de piatră la răsărit./ În groapa aceea de nord,/ unde ajungi frânt de oboseală şi plângând,/ trăieşce casa noastră/ împrejmuită cu sânge.” Uneori poemele sunt construite metodic şi li ze zăreşte schelăria retorică, dar aproape de fiecare dată metoda este anulată de ţâşnirea câte unei imagini de mare forţă: „În cumpăna fântânii/ tatăl meu răstignit,/ pârghia subţire e mama tânără/ înşurubată în braţele lui noduroase de lemn./ Şi izvorăsc din pieptul strămoşilor/ izvoarele eterne. Şi vremea/ ne face una cu pământul./ În lumina lămpii, la grindă,/ noaptea, cei trei prunci în cămăşi albe/ ard prin geamurile de piele umflată./ Şi, într-un colţ,/ o ladă stranie,/ cu zile şi nopţi/ ce ni le bate o secure cosmică în cap/ ca pe nişte piroane ruginite.” (Coborând).

Cartea cea mai bună a acestei prime etape (şi una dintre marile cărţi postbelice de poezie, apărută în acelaşi an ci 11 Elegii de Nichita Stănescu, dar atât de diferită ca viziune şi ca stil) rămâne  Infernul discutabil  (1966).  Aici poetul atinge treapta cu adevărat vizionară, prin imaginea damnării unei lumi şi prin conştiinţa propriei damnări. Versurile configurează o umanitate atemporală bântuită de o cosmică suferinţă. O spaimă obsesivă de materialitate, de tumefierea ei monstruoasă, ori de sterilitate şi mineralizare te întâmpină peste tot: „În aceste ţinuturi după doi ani,/ orice pom roditor se sălbăticeşte./ Pe pielea apei goală se-ndeasă/ un fel de păr mătreţos./ Frunzele se chircesc/ ca şi cum o oală fierbinte/ le-ar opări tot timpul. (…) Oglinzile-n pereţi/ prind rădăcini de putregai/ şi noaptea-năduşe copiii-n aşternuturi (…) păsările se umflă noaptea în cuiburi (…). În aceste ţinuturi,/ o, cum îmbătrânesc dintr-odată;/ mă trage pământul, cad pe brânci/ şi ploile toamnei pătrund în mine/ până la sămânţă.” (Ţinut). Ca şi alţi autori, însă, Ioan Alexandru şi-a alcătuit antologiile din propria creaţie din perspectiva ultimelor volume, defavorizând, aşadar, partea cea mai autentică, literar vorbind, a creaţiei sale. Astfel, din toate culegerile selective antume lipseşte (ceea ce poate fi şi o contribuţie a  cenzurii, mai vigilentă după ce s-a desfiinţat formal) această halucinantă viziune: „Pregătesc femeile mâncarea de amiază;/ o fierb cu plămânii, o-năcresc cu sudoare. (..) oasele scârţâie-n holdă pe deal (…) Iulie gol, puturos, se scaldă în toate fântânile. (…) pământul în cimitir e crăpat până-n moarte,/ caiii fac viermi în bălegar (…) Omizile pe crengi ajung la rădăcina frunzei/ laptele-n ţâţă miroase a opincă arsă,/ părul de pe câini se adună în straturi/ la uşa bisericii. (…) Lentilele colorate văd în locul ochilor:/ Pezentul e mereu confundat cu viitorul,/ crima cu pedeapsa, norul cu grindina,/ prostia cu vrabia/ şi tot aşa până la capătul pământului.” (Iulie).

O schimbare doar în aparenţă surprinzătoare, având în vedere că ideea predestinării tragice era prefigurată în toate volumele anterioare, o aduce Vămile pustiei din 1969. Edificator pentru noua postură a poetului este amplul (şi inegalul) poem Ascensiunea, cu ecouri din Hölderlin şi chiar Dante. Din implicită, metafizica poetului devine explicită, iar uneori discursul se conceptualizează. Faţă de chinul material din Infernul discutabil, aflăm aici o tragică seninătate/ înseninare, pe fondul unui mesianism exprimat în chip solemn şi patetic: „Poetului i-a fost încredinţat/ Pustia s-o iubească şi străbată/ Întemeind din vămi în vămi/ Albastru câte-un ochi de piatră.// De la-nceputul lumilor pornit/ Se face că întreabă şi nu ştie/ Cum se cufundă totul ne-ncetat/ Împărăţie după-mpărăţie.// Poetul şi Pustia pururi fraţi/ Porniţi în căutare prin Pustie/ Maica lor e Pustia şi ei sunt îmbarcaţi/ Pe-o navă-mpotmolită în Pustie.” (Ce e Pustia).

După Vămile pustiei, urmează etapa „imnelor”, cu mai curând vagi influenţe din Pindar sau din omiliile lirico-dramatice ori ditirambii unor poeţi bizantini de felul lui Romanos Melodos.  Evoluţia poeziei lui Ioan Alexandru dă impresia unui plan urmat cu fidelitate. De la descoperirea uimită a lumii în primul volum, poetul trece la sesizarea şi apoi la asumarea tragismului ei în următoarele două, spre a se smulge din material şi a începe, prin suferinţă, o ascensiune spre spiritual şi spre divinitate în cel de-al patrulea. Cu Imnele bucuriei (1973) asistăm la un soi de exod al întregului său univers  către împlinirea unui destin, la o mişcare venind, parcă, din adâncurile timpului, o migraţie de la noapte la zi, din umbra deasă a materiei la lumina blândă a împăcării… Un filon creştin începe să se facă tot mai simţit de la un volum la altul – notă particulară deloc comodă pentru autorităţile epocii, care o tolerează, totuşi, probabil strategic, aşa cum tolerează şi seminarul de interpretare a Bibliei ţinut de poet la Universitate, sub pretextul predării limbii ebraice. Imnele Transilvaniei (1976), Imnele Moldovei (1979), Imnele Ţării Româneşti (1981), Imnele iubirii (1983), Imnele Putnei (1985) şi Imnele Maramureşului (1988) aduc o poezie abundentă, despletită, pierdută în hăţişuri retorice şi doctrinare, plină de teze sau de utopii, uneori excesiv conceptualizată, excesiv moralizatoare, dar mai ales inegală (ca şi a lui Adrian Păunescu din ultima sa perioadă de creaţie). Cele două volume editate în 2015 de Academia Română oferă, în cadrul celor peste 3.300 de pagini, în integralitatea ei această operă devenită, treptat, stufoasă. Şi totuşi, în inegalitatea ei, poezia imnică, în care poetul evocă obstinat destinul dramatic al unui neam a cărui existenţă a stat sub semnul credinţei, ca şi al unui comportanent care l-a  făcut să prefere (după opinia oarecum tezistă a poetului), întotdeauna „fluierul, nu toporul”, oferă numeroase insule de lumină. Unele sunt poeme de sine stătătoare, precum acesta, plasticizând sensibil morala creştină a suferinţei şi a nobilei resemnări: „Între sămânţa moartă şi crengile în vânt / Spre care fructul pleacă din morminte,/ Ce uriaşe lemne pe pământ,/ Ce descărnate oseminte!//  Până în vârful pomului s-ajungi/ Cu câteva seminţe-ntru păstrare/ De trăsnete câţi vor rămâne ciuingi,/ Încremeniţi cu hăul la picioare!// Sămânţa moartă-nalţă-aceste schele/ Ce-aduc de sine fruct într-un târziu;/ Când da-voi roadă dincolo de stele/ Va trebui de mult să nu mai fiu!” (Lemn). Altele strălucesc, asemenea unor insule de lumină, aproape surprinzător, pe fondul unui întreg amorf, ezoteric şi, în ultimă instanţă fastidios. Tocmai din această pricină monumentala ediţie de la Academie nu va resuscita neapărat interesul pentru creaţia poetului, fiind destinată mai ales specialiştilor. Dar ea este  o imagine relevantă a felului în care acest poet major îşi înfruntă destinul într-o vreme dominată de lirismul minor.

(Text apărut în „Litere”, nr. 11- 12 [200 -201], noiembrie-decembrie 2016)

2801_1334080047

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s