Vladimir Streinu – 45 de ani de la moarte

imagesSe împlinesc, în noiembrie, 45 de ani de la stingerea din viaţă a lui Vladimir Streinu (n. 23 mai 1902, Teiu, Argeş – m. 26 nov. 1970, Bucureşti), cel care a trăit în Găeşti între anii 1927-1933. Am scris de mai multe ori despre opera şi personalitatea sa.  Dar cine este Vladimir Streinu, cel pe care intelectualitatea găeşteană îl consideră un reper şi un model?

Scurt vorbind, el este, alături de E. Lovinescu, G. Călinescu, Şerban Cioculescu şi Pompiliu Constantinescu, unul dintre marii critici literari interbelici. Opera sa critică, de o actualitate nealterată, alcătuită, în principal, din cronici literare şi articole, se află în cele cinci volume masive intitulate „Pagini de critică literară”, dintre care primul a apărut în 1938 (fiind reeditat în 1968, alături de un al doilea), iar ultimele trei după moartea sa, sub îngrijirea lui George Muntean, între anii 1974-1977. Se adaugă o savuroasă, incitantă şi totodată foarte utilă carte din 1943, intitulată „Clasicii noştri” (Alexandru Odobescu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă şi George Coşbuc  ),  apoi  una dintre cele trei părţi ale „Istoriei literaturii române moderne” (1944), realizată în colaborare cu Şerban Cioculescu şi Tudor Vianu, ca şi două monografii – despre Creangă şi Hogaş. În sfârşit (dar nu în cele din urmă) Vladimir Streinu a fost un interesant poet. O parte a versurilor (40 de poezii) a fost strânsă, postum, într-un volumaş intitulat „Ritm imanent”, în 1971, la Editura Eminescu din Bucureşti, de către fiica sa, actriţa Ileana Iordache. O a doua ediţie, întregită cu încă 31 de texte, a realizat, în 1983, la aceeaşi editură, criticul George Muntean, cu titlul „Poezii”. Iar în 2012, cu ocazia ediţiei a III-a a Simpozionului Naţional „Vladimir Streinu”, din ziua de 25 mai, de la colegiul care poartă numele criticului, a fost lansată o nouă ediţie, cu titlul „Poezii”, pe care am îngrijit-o şi am prefaţat-o. În paranteză fie spus, cu un an înainte, a apărut tot în îngrijirea şi cu prefaţa mea, o nouă ediţie din „Clasicii noştri”, iar în 2013, 2014 şi 2015, volumele „Radiografii politice” (cuprinzând articole publicate mai ales în ziarul „Gazeta”, în perioada iunie 1935-decembrie 1937, strânse pentru prima dată în volum), apoi „Studii şi articole despre Eminescu” şi, în sfârşit, „Ion Creangă” (toate trei îngrijite de Ileana Iordache-Streinu şi prefaţate de Barbu Cioculescu). De precizat că toate cele cinci volume au apărut, cu sprijinul Primăriei Găeşti, la Editura târgovişteană Bibliotheca, şi au fost prilejuite de  desfăşurarea anuală a Simpozionului amintit.

Revenind la perioada găeşteană a lui Vladimir Streinu, e de reţinut, astăzi, nu atât activitatea sa de profesor (notabilă), cât cea cultural-literară. Cei doi mari prieteni, Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu, erau prezenţi cu articole în principalele reviste ale timpului şi făceau parte din cenaclul şi din gruparea „Sburătorul”, conduse de E. Lovinescu. Aveau pana plină de vervă, nu făceau concesii şi intrau adesea în polemică (chiar şi cu mentorul lor), atrăgându-şi epitete simpatic-ironice precum „găeştenarii” sau „simigiii de la Găeşti”. În plus, dădeau la iveală, în 1928, o revistă intitulată „Kalende”, care, formal, îşi fixase redacţia la Bucureşti, dar, în realitate, era gândită şi scrisă la Găeşti, fiiind tipărită la Piteşti. Au apărut doar cinci numere, dar revista a rămas în istoria literaturii române.

Tot în perioada găeşteană, Vladimir Streinu a candidat pe listele Partidului Naţional Ţărănesc, în 1932, devenind deputat.  Această calitate, la care se adăuga cea de intelectual de elită, avea să-i aducă, după instaurarea comunismului, mari nefericiri. Stabilit de mai mulţi ani în Bucureşti, în 1947 îşi ia doctoratul la Iaşi, cu teza  „Versul liber românesc”, care va deveni o remarcabilă carte („Versificaţia modernă”, 1966), dar în curând va fi îndepărtat din învăţământ şi din presă, fiind nevoit să desfăşoare munci necalificate, precum cea de mozaicar. Grav bolnav de plămâni, suferind o rezectomie şi trecând pe lângă moarte, pare a reuşi să revină în lumea culturii, dar în 1959 e implicat într-un celebru proces politic („Constantin Noica – Dinu Pillat”), alături de alte 22 de personalităţi literare şi artistice (Marieta Sadova, Sergiu Al. George, Al. Paleologu, I. Negoiţescu, Arşavir Acterian, N. Steinhardt, Păstorel Teodoreanu ş. a) şi va fi condamnat pentru „uneltire contra ordinii sociale” la şapte ani de închisoare, din  care va efectua trei şi o lună.  În 1963, după 16 ani de interdicţie şi de suferinţe, reintră în viaţa literară, este încadrat la Institutul de Teorie Literară al Academiei şi, în 1969, cu un an înainte de moarte, devine director al Editurii Univers, ţinând şi un curs de estetică la Facultatea de Limba şi Literatura Română. În acelaşi an, este rejudecat cazul său şi cel care făcuse trei ani de închisoare este găsit nevinovat. Nimeni n-a plătit pentru asta. Comuniştii considerau, probabil,  reabilitarea suficientă, dacă nu cumva o favoare!  Cu toate acestea, în tot ce a scris acest om profund nedreptăţit nu găsim referiri la suferinţele sale, tot aşa cum, în poeziile compuse pe patul sanatoriului, în anii ΄50, nu aflăm nici un cuvânt şi nici măcar o aluzie privitoare la boala sa. Omul murea, dar îşi şlefuia versul până la transparenţa ideii… Ceea ce dovedeşte că acest intelectual de elită era o fiinţă dintr-o stirpe morală aleasă, astăzi, din păcate, aproape dispărută.

 

images

Anunțuri