Noaptea de decemvrie. Remember

nichita stanescuMă aflam, la jumătatea lui decembrie 1983, în convoiul numeros al celor care-l conduceau pe ultimul drum pe Nichita Stănescu. Era un început de iarnă geroasă şi, dacă-mi aduc bine aminte, atunci când păşeam pe aleile Cimitirului Bellu începuseră să şfichiuiască primii fulgi de zăpadă. Auzisem, cu câteva ceasuri înainte, la megafonul instalat la Muzeul Literaturii Române, felurite cuvântări, între care unele erau de-a dreptul emoţionante, altele rezultau dintr-o voluptate a ascultării propriilor cuvinte, unele izvorau din încrederea secretă că, necomiţând abuzurile poetului, vorbitorii cu pricina nu vor păţi nimic, iar altele aveau darul să intrige pe toată lumea, pentru că aparţineau unor persoane dezavuabile. Cred că între acestea din urmă s-a aflat cuvântul lui Mihai Beniuc, fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, care avea să-i supravieţuiască autorului „Necuvintelor” cinci ani, deşi comisese, şi el, destule abuzuri bahice şi avea, mai ales, incomparabil mai multe păcate.

Înmormântat în faţa locului de veci al lui Mihai Eminescu, cel despre care spusese că multă lume ar dori să aibă geniul său, dar probabil că nimeni n-ar accepta să trăiască, pentru aceasta, viaţa lui (secretă pledoarie pro domo),  Marele Nichita a avut, după moarte, o soartă oarecum deosebită de a altor scriitori: n-a fost uitat. Steaua lui a rămas la fel de luminoasă ca în timpul vieţii, ba chiar lumina ei a sporit, dacă nu cumva mă înşel eu, în intensitate. Cu aproape un veac înainte, dispariţia lui Vasile Alecsandri, bunăoară, îl proiecta pe autorul „Pastelurilor” într-o lungă uitare.

Acest lucru s-a întâmplat pentru că Nichita, înainte de a fi un poet, a fost un mit. El era Poetul, zeul frumos cu o biografie fabuloasă, picantă, un fel de avatar al lui Eminescu în contemporaneitate. Unul dintre multele lucruri spuse de Alex Ştefănescu, recunoscutul critic,  cu care sunt de acord a fost observaţia făcută într-o carte pe care şi astăzi o consider savuroasă, că Nichita Stănescu a avut mai mulţi admiratori decât cititori. Tocmai această stranie situaţie, care se menţine, a contribuit la păstrarea poetului în actualitate. Cele câteva atacuri postdedcembriste care vizau conformismul său politic, tradus în  câteva gesturi echivoce făcute în relaţie cu regimul comunist, n-au avut cum să-i ştirbească aura. La fel, nu i-au ştirbit aura nici eforturile demolatoare mereu reluate ale câtorva (foarte puţini) critici. Miturile sunt rezistente, e greu să le scoţi din matca lor, ele transgresează epoci, conjuncturi şi chiar dezastre. Statuile pot fi dărâmate – miturile nu.

Daimonul meu trimite către mine, totuşi, o întrebare: ce s-ar fi întâmplat cu Nichita, omul şi poetul, dacă el ar fi fost astăzi viu? Mărturisesc că nu ştiu ce să răspund. Asta, pur şi simplu, pentru că dacă nu reuşesc să mi-l închipui pe Eminescu depăşind cei treizeci şi nouă de ani, pe Labiş depăşindu-i pe cei douăzeci şi unu, pe Cârlova, pe cei douăzeci şi doi, pe Ahile bătrân, nu mi-l pot închipui nici pe Nichita Stănescu supravieţuind momentului său de cumpănă omenească. Nichita trebuia să rămână acolo, frumos chiar şi pe catafalc, în ziua aceea de decembrie rece; Ioan Alexandru trebuia să ţină cuvântarea aceea cutremurată la viitorul său mormânt; Florin Piersic trebuia să meargă pe aleile cimitirului, cu ghiveciul acela ţinut, parcă fără rost, în mână, murmurând pe jumătate teatral, pe jumătate sincer cuvintele acelea de uimire şi revoltă adresate lui Dumnezeu; eu trebuia să păşesc, în singurătatea mea, pe aceleaşi alei.Şi totuşi. Trăim un timp în care poezia (şi, la urma urmei, literatura în general) nu mai înseamnă aproape nimic. Un timp în care scriitorul nu mai înseamnă aproape nimic. Mi-e greu să spun cine ar fi de vină. Vremurile? Oamenii? N-aş putea să spun dacă, trăind, Nichita şi-ar fi putut apăra mitul mai bine decât murind. N-aş putea să spun dacă nu cumva omul Nichita n-ar fi erodat mitul său mai eficient decât o poate face vremea. Pe de altă parte, cred că dacă omul ar fi supravieţuit o dată cu mitul, condiţia însăşi a literaturii române ar fi fost alta. Ideea de scriitor ar fi fost alta. Interesul pentru poezie ar fi fost altul.

Ceea ce scriu e un simplu poem. Dar, deşi nu l-am văzut niciodată în viaţă, îmi e dor de Nichita ca de un lucru de preţ găsit în somn şi pierdut dimineaţa.

(Litere, dec. 2003. Din vol. „Arta derivei”, ed. a 2-a, Ed, Tipo Moldova, Col. Opera omnia, Seria Publicistică şi eseu contemporan, Iaşi, 2012)

Anunțuri

Un gând despre “Noaptea de decemvrie. Remember

  1. Vă mulțumesc, domnule Tudor Cristea! Mărturisesc, sunt unul dintre cei care au fost mai întîi admiratori ai lui Nichita Stănescu și mai apoi cititori. Ultimile două rînduri sunt și gîndurile mele. Cu admirație și prețuire, toate cele bune!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s