Armonia contrariilor

imagesthumbnail

Nu ştiam, în perioada studiilor universitare, urmate la Filologia bucureşteană în cel de-al doilea lustru al deceniului al şaptelea, că voi ajunge să predau româna în orăşelul în care, în perioada interbelică, profesaseră tinerii Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu. Adevărul e că, luptându-mă de unul singur cu tentativele de îndoctrinare venite dinspre profesorii mei de liceu, mai prizonieri ca mine ai manualelor dogmatice, nici nu aflasem despre perioada lor găeşteană înainte ca Şerban Cioculescu, abia venit de la Institutul piteştean,  unde i se permisese un soi de carantină, să păşească în Amfiteatrul Odobescu, împreună cu aura lui de reprezentant al criticii interbelice, spre a-i dezvălui seriei din care făceam parte  subtilităţile şi farmecul literaturii vechi. De fapt,  profesorul însuşi, auzind unde am terminat liceul, m-a pus pentru prima dată în temă, fără a intra în detalii, cu privire la experienţa sa din glodosul târg de pe Răstoacă al deceniilor trei-patru, pe care avea s-o fixeze şi în acele târzii Amintiri. Despre Vladimir Streinu, prietenul său de-o viaţă, nu mi-a vorbit atunci, amănuntele având să le aflu singur. În orice caz, cucerit de farmecul erudiţiei pe care-o etala, dar şi de umorul de mare savoare intelectuală, am ratat, în anul al V-lea, şansa de a-l cunoaşte mai îndeaproape şi pe cel de-al doilea mare fost găeştean, pe care doar l-am văzut, de câteva ori, trecând pe holurile facultăţii, însoţit de şoaptele admirative ale studenţilor. Devenit profesor onorific, Vladimir Streinu susţinea un curs special de Estetica poeziei, la care aş fi putut să mă înscriu, doar că am optat pentru cel având ca temă literatura biografică, susţinut de către Şerban Cioculescu. Şi n-am avut a regreta mai târziu decât că nu l-am putut asculta şi pe celălalt.

Născuţi în 1902, unul la sfârşitul primăverii, pe 23 mai, iar celălalt la începutul toamnei, pe 7 septembrie, cei doi  ofereau ochiului imagini opuse. Nu mai eram inocent, ca atunci când l-am văzut pentru prima oară pe Cioculescu, bucureştean par excellence, specialist impregnat de Caragiale. Auzisem de cognomenul Făt-Frumos din Teiu, iar posesorul lui, văzut doar în treacăt, mai purta cu sine atât distincţia, cât şi aerul vag visător, parcă extramundan. În schimb, Cioculescu, care nu se schimbase deloc în cinci ani, oferea aceeaşi prezenţă a unui ins vioi şi foarte bine fixat în real, cu zâmbetu-i ambiguu sub mustăcioara abia încărunţită şi necomplexat de statura-i deloc impozantă. Privirea lui Vladimir Streinu luneca pe lângă spectatori, pierdută undeva, poate în acea imagine a himerei despre care le va vorbi studenţilor săi înainte de moarte. A lui Cioculescu, dimpotrivă, te fixa vesel, curios sau ironic. Pe unul îl ascultasem la cursul din primul an de facultate, celuilalt îi citisem o bună parte a primelor două volume de Pagini de critică literară, totuşi, pentru moment, mai curând intuiam ceea ce peste câtva timp aveam să înţeleg mai în profunzime: că cei doi  aveau, fiecare, chipul propriei opere. Visătorul era speculativ şi plin de fantezie, pragmaticul ironic era precis şi foarte aplicat pe text. Şi polemica le era diferită, deşi la fel de acerbă. Vizând interpretarea la unul şi faptul scriptic la celălalt. Apoi, unul fascinat până-n ultima clipă de fantasma poeziei, celălalt rezervat şi zâmbitor, deşi priceput în materie. Poate că chipul lor diferit de a înţelege şi oficia critica este relevat cel mai sugestiv de felul în care îl privesc pe Arghezi. Şerban Cioculescu, pe fondul unei admiraţii evidente, ne introduce în secretul poeticii, încercând să clarifice prin demontarea încrezătoare a mecanismului. Vladimir Streinu face acelaşi lucru, dar până la urmă, cu tot mecanismul poemului în faţă, admite că rămâne „un duh inanalizabil”, care-l umileşte.

Iar dacă asemenea deosebiri de esenţă n-au stat în calea prieteniei celor doi, este şi pentru că niciunul dintre ei n-a trădat literatura şi nu s-a îndoit vreo clipă de ea. De altfel, trecuţi prin momente de grea restrişte (pentru Streinu şi mai îndelungate şi mai teribile), amândoi şi-au reluat, îndată ce a fost posibil, fără să se lamenteze ori să se victimizeze, discursul de parcă el fusese întrerupt doar cu o zi înainte! Probă de demnitate greu de găsit în zilele noastre!

(Litere, nr. 5/ 194, mai 2016)