„Zilele Bibliotecii” – moment cultural găeştean

 

Imagine1304

Aşa cum am anunţat la vreme, pe 3 şi 4 decembrie s-au desfăşurat deja tradiţionalele „Zile ale Bibliotecii Orăşeneşti Aurel Iordache”. Coordonată şi moderată de scriitoarea Daniela Olguţa Iordache, fiica regretatului autor găeştean al cărui nume-l poartă lăcaşul, manifestarea a beneficiat de sprijinul Primăriei. Mai mult decât atât, în prima zi, primarul Grigore Gheorghe şi viceprimarul Ion Untărescu au onorat-o cu prezenţa, rămânând în sală pe toată durata ei, care a depăşit binişor două ore. În cuvântul său, dl primar a promis să sprijine şi pe viitor Biblioteca şi cultura scrisă, promisiunea fiind întărită şi a doua zi, de către dl viceprimar, prezent din nou în sala de lectură frumos reamenajată. A fost prezentă, de asemenea, în prima zi, şi prof. Univ. Agnes Erich, directoarea Bibliotecii Judeţene „Ion Heliade Rădulescu”.

Ca de obicei, moderatoarea a „confiscat” manifestarea, ţinând să se exprime personal atât despre propria lucrare prezentată (noua ediţie, a treia, a Monografiei, subvenţionată de Primărie), cât şi despre lucrările fiecăruia dintre cei prezenţi. În felul acesta, sarcina celui de-al doilea care ar fi trebuit, conform programului,  să vorbească despre mai multe apariţii editoriale, Tudor Cristea, a fost uşurată – rezumându-se la o scurtă intervenţie privind un volum documentar apărut cu prilejul aniversării a 15 ani de viaţă ai revistei „Litere” (în prima zi) şi la prezentarea mai largă (şi elogioasă) a lucrării „de pionierat” „Poezia Anei Blandiana. O analiză semantic-textuală”, apărută de curând la Editura Muzeului Literaturii Române, sub semnătura profesoarei găeştene Florina Loredana Streinu (în cea de-a doua zi). În schimb, au vorbit despre propriile lucrări (şi) autorii prezenţi: Mihai Stan (despre trilogia sa „Paradis – Ieşirea din Paradis – Întoarcerea în Paradis”, dar şi despre Societatea Scriitorilor Târgovişteni, cara a aniversat 10 ani de la înfiinţare), Ion Mărculescu (despre „Jurnalul de la Marcona. Însemnările” şi despre legătura sa cu Găeştiul), Corin Bianu (despre noul său roman „Isus”, în prima zi, şi despre culegerea de povestiri umoristico-satirice „Roaba cu motor”, în cea de-a doua) şi George Coandă („Vechi coduri ale românilor. Codex Târgovistensis valachorum”). Momentul central al primei zile l-a reprezentat, însă, lansarea volumului „Drumul dinozaurului”, în care venerabilul prozator Marin Ioniţă (însoţit în oraşul adolescenţei şi tinereţiii sale de către fiul său, jurnalistul şi comentatorul politic Ion M. Ioniţă) îşi evocă anii şcolarităţii găeştene, de la Şcoala Medie Tehnică Zootehnică, şi încearcă să contureze, fie şi fulgurant, printre pagini de proză alternând cu veritabile episoade lirice, atmosfera anilor ’50 şi felul în care ea a marcat destinul unui tânăr ce avea să devină, mai apoi, scriitor. În roman este evocată şi atmosfera culturală a Găeştiului acelor vremuri, cu personalităţile mai reliefate – Mihail Ilovici şi Aurel Iordache. Nu întâmplător, în sală s-au aflat mai multe persoane care l-au cunoscut pe autor în perioada sa găeşteană, unele fiind prezente, cu numele reale, şi în paginile romanului său autobiografic (care nu e, carevasăzică, un text cu cheie, ci unul de transpunere asumată a realităţii – trecută, totuşi, prin filtrul propriei memorii). În afara autorului, a Danielei Iordache şi a unui actor piteştean care a citit câteva pagini din roman, doar Conf. Dr. Octavian Sachelarie, director al Bibliotecii Judeţene Argeş şi prieten al autorului, a mai avut loc să dezvăluie câteva opinii despre Marin Ioniţă şi proza sa.

În cea de-a doua zi, în afara cărţilor semnate de Corin Bianu sau Florina Loredana Streinu, mai sus amintite, un moment mai plin de culoare a fost prezentarea de către autoarea sa, Cristina Onofre, a volumului de versuri „Să mergi călare, să întinzi arcul, să spui adevărul”, apărut la Editura bucureşteană Tracus Arte, cu un scurt cuvânt-înainte de acad. Eugen Simion şi o scurtă postfaţă de Marian Drăghici. Este un jurnal sau un fals jurnal (autoarea păstrând o zonă de mister în această privinţă) de călătorie exotic, pe care Tudor Cristea (care a izbutit să adauge câteva opinii, pe lângă cele ale moderatoarei Daniele Iordache!) l-a pus în relaţie cu jurnalul (real, de această dată) „Călătorie în Africa”, de V. Alecsandri. Înzestrată cu talent actoricesc, Cristina Onofre, costumată adecvat, a recitat mai multe poeme din volum.

Ar mai fi de spus că în ambele zile în sală s-au aflat două generaţii situate pe trepte opuse ale vieţii: elevi ai Colegiului „Vladimir Streinu” şi persoane în vârstă, mai ales pensionari – generaţii unite totuşi de interesul cu care au receptat, se pare, tot ceea ce manifestarea culturală găeşteană de reală consistenţă a încercat să le transmită. Dacă ea va fi stârnit şi un cât de mic îndemn spre lectură, ar fi minunat!

Imagine1309Imagine1307PC04 (1)Imagine1305

Samvriti

nicolae-labisPe 2 decembrie 2015, Nicolae Labiş ar fi împlinit 80 de ani. Soarta sau, poate, altcineva a vrut să fie altfel, împingându-l sub roţile unui tramvai în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, pentru ca „pasărea cu clonţ de rubin” să-l transforme, pe 22 decembrie, într-o „amintire frumoasă.

Am scris textul de mai jos acum 15 ani şi l-am inserat ca editorial în revista „Litere”, reproducându-l în volumul de publicistică „Arta derivei”, în 2011. L-am recitit acum şi mi se pare actual, aşa că-l reproduc aici.

***

Marcat de ceea ce se întâmplă în jurul nostru căutam, în zilele din urmă, să mă detaşez citind câteva pagini din Cioran despre cele două adevăruri budiste – „paramartha, adevărul adevărat, apanajul eliberatului, şi samvriti, adevăr «învăluit» mai precis «adevăr al erorii», privilegiu sau blestem al celor neizbăviţi”. Întotdeauna, când sunt foarte trist, caut unul şi mai trist decât mine, iar Cioran (pe care Eugen Simion, exprimându-se mai curând pe sine, l-a prins în formula echivocă de „estet al disperării”) este unul mai trist ca oricine. Îmi venea în minte, cu sonorităţile lui, cuvântul samvriti (iar nu paramartha), adevărul mărunt şi ascuns, cel care face din istorie o esenţă a amăgirii şi ne ajută să trăim. Sfârşitul de mileniu, făcând să huruie osiile lumii, ne dă un ce mai grav, ne confruntă cu eternitatea, cu adevărurile mari şi adevărate la care nu ajung decât privilegiaţii, la care nu ajunge aproape nimeni, din care nu rămâne uneori (nu cumva E. Simion are dreptate?!) decât o propoziţie atentă la cuvintele ei: „Ora închiderii va suna curând în grădinile de pretutindeni”.

Deodată mi-am amintit. Suntem în decembrie. E luna în care ni se întâmplă toate fericirile şi toate nefericirile. E luna în care ni se pare că am făcut o revoluţie. Luna lui 1 dar şi a lui 30. Luna în care a murit  Nichita Stănescu. Luna în care s-a născut şi a murit Nicolae Labiş.

De fapt cred că despre el voiam să vorbesc şi nu mi-am dat seama. Ar fi împlinit, pe 2 decembrie 2000, dacă nu l-ar fi ucis „pasărea cu clonţ de rubin”, 65 de ani. Nu mi-l pot închipui bătrân, aşa cum nu mi-l pot închipui bătrân pe Ahile. Nu pot să-mi închipui ce ar fi devenit. Nu ştiu dacă nu cumva (nu sunt cinic) moartea lui n-a fost mai de folos generaţiei sale decât posibila sa existenţă. Dar Labiş, spun critici cu state vechi de serviciu, dosind pagini în care mai ieri îl elogiau tocmai pentru poeziile sale partinice, a fost colaboraţionist. A cântat comunismul.

Să fim serioşi! Labiş, mort la 21 de ani, lovit de un tramvai sub care poate a fost împins, era un copil care s-a trezit vorbind limba poeziei, iar limba aceea era împănată, la ora când el a început s-o vorbească, de expresii partinice. Instinctul lui genial i-a călăuzit însă vocea către alte inflexiuni, atât de noi şi de proaspete, încât nici bătrânele cătane comuniste, izbite de boarea lor ameţitoare şi primejdioasă, nu îndrăzneau să le reprime.

Astăzi l-am dat afară pe Labiş din manualele noastre alternative şi vrem să-l scoatem din literatura română, pentru că Labiş a cântat comunismul. De Esenin, care l-a cântat pe Lenin, nu zicem nimic. Nu ştiu ce zic ruşii, dar mi-e greu să cred că îşi permit luxul (pe care, iată, noi ni-l permitem) de a scoate din literatura lor un mare poet. Eu nu spun că e, în o asemenea acţiune, un plan bine pus la punct, ci doar una dintre boroboaţele pe care noi, românii, jucându-ne de-a istoria (şi de-a istoria literaturii) le facem. Dar mă văd silit să mă întorc la Cioran, care avertizează că „acolo unde idolii se schimbă la fiecare generaţie, nu e de aşteptat longevitate în istorie…”.

Dacă Labiş a fost împins într-adevăr sub roţile acelui tramvai, opera acelui individ necunoscut care a făcut-o o desăvârşim noi acum: îi dăm brânci în uitare. (Litere, decembrie 2000)

nicolae-labis (1)