„O istorie a revistei lui Vladimir Streinu”*

coperta consemnari, cristea, KalendeTextul de mai jos a apărut în revista „Litere”, nr. 6 (183)/ iunie 2015. Din motive de aşezare în pagină, am suprimat, însă, două pasaje: unul referitor la relaţia revistei „Kalende” cu Găeştiul, iar al doilea, cu privire la „Calende”, revista apărută, în 1991, la Piteşti. Redau, aici, varianta integrală. (T.C.)

ISTORICUL LITERAR piteştean Jean Dumitraşcu, fost redactor-şef (2003-2009 şi, parţial, 2010) al revistei Argeş, a publicat, la finele anului trecut, o (micro)monografie a revistei Kalende, cu subtitlul „O istorie a revistei lui Vladimir Streinu”. Faptă întrutotul lăudabilă, întrucât despre Kalende se vorbeşte mult, dar revista este puţin cunoscută. Mi se pare, tocmai din această pricină, semnificativă mica mărturie prin care autorul îşi începe cele „câteva precizări” preliminare: „Atracţia mea (tactilă, nu doar intelectuală!) pentru revista Kalende datează de când aveam 9-10 ani, când, graţie foştilor mei învăţători Ion şi Nicolae Bărbulescu, ulterior profesorului Vasile Fălcescu,  vizitam Casa memorială Vladimir Streinu din comuna natală, Teiu, Argeş. În acea casă, într-o cameră, printre fotografii, sub un geam gros, existau din 1972, şi încă există, două numere din Kalende şu unul din Preocupări literare. Mulţi ani am visat să ajung să le pipăi măcar, până când, treptat-treptat, din 1982 şi până în 2012, trecând şi prin organizarea de către mine, acolo, a unor întâlniri memoriale în anii 2006, 2007 şi 2008, am reuşit să cumpăr, de la anticari din toată ţara, nu doar toate volumele şi volumaşele ce au apărut sub semnătura lui Vladimir Streinu, ci şi cam toate numerele din cele două serii ale revistei Kalende şi ale revistei Preocupări literare”.

Rămânând la precizările preliminare, ar mai fi de reţinut că monografia acum apărută în volum reprezintă un soi de „satelit” al lucrării de doctorat  „Modernitatea lui Vladimir Streinu”, încheiată în august 2012, dar „nesusţinută, vai, în termenul legal, din motive financiare şi medicale”. Şi ar mai fi de consemnat micul incident provocat de următoarea încheiere a unui articol din 2012: „Revista Kalende a lăsat urme adânci în istoria noastră literară. În ianuarie 1991, la Piteşti, reapărea seria a III-a a revistei, la iniţiativa lui Călin Vlasie, Nicolae Oprea, Miron Cordun şi Al. Th. Ionescu…” Aserţiunea a provocat supărarea doamnei Ileana Iordache, fiica scriitorului. Supărare cu pozitive urmări, totuşi, întrucât Jean Dumitraşcu a realizat nu doar „gafa impardonabilă”, dar mai ales faptul că revista Kalende „a avut două serii, a doua exclusiv marca Streinu, şi a murit odată cu Vladimir Streinu”.

Kalende a apărut, după cum se ştie în genere, la 10 noiembrie 1928, ca „revistă lunară literară şi ştiinţifică”, avându-i în comitetul de redacţie pe Tudor Şoimaru, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu şi Pompiliu Constantinescu. Foarte tineri, cei patru erau relativ apropiaţi ca vârstă, cel mai „bătrân” (dar şi mai puţin cunoscut) fiind Tudor Şoimaru, născut în 1898. Oficial, redacţia era în Bucureşti, Calea Victoriei, Hotel Continental, cam. 39 (unde locuia Şoimaru), iar revista se tipărea la Piteşti, la „Artistica” lui P. Mitu. Kalende avea 32 de pagini format caiet, cu coperte, şi se scotea în 1000 de exemplare. Au apărut cinci numere (unul dublu, cel pe ianuarie-februarie 1929), însumând 158 de pagini, iar dintre cei patru membri ai comitetului director cel mai implicat s-a dovedit a fi Vladimir Streinu, profesor la Găeşti, ca şi prietenul său, Şerban Cioculescu, astfel încât subtitlul cărţii lui Jean Dumitraşcu („O istorie a revistei lui Vladimir Streinu”) se justifică nu doar prin referirea la cea de-a doua serie.

În lucrarea sa, Jean Dumitraşcu începe prin a înfăţişa contextul în care a apărut prima serie a revistei. Bazându-se pe o bibliografie bogată până la minuţie, dar mai ales pe o atentă lectură a Agendelor literare lovinesciene, el reconstituie atmosfera momentului, nu fără a sublinia, cu un abia sesizabil umor, firea complicată (prin amestecul de autoritate, prestigiu  şi vanitate)a mentorului de la Sburătorul, în cenaclul căruia se aflau cei socotiţi drept reprezentanţi ai tinerei generaţii. Cum după prima serie a Sburătorului, vreme de patru ani, cenaclul nu mai deţinuse propria sa publicaţie, la începutul lui 1926 apare, chiar în şedinţele acestuia, ideea unei reviste pe care Vladimir Streinu, „ca port-drapel (…) şi ca om cu experienţă deja (secretar de redacţie, în anii 1923-1924, la Cugetul Românesc, condus de Tudor Arghezi)” o denumeşte Generaţia nouă. Discuţiile trenează, totuşi, Lovinescui visa, în taină, la o nouă serie a Sburătorului, iar între timp I. Valerian scoate Viaţa literară (care-l are pe frontispiciu, ca director, pe G. Murnu), cu o parte din nucleul lovinescian, ceea ce-l face (arată Jean Dumitraşcu, citând din Agende), pe mentor să se simtă trădat: „Vladimir Streinu, în sfârşit, reapare; îi trag o dojană de neseriozitate şi îi distribui materialul pentru revista numită (în fine) Literatura nouă.” (Însemnare din 17 februarie 1926). În cenaclu sunt anume tensiuni, mentorul încearcă să ţină lucrurile în frâu, dojeneşte şi mediază, dar nu încetează să lucreze pentru reapariţia Sburătorului, pe care o şi anunţă în 28 februarie (revista va reapărea pe 6 martie 1926). Lecturând însemnările lui Lovinescu, Jean Dumitraşcu izbuteşte să sugereze motivaţiile psihologice care-l făceau pe Streinu, intrat în conflict cu unii congeneri (între care Felix Aderca), dar şi cu Lovinescu, să viseze la o revistă a lui, în care să scrie fără a fi constrâns de interese de grup sau politice. Pentru moment, vrea să scoată Triunghiul, un alt proiect ce nu se va realiza, dar va marca drumul către Kalende. Cu atât mai mult cu cât, din însemnările lui Lovinescu transpare supărarea sa că tocmai cei pe care-i socotea discipoli sprijină o revistă rivală, Viaţa literară, unde Streinu susţinea rubrica Disociaţii. Şi cu atât mai mult cu cât Lovinescu se îndârjea să-l socotească (în chip eronat) poet, însă nu şi critic, refuzându-i, înainte de plecarea la Paris, pentru un stagiu de pregătire în vederea doctoratului plănuit, propunerea de a colabora la Sburătorul cu texte critice.

Ideea unei reviste proprii nu-l va părăsi pe Vladimir Streinu nici în timpul şederii în Franţa (13 noiembrie 1926 – 30 mai 1927), aşa cum rezultă din corespondenţa sa cu Pompiliu Constantinescu, profesor la Câmpina, aflată în posesia doamnei Ileana Iordache, care o şi face publică. Din Nancy, Streinu îi scrie acestuia, pe 29 iulie 1928: „Socotesc că proiectul revistei noastre s-a gestat suficient. Nu văd pricina de întârziere a apariţiei decât în tembelismul nostru. La toamnă deci, te rog, să ne sprijinim reciproc şi să facem ca revista să apară cel mai târziu până la 25 oct.” (cf. Nicolae Scurtu, Cercetări literare. Scriitori dâmboviţeni, vol. I, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2007). Revista va apărea la 10 noiembrie, iar Jean Dumitraşcu reconstituie plastic detaliile, apelând şi la Amintirile lui Şerban Cioculescu. Trebuie menţionat, totuşi, faptul că, în ciuda relaţiilor complicate cu E. Lovinescu, revista Kalende (pe care acesta n-o va privi cu ochi buni, refuzând sau, mai exact, amânând să răspundă la ancheta iniţiată odată cu primul număr), reprezintă (cum observă J. Dumitraşcu) efectul dorinţei de a se detaşa de mentor, dar cu respectul cuvenit, căci îl considerau „singurul spirit european” de la noi.

Unul dintre multele merite ale acestei (micro)monografii este acela că autorul ei, conştient de faptul că numerele apărute din prima serie sunt astăzi aproape intruvabile, găseşte cu cale a ne înfăţişa conţinutul lor, dar şi (mai ales) reacţiile provocate de aceasta, de atitudinea redactorilor şi de materialele publicate. Argumentând, pe această cale, afirmaţia (şi convingerea generală) că revista Kalende a avut doar cinci numare, dar a rămas în istoria literaturii noastre. Nu voi încerca, în consemnarea de faţă, să reproduc ori să rezum totul (deşi, din anumite motive, ar fi util), dar nu pot trece peste Cuvânt înainte, editorialul din primul număr şi textul-program, asumat de cei patru membri ai comitetului director, dar stilizat (cum aflăm de la Şerban Cioculescu) şi (cum arartă Jean Dumitraşcu) însuşit (şi pe drept!) de către Vladimir Streinu. Prin acest articol-program, ca şi prin scurta sa viaţă, Kalende chiar le dă celor care-o fac, şi în primul rând lui Vladimir Streinu, un anume statut şi o anume independenţă, inaugurând o direcţie intelectualistă, modernă,  europeană: „Zodia severă sub care apărem este intelectualistă. Duşmanul nostru este indefinitul şi setea cea mare este de a şti. […] În ordinea cunoaşterii, considerăm fenomenul literar un act de conştiinţă şi cunoaştere.  […] Repudiem  ecuaţia clasică: artă-natură şi postulăm afirmaţia operii de artă ca superstructură cerebrală, sensibilizată”. Reacţiunea viza, dincolo de toate, tradiţionalismul postbelic, de sorginte mistică, socotit perimat şi antieuropean: „Directivele tradiţionaliste, naţionale şi ortodoxe înseamnă, prin exces, un atentat la libertatea şi educaţia intelectuală a generaţiei actuale; Maiorescu a înghesuit  de altfel pe cele naţionale în «marginile adevărului» chiar de pe vremea când nu erau anacronice. Azi însă valorile pragmatice de oportun naţionalism, culturalism şi politicianism trebuie să cedeze definitiv pasul valorilor spirituale şi estetice.

Atitudinea aceasta se caracteriză prin arbitrar; un întreg determinism istoric o impune. Şi mai ales ortodoxismul de emisiune postbelică, ce tinde a obstrua europenizarea conştiinţei româneşti şi a ne reduce cultura, printr-o mistică paseistă, la faza ei de posomorâtă cxopilărie – nelinişteşte şi incită la reacţiune”.

Strâns legate de editorial erau şi cele cinci întrebări ale Anchetei, publicate pe coperta a doua şi pe care Jean Dumitraşcu le reproduce în lucrarea sa. La ele au răspuns relativ puţini dintre cei invitaţi s-o facă (între repondenţi numărându-se Tudor Arghezi, Rădulescu-Motru, Dan Rădulescu, N. Davidescu, dar şi ortodoxistul Radu Dragnea). În orice caz, revista n-a fost trecută cu vederea, stârnind variate reacţii, mai cu seamă polemice. Între acestea, desigur, ale ortodoxiştilor şi în primul rând a lui Nichifor Crainic, care face transparente trimiteri la Kalende, ba chiar şi atacuri la editorii acesteia (caracterizaţi  ca nişte „tinerei leşinaţi” umblând „cu pantahuza după contribuţii benevole de orientare”), în eseul său Sensul tradiţiei, publicat în Gândirea (1-2/ 1929). Între reacţii e de reţinut şi cea a lui G. Călinescu din Viaţa literară, polemică şi ea, dar încercând să concilieze oarecum atitudinile: „Aşadar, misticii vor să cunoască absolutul, iar prietenii de la KALENDE se mulţumesc cu relativul, cu ştiinţa. Dar a cunoaşte vor şi unii şi alţii.”  Jean Dumitraşcu prezintă, în orice caz, aproape întregul dosar al receptării revistei, împreună cu reacţiile redactorilor faţă de textele de întâmpinare.

Un aspect pe care cercetătorul piteştean nu-l ocoleşte este cel al legăturii revistei cu Găeştiul, oraşul în care Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu erau profesori. Este amintită o afirmaţie a mea făcută în prefaţa la volumul de Poezii al lui Streinu, apărut în 2012, că revista ar fi fost scoasă la Găeşti, afirmaţie nuanţată ulterior, prin apelul la precizările doamnei Ileana Iordache, în sensul că ea a fost „gândită” la Găeşti (unde, de altfel, era primită, pe adresa lui Streinu, şi corespondenţa de la colaboratori). În Amintiri, Şerban Cioculescu insistă, totuşi, pe şedinţele redacţionale bucureştene, desfăşurate în locuinţa lui Şoimaru. Ceea ce aş adăuga acum ar fi că revista Kalende, fie şi concepută acolo unde locuiau şi erau profesori iniţiatorii ei, nu era nicicum legată de loc şi nu avea nimic localist, ţinta ei fiind viaţa literară a momentului şi literatura română în genere. Tocmai de aceea redactorii au fixat redacţia la Bucureşti, iar nu, eventual, în locuinţa lui Streinu din Găeşti (tipărirea la Piteşti neavând, după opinia mea, vreo semnificaţie – în afară de una sentimentală, a contemporanilor, dat fiind faptul că Streinu s-a născut la Teiu-Argeş).

ÎN PARTEA a doua a cercetării sale, jean Dumitraşcu se ocupă de seria a doua a Kalende-lor,  generată de numirea lui Vladimir Streinu în 1942 ca director al revistei Preocupări literare, pe care o va transforma în martie 1943 în Kalende. Preocupări literare, iar apoi în Kalende (menţionând anul al II-lea de apariţie, ceea ce înseamna, zice dl Dumitraşcu, socotirea ei drept o continuatoare a celei din 1928-1929.

Ca şi în cazul prezentării primei serii, cercetătorul contextualizează, pornind de la momentul aprilie 1941, când Vladimir Streinu este îndepărtat (împreună cu T. Vianu, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Ş. Cioculescu, M. Sebastian, N. Steinhardt şi alţii) de către D. Caracostea, de la Revista Fundaţiilor Regale. Vorbind despre a doua seria a revistei, Jean Dumitraşcu vorbeşte, implicit, despre destinul literar şi omenesc al lui Vladimir Streinu, pe care aveau să-l aştepte vremuri grele. Se întrezăreşte, printre rânduri, portretul moral al unui intelectual admirabil. În ce priveşte revista, ea poartă acum definitiv pecetea personalităţii lui Streinu, critic ajuns la maturitate şi deja afirmat pe deplin. Este subliniată în mod special contribuţia privitoare la încurajarea poeziei tinere a momentului, Jean Dumitrtaşcu socotind (şi pe drept) că „odată cu dispariţia lui Lovinescu, [Vladimir Streinu] preia de la mentorul său principal ceea ce era mai important: descoperirea şi cultivarea de noi talente” (ceea ce-l va face pe Şerban Cioculescu să-l considere „cloşca cu puii de aur a liricii române”). D. Stelaru, Constant Tonegaru, George Dan, Ştefan Augustin Doinaş, Geo Dumitrescu, Mihail Crama şi alţii, prezenţi la şedinţele cenaclului Kalende, despre care Jean Dumitraşcu încearcă să aducă noi date, sunt principalele nume a căror afirmare îi este îndatorată lui Vladimir Streinu. Destinul revistei va fi însă marcat de evenimentele politice, ca şi cel al mentorului ei: deşi pregătise un număr dublu, menit să apară în septembrie-octombrie 1944 (şpalturile acestuia se află în posesia doamnei Ileana Iordache), lucrul nu va mai fi posibil. De altfel, începuseră atacurile de stânga împotriva kalendismului, ca şi a lui Streinu. În chip semnificativ, istoria celei de-a doua serii a revistei Kalende se încheie că o scurtă rememorare a destinului dramatic pe care sfârşitul ei i-l prefigura celui care-o impusese.

Studiul lui Jean Dumitraşcu are şi un scurt epilog, referitor la ceea ce numeşte „o continuare a revistei, cu C, nu cu kappa”, adică revista Calende, denumire, începând cu nr. 1/ 1991, a revistei Argeş (desprinsă ulterior de sub semnul acestei continuităţi). Pusă sub patronajul spiritual al lui Vladimir Streinu, revista va apărea cu întreruperi, ca unul dintre organele de presă literară ale optzecismului, preluând din programul kalendist cel mult ideea de cultivare a valorii –  fără a se mai pune, însă, problema ca respectiva revistă („declarată oficial moartă, prin hotărâre şi la cererea editorului [Călin Vlasie], de către Consiliul Judeţean Argeş, după nouă ani de ne-apariţie, la începutul verii anului de graţie 2014”) să fie considerată o a treia serie a Kalende-lor.

Serioasă şi documentată, monografia lui Jean Dumitraşcu ar fi meritat o soartă mai bună. În cuvintele pe care mi le adresează pe exemplarul trimis (formatul reproducându-l pe cel al revistei), autorul spune că ea a fost editată „într-un tiraj infim, din mila editurii”! Tristă soartă a unei lucrări de valoare, într-o vreme în care apar atâtea mormane de maculatură generos sponsorizată!

__________________________________

* Jean Dumitraşcu, Kalende. O istorie a revistei lui Vladimir Streinu, Editura Tiparg, Piteşti, 2014, 72 pag.

coperta consemnari, cristea, Kalende