Ioan Alexandru – 75

2801_1334080047În mediile literare studenţeşti descindea, în primăvara de la de Bucureşti a anilor ’60, care, spre deosebire de cea de la Praga, a fost una lirică, un personaj straniu în felul lui, prin vestimentaţia pe jumătate rustică, pe jumătate urbană, ca şi prin felul patetic-avântat sau monoton somnambulic în care-şi rostea poemele. Sosea, însoţit de legenda talentului său frizând genialitatea, ca un soi de avatar al tragic dispărutului Labiş, de la Universitatea din Cluj, transferat la Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti, unde, după absolvire, avea să rămână asistent. Venise pe lume în noaptea de Crăciun a anului 1941, în Topa Mică, sat din judeţul Cluj   căzut sub ghilotina Diktatului, dar părinţii aveau să-l declare ca fiind născut pe 1 ianuarie 1942. La naştere (şi în acte, până în decembrie 1966, când a devenit Ioan Alexandru) a purtat numele Ion (Ianoş) Şandor, toate documentele în care aceasta a fost înregistrată la Primărie fiind în maghiară. Avea să moară prematur, pe 16 septembrie 2000, la Bonn, şi să fie înmormântat la Mănăstirea Nicula.

Ion (mai apoi Ioan) Alexandru descindea în poezie impetuos, cu biografia sa integrată condiţiei satului natal şi Ardealului tragic, cu tradiţia lui Coşbuc, Goga, Cotruş, Blaga, Beniuc, cu vizibile influenţe din Labiş ori din Esenin, dar şi cu o mare capacitate de a transpune rusticitatea în imagini puternice, în care se îmbină mai mereu cosmicitatea şi telurismul. Pe aceste coordonate, primul volum, intitulat Cum să vă spun (1964), adaugă prospeţimea simţirii, puritatea privirii şi chiar naivitatea uimită în faţa miracolelor simple ale existenţei. Cu Viaţa deocamdată (1965) ne aflăm în faţa unui poet deja matur, puternic şi original, ale cărui versuri bolovănoase, fruste şi aspre, urmăresc să reveleze drama unui fragment de umanitate (satul natal) şi a unui colţ de lume (Ardealul). Dar şi să exprime reflexul ei tragic în conştiinţă. Desenul e mai mereu întunecat, din linii puternice, accentuate şi deplasate în stil expresionist. Viaţa este, deocamdată, o luptă surdă a omului cu cu propria-i condiţie de fiinţă disputată şi torturată deopotrivă de forţe contrare: „Pe arătura neagră, coborând în jos – / de-o parte cerul întunecat la apus/ şi negru de piatră la răsărit./ În groapa aceea de nord,/ unde ajungi frânt de oboseală şi plângând,/ trăieşce casa noastră/ împrejmuită cu sânge.” Uneori poemele sunt construite metodic şi li ze zăreşte schelăria retorică, dar aproape de fiecare dată metoda este anulată de ţâşnirea câte unei imagini de mare forţă: „În cumpăna fântânii/ tatăl meu răstignit,/ pârghia subţire e mama tânără/ înşurubată în braţele lui noduroase de lemn./ Şi izvorăsc din pieptul strămoşilor/ izvoarele eterne. Şi vremea/ ne face una cu pământul./ În lumina lămpii, la grindă,/ noaptea, cei trei prunci în cămăşi albe/ ard prin geamurile de piele umflată./ Şi, într-un colţ,/ o ladă stranie,/ cu zile şi nopţi/ ce ni le bate o secure cosmică în cap/ ca pe nişte piroane ruginite.” (Coborând).

Cartea cea mai bună a acestei prime etape (şi una dintre marile cărţi postbelice de poezie, apărută în acelaşi an ci 11 Elegii de Nichita Stănescu, dar atât de diferită ca viziune şi ca stil) rămâne  Infernul discutabil  (1966).  Aici poetul atinge treapta cu adevărat vizionară, prin imaginea damnării unei lumi şi prin conştiinţa propriei damnări. Versurile configurează o umanitate atemporală bântuită de o cosmică suferinţă. O spaimă obsesivă de materialitate, de tumefierea ei monstruoasă, ori de sterilitate şi mineralizare te întâmpină peste tot: „În aceste ţinuturi după doi ani,/ orice pom roditor se sălbăticeşte./ Pe pielea apei goală se-ndeasă/ un fel de păr mătreţos./ Frunzele se chircesc/ ca şi cum o oală fierbinte/ le-ar opări tot timpul. (…) Oglinzile-n pereţi/ prind rădăcini de putregai/ şi noaptea-năduşe copiii-n aşternuturi (…) păsările se umflă noaptea în cuiburi (…). În aceste ţinuturi,/ o, cum îmbătrânesc dintr-odată;/ mă trage pământul, cad pe brânci/ şi ploile toamnei pătrund în mine/ până la sămânţă.” (Ţinut). Ca şi alţi autori, însă, Ioan Alexandru şi-a alcătuit antologiile din propria creaţie din perspectiva ultimelor volume, defavorizând, aşadar, partea cea mai autentică, literar vorbind, a creaţiei sale. Astfel, din toate culegerile selective antume lipseşte (ceea ce poate fi şi o contribuţie a  cenzurii, mai vigilentă după ce s-a desfiinţat formal) această halucinantă viziune: „Pregătesc femeile mâncarea de amiază;/ o fierb cu plămânii, o-năcresc cu sudoare. (..) oasele scârţâie-n holdă pe deal (…) Iulie gol, puturos, se scaldă în toate fântânile. (…) pământul în cimitir e crăpat până-n moarte,/ caiii fac viermi în bălegar (…) Omizile pe crengi ajung la rădăcina frunzei/ laptele-n ţâţă miroase a opincă arsă,/ părul de pe câini se adună în straturi/ la uşa bisericii. (…) Lentilele colorate văd în locul ochilor:/ Pezentul e mereu confundat cu viitorul,/ crima cu pedeapsa, norul cu grindina,/ prostia cu vrabia/ şi tot aşa până la capătul pământului.” (Iulie).

O schimbare doar în aparenţă surprinzătoare, având în vedere că ideea predestinării tragice era prefigurată în toate volumele anterioare, o aduce Vămile pustiei din 1969. Edificator pentru noua postură a poetului este amplul (şi inegalul) poem Ascensiunea, cu ecouri din Hölderlin şi chiar Dante. Din implicită, metafizica poetului devine explicită, iar uneori discursul se conceptualizează. Faţă de chinul material din Infernul discutabil, aflăm aici o tragică seninătate/ înseninare, pe fondul unui mesianism exprimat în chip solemn şi patetic: „Poetului i-a fost încredinţat/ Pustia s-o iubească şi străbată/ Întemeind din vămi în vămi/ Albastru câte-un ochi de piatră.// De la-nceputul lumilor pornit/ Se face că întreabă şi nu ştie/ Cum se cufundă totul ne-ncetat/ Împărăţie după-mpărăţie.// Poetul şi Pustia pururi fraţi/ Porniţi în căutare prin Pustie/ Maica lor e Pustia şi ei sunt îmbarcaţi/ Pe-o navă-mpotmolită în Pustie.” (Ce e Pustia).

După Vămile pustiei, urmează etapa „imnelor”, cu mai curând vagi influenţe din Pindar sau din omiliile lirico-dramatice ori ditirambii unor poeţi bizantini de felul lui Romanos Melodos.  Evoluţia poeziei lui Ioan Alexandru dă impresia unui plan urmat cu fidelitate. De la descoperirea uimită a lumii în primul volum, poetul trece la sesizarea şi apoi la asumarea tragismului ei în următoarele două, spre a se smulge din material şi a începe, prin suferinţă, o ascensiune spre spiritual şi spre divinitate în cel de-al patrulea. Cu Imnele bucuriei (1973) asistăm la un soi de exod al întregului său univers  către împlinirea unui destin, la o mişcare venind, parcă, din adâncurile timpului, o migraţie de la noapte la zi, din umbra deasă a materiei la lumina blândă a împăcării… Un filon creştin începe să se facă tot mai simţit de la un volum la altul – notă particulară deloc comodă pentru autorităţile epocii, care o tolerează, totuşi, probabil strategic, aşa cum tolerează şi seminarul de interpretare a Bibliei ţinut de poet la Universitate, sub pretextul predării limbii ebraice. Imnele Transilvaniei (1976), Imnele Moldovei (1979), Imnele Ţării Româneşti (1981), Imnele iubirii (1983), Imnele Putnei (1985) şi Imnele Maramureşului (1988) aduc o poezie abundentă, despletită, pierdută în hăţişuri retorice şi doctrinare, plină de teze sau de utopii, uneori excesiv conceptualizată, excesiv moralizatoare, dar mai ales inegală (ca şi a lui Adrian Păunescu din ultima sa perioadă de creaţie). Cele două volume editate în 2015 de Academia Română oferă, în cadrul celor peste 3.300 de pagini, în integralitatea ei această operă devenită, treptat, stufoasă. Şi totuşi, în inegalitatea ei, poezia imnică, în care poetul evocă obstinat destinul dramatic al unui neam a cărui existenţă a stat sub semnul credinţei, ca şi al unui comportanent care l-a  făcut să prefere (după opinia oarecum tezistă a poetului), întotdeauna „fluierul, nu toporul”, oferă numeroase insule de lumină. Unele sunt poeme de sine stătătoare, precum acesta, plasticizând sensibil morala creştină a suferinţei şi a nobilei resemnări: „Între sămânţa moartă şi crengile în vânt / Spre care fructul pleacă din morminte,/ Ce uriaşe lemne pe pământ,/ Ce descărnate oseminte!//  Până în vârful pomului s-ajungi/ Cu câteva seminţe-ntru păstrare/ De trăsnete câţi vor rămâne ciuingi,/ Încremeniţi cu hăul la picioare!// Sămânţa moartă-nalţă-aceste schele/ Ce-aduc de sine fruct într-un târziu;/ Când da-voi roadă dincolo de stele/ Va trebui de mult să nu mai fiu!” (Lemn). Altele strălucesc, asemenea unor insule de lumină, aproape surprinzător, pe fondul unui întreg amorf, ezoteric şi, în ultimă instanţă fastidios. Tocmai din această pricină monumentala ediţie de la Academie nu va resuscita neapărat interesul pentru creaţia poetului, fiind destinată mai ales specialiştilor. Dar ea este  o imagine relevantă a felului în care acest poet major îşi înfruntă destinul într-o vreme dominată de lirismul minor.

(Text apărut în „Litere”, nr. 11- 12 [200 -201], noiembrie-decembrie 2016)

2801_1334080047

Anunțuri

Moartea creatoare

labisÎn urmă cu 60 de ani, pe 22 decembrie 1956, la orele 2, trecea în nefiinţă, la numai 21 de ani,  Nicolae Labiş. Fusese lovit,  în noaptea de 9 spre 10  decembrie, în jurul orei 2:30, de remorca unui tramvai în care încercase să se urce sau sub care fusese împins. În cursul zilei, în ciuda faptului că suferise o fractură a coloanei vertebrale în zona cervicală, cu secţionare de măduvă, poetul, rămas lucid o perioadă, a dictat cuiva ultima sa poezie: „Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.// Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin, // Iar mâine/ Puii păsării cu clonţ de rubin,/ Ciugulind prin ţărână,/ Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă…”. Sfârşitul său a tulburat adânc lumea culturală şi l-a proiectat în mit. Un mit care împiedică adesea analiza cumpănită, ca şi lectura lipsită de prejudecăţi. Este şi motivul pentru care, cu deosebire în ultimul sfert de veac, Nicolae Labiş este, pe de o parte, negat, fiind socotit un autor aliniat cu iresponsabil entuziasm oportunist exigenţelor ideologice ale comunismului, pe de alta, remitizat, fiind prezentat ca o victimă a regimului (şi a regimurilor) şi, nu mai puţin, ca un foarte mare poet (azi absent din manuale).

Talent precoce şi extrem de productiv, elevul liceului din Fălticenii lui Creangă, născut pe 2 decembrie 1935 într-o familie de învăţători din satul Mălini, judeţul Suceava,  scrie pe bandă rulantă poeme în stilul clişeizant-propagandistic al epocii, e prezent la festivaluri de literatură şi în presa ieşeană, devenind o glorie locală despre care se aude la centru şi  ajungând cursant al primei serii (1952-1954) a Şcolii de Literatură (unde, la cursul de deschidere, Sadoveanu întreabă dacă e în sală). Este o fire energică şi pozitivă şi se afirmă în chip exploziv, ca odinioară Arthur Rimbaud, pe care-l şi citeşte, împotriva restricţiilor vremii (ca şi pe Baudelaire, Verlaine, Esenin, Maiakovski ori vechiul Villon, dar şi pe Arghezi), dar îl înţelege sau cel puţin aşa lasă, strategic, impresia, cam pe deasupra, simplificându-i condiţia prin tragerea sa către epoca în care însuşi retorizează deloc rimbaldian. Până astăzi, criticii literari socotesc că meritul acestui tânăr poet este de a fi tratat altfel temele curente ale epocii, scoţându-le din schematismul lor uscat şi conferindu-le suflu liric.  Numai că, pe această cale, el a furnizat cel mai potrivit material agitatorilor cultural-politici, care făceau să bubuie sălile de spectacole sau megafoanele instalate pe stadioane, la manifestările în cinstea partidului comunist şi a Conducătorului iubit, de aceste versuri pe care mulţi i le atribuiau lui Adrian Păunescu: „Trăim în miezul unui ev aprins/  Şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă./ Cei ce nu ard dezlănţuit ca noi/ În flăcările noastre se destramă”. Sau de acestea, din poezia „Comunistului”, vehiculate până la nebunie în montajele literar-artistice: „Vibraţie – pentru zidiri de granit,/ Vibraţie pentru un om obidit,/ Vibraţie pentru visare,/ Inimă, lacrimă, floare,/ Pentru greşeală şi pentru păcat,/ Pentru copil şi bărbat,/ Pentru speranţă, vibraţie,/ Pentru ale dansului ritmuri şi graţie,/ Pentru dansul de flăcări şi roţi –/ Nimic pentru tine, tot pentru toţi”.

Există, însă, şi un alt Labiş, poetul discret al unor tonalităţi minore, „intimiste”, elegiace. Un poet al melancoliilor autumnale, al dorului de iubire ritmat muzical şi sensibil. De obicei, textele acestui poet ascuns, oarecum subversiv, sunt fragmentare şi, nu o dată, simple notaţii de stări fulgurante:  „Crâmpeie de idei neterminate,/ Şi-un zbor de păsări albe şi un vis/ Şi cântecul sunat pe jumătate/ Despre-un tărâm ce încă nu-i descris.// Iar liniştea, în cadenţare fină,/ S-a mlădiat smerită peste burg/ Şi te topeşti şi curgi fără pricină,/ felină ceară, dragoste-n amurg.” Este greu, totuşi, dacă nu chiar imposibil, de imaginat către ce ar fi mers poetul, trăind… Îi va fi fost greu chiar lui însuşi, de unde ideea care poate nu e cu desăvârşire absurdă că, de fapt, în noaptea fatidică, Nicolae Labiş n-a căzut sub tramvai din neatenţie, nici n-a fost împins de cineva, ci s-a sinucis!… Pentru poezia română sfârşitul său a fost, însă, o mioritică „moarte creatoare”. Izbăvitoare!

Noaptea de decemvrie. Remember

nichita stanescuMă aflam, la jumătatea lui decembrie 1983, în convoiul numeros al celor care-l conduceau pe ultimul drum pe Nichita Stănescu. Era un început de iarnă geroasă şi, dacă-mi aduc bine aminte, atunci când păşeam pe aleile Cimitirului Bellu începuseră să şfichiuiască primii fulgi de zăpadă. Auzisem, cu câteva ceasuri înainte, la megafonul instalat la Muzeul Literaturii Române, felurite cuvântări, între care unele erau de-a dreptul emoţionante, altele rezultau dintr-o voluptate a ascultării propriilor cuvinte, unele izvorau din încrederea secretă că, necomiţând abuzurile poetului, vorbitorii cu pricina nu vor păţi nimic, iar altele aveau darul să intrige pe toată lumea, pentru că aparţineau unor persoane dezavuabile. Cred că între acestea din urmă s-a aflat cuvântul lui Mihai Beniuc, fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, care avea să-i supravieţuiască autorului „Necuvintelor” cinci ani, deşi comisese, şi el, destule abuzuri bahice şi avea, mai ales, incomparabil mai multe păcate.

Înmormântat în faţa locului de veci al lui Mihai Eminescu, cel despre care spusese că multă lume ar dori să aibă geniul său, dar probabil că nimeni n-ar accepta să trăiască, pentru aceasta, viaţa lui (secretă pledoarie pro domo),  Marele Nichita a avut, după moarte, o soartă oarecum deosebită de a altor scriitori: n-a fost uitat. Steaua lui a rămas la fel de luminoasă ca în timpul vieţii, ba chiar lumina ei a sporit, dacă nu cumva mă înşel eu, în intensitate. Cu aproape un veac înainte, dispariţia lui Vasile Alecsandri, bunăoară, îl proiecta pe autorul „Pastelurilor” într-o lungă uitare.

Acest lucru s-a întâmplat pentru că Nichita, înainte de a fi un poet, a fost un mit. El era Poetul, zeul frumos cu o biografie fabuloasă, picantă, un fel de avatar al lui Eminescu în contemporaneitate. Unul dintre multele lucruri spuse de Alex Ştefănescu, recunoscutul critic,  cu care sunt de acord a fost observaţia făcută într-o carte pe care şi astăzi o consider savuroasă, că Nichita Stănescu a avut mai mulţi admiratori decât cititori. Tocmai această stranie situaţie, care se menţine, a contribuit la păstrarea poetului în actualitate. Cele câteva atacuri postdedcembriste care vizau conformismul său politic, tradus în  câteva gesturi echivoce făcute în relaţie cu regimul comunist, n-au avut cum să-i ştirbească aura. La fel, nu i-au ştirbit aura nici eforturile demolatoare mereu reluate ale câtorva (foarte puţini) critici. Miturile sunt rezistente, e greu să le scoţi din matca lor, ele transgresează epoci, conjuncturi şi chiar dezastre. Statuile pot fi dărâmate – miturile nu.

Daimonul meu trimite către mine, totuşi, o întrebare: ce s-ar fi întâmplat cu Nichita, omul şi poetul, dacă el ar fi fost astăzi viu? Mărturisesc că nu ştiu ce să răspund. Asta, pur şi simplu, pentru că dacă nu reuşesc să mi-l închipui pe Eminescu depăşind cei treizeci şi nouă de ani, pe Labiş depăşindu-i pe cei douăzeci şi unu, pe Cârlova, pe cei douăzeci şi doi, pe Ahile bătrân, nu mi-l pot închipui nici pe Nichita Stănescu supravieţuind momentului său de cumpănă omenească. Nichita trebuia să rămână acolo, frumos chiar şi pe catafalc, în ziua aceea de decembrie rece; Ioan Alexandru trebuia să ţină cuvântarea aceea cutremurată la viitorul său mormânt; Florin Piersic trebuia să meargă pe aleile cimitirului, cu ghiveciul acela ţinut, parcă fără rost, în mână, murmurând pe jumătate teatral, pe jumătate sincer cuvintele acelea de uimire şi revoltă adresate lui Dumnezeu; eu trebuia să păşesc, în singurătatea mea, pe aceleaşi alei.Şi totuşi. Trăim un timp în care poezia (şi, la urma urmei, literatura în general) nu mai înseamnă aproape nimic. Un timp în care scriitorul nu mai înseamnă aproape nimic. Mi-e greu să spun cine ar fi de vină. Vremurile? Oamenii? N-aş putea să spun dacă, trăind, Nichita şi-ar fi putut apăra mitul mai bine decât murind. N-aş putea să spun dacă nu cumva omul Nichita n-ar fi erodat mitul său mai eficient decât o poate face vremea. Pe de altă parte, cred că dacă omul ar fi supravieţuit o dată cu mitul, condiţia însăşi a literaturii române ar fi fost alta. Ideea de scriitor ar fi fost alta. Interesul pentru poezie ar fi fost altul.

Ceea ce scriu e un simplu poem. Dar, deşi nu l-am văzut niciodată în viaţă, îmi e dor de Nichita ca de un lucru de preţ găsit în somn şi pierdut dimineaţa.

(Litere, dec. 2003. Din vol. „Arta derivei”, ed. a 2-a, Ed, Tipo Moldova, Col. Opera omnia, Seria Publicistică şi eseu contemporan, Iaşi, 2012)