Moartea creatoare

labisÎn urmă cu 60 de ani, pe 22 decembrie 1956, la orele 2, trecea în nefiinţă, la numai 21 de ani,  Nicolae Labiş. Fusese lovit,  în noaptea de 9 spre 10  decembrie, în jurul orei 2:30, de remorca unui tramvai în care încercase să se urce sau sub care fusese împins. În cursul zilei, în ciuda faptului că suferise o fractură a coloanei vertebrale în zona cervicală, cu secţionare de măduvă, poetul, rămas lucid o perioadă, a dictat cuiva ultima sa poezie: „Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.// Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin, // Iar mâine/ Puii păsării cu clonţ de rubin,/ Ciugulind prin ţărână,/ Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă…”. Sfârşitul său a tulburat adânc lumea culturală şi l-a proiectat în mit. Un mit care împiedică adesea analiza cumpănită, ca şi lectura lipsită de prejudecăţi. Este şi motivul pentru care, cu deosebire în ultimul sfert de veac, Nicolae Labiş este, pe de o parte, negat, fiind socotit un autor aliniat cu iresponsabil entuziasm oportunist exigenţelor ideologice ale comunismului, pe de alta, remitizat, fiind prezentat ca o victimă a regimului (şi a regimurilor) şi, nu mai puţin, ca un foarte mare poet (azi absent din manuale).

Talent precoce şi extrem de productiv, elevul liceului din Fălticenii lui Creangă, născut pe 2 decembrie 1935 într-o familie de învăţători din satul Mălini, judeţul Suceava,  scrie pe bandă rulantă poeme în stilul clişeizant-propagandistic al epocii, e prezent la festivaluri de literatură şi în presa ieşeană, devenind o glorie locală despre care se aude la centru şi  ajungând cursant al primei serii (1952-1954) a Şcolii de Literatură (unde, la cursul de deschidere, Sadoveanu întreabă dacă e în sală). Este o fire energică şi pozitivă şi se afirmă în chip exploziv, ca odinioară Arthur Rimbaud, pe care-l şi citeşte, împotriva restricţiilor vremii (ca şi pe Baudelaire, Verlaine, Esenin, Maiakovski ori vechiul Villon, dar şi pe Arghezi), dar îl înţelege sau cel puţin aşa lasă, strategic, impresia, cam pe deasupra, simplificându-i condiţia prin tragerea sa către epoca în care însuşi retorizează deloc rimbaldian. Până astăzi, criticii literari socotesc că meritul acestui tânăr poet este de a fi tratat altfel temele curente ale epocii, scoţându-le din schematismul lor uscat şi conferindu-le suflu liric.  Numai că, pe această cale, el a furnizat cel mai potrivit material agitatorilor cultural-politici, care făceau să bubuie sălile de spectacole sau megafoanele instalate pe stadioane, la manifestările în cinstea partidului comunist şi a Conducătorului iubit, de aceste versuri pe care mulţi i le atribuiau lui Adrian Păunescu: „Trăim în miezul unui ev aprins/  Şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă./ Cei ce nu ard dezlănţuit ca noi/ În flăcările noastre se destramă”. Sau de acestea, din poezia „Comunistului”, vehiculate până la nebunie în montajele literar-artistice: „Vibraţie – pentru zidiri de granit,/ Vibraţie pentru un om obidit,/ Vibraţie pentru visare,/ Inimă, lacrimă, floare,/ Pentru greşeală şi pentru păcat,/ Pentru copil şi bărbat,/ Pentru speranţă, vibraţie,/ Pentru ale dansului ritmuri şi graţie,/ Pentru dansul de flăcări şi roţi –/ Nimic pentru tine, tot pentru toţi”.

Există, însă, şi un alt Labiş, poetul discret al unor tonalităţi minore, „intimiste”, elegiace. Un poet al melancoliilor autumnale, al dorului de iubire ritmat muzical şi sensibil. De obicei, textele acestui poet ascuns, oarecum subversiv, sunt fragmentare şi, nu o dată, simple notaţii de stări fulgurante:  „Crâmpeie de idei neterminate,/ Şi-un zbor de păsări albe şi un vis/ Şi cântecul sunat pe jumătate/ Despre-un tărâm ce încă nu-i descris.// Iar liniştea, în cadenţare fină,/ S-a mlădiat smerită peste burg/ Şi te topeşti şi curgi fără pricină,/ felină ceară, dragoste-n amurg.” Este greu, totuşi, dacă nu chiar imposibil, de imaginat către ce ar fi mers poetul, trăind… Îi va fi fost greu chiar lui însuşi, de unde ideea care poate nu e cu desăvârşire absurdă că, de fapt, în noaptea fatidică, Nicolae Labiş n-a căzut sub tramvai din neatenţie, nici n-a fost împins de cineva, ci s-a sinucis!… Pentru poezia română sfârşitul său a fost, însă, o mioritică „moarte creatoare”. Izbăvitoare!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s