Eminescu şi poezia vremii sale

Mihai Eminescu poza, 15 ianuariDeşi, în ultimii ani, au apărut voci care contestă „mitul Eminescu”, ba chiar actualitatea acestui poet pe care mentalul colectiv românesc îl consideră cel mai mare, mitul există şi rezistă. El s-a născut, în timp, cel puţin din trei pricini. Mai întâi, pentru că apariţia lui Eminescu (într-un fel, miraculoasă) a reprezentat un salt uriaş în poezia română, care a fost brusc ridicată la o valoare universală. Apoi, pentru că Eminescu nu doar a influenţat decisiv lirica naţională, dar a impus şi un gust pentru poezie, ca şi o anume sensibilitate. Şi, în sfârşit, pentru că mai mulţi mari critici (dar şi mai mulţi poeţi sau prozatori) nu doar că l-au apreciat superlativ, dar au emis şi formulări memorabile, uneori metaforice, care-l fixează ca pe un astru pe cerul spiritualităţii naţionale.

Dintre frazele, propoziţiile sau sintagmele memorabile care au devenit, în timp, pietre pentru soclul lui Eminescu, cea a lui Ibrăileanu, care afirmă că poetul “a căzut în biata noastră literatură de la 1870 ca un  meteor din alte lumi” cere, parcă, unele precizări.  “Biata noastră literatură” (şi, mai ales, biata noastră poezie, căci la ea se referă criticul înainte de toate) era încă tânără. Văcăreştii erau, parcă, la o întindere de braţ şi poate câţiva care-l văzuseră în carne şi oase pe dumnealui Ienăchiţă, autorul celebrului “Testament”, mai trăiau la debutul lui Eminescu. Şi totuşi, fără această “biată literatură”, pe care tânărul o citise conştiincios din “Lepturariul românesc”, antologia în 6 volume alcătuită de profesorul său de la Cernăuţi, Aron Pumnul, meteorul din alte lumi ar fi avut o cu totul altă condiţie. Dacă ar fi căzut cu două veacuri mai devreme, ar fi caligrafiat, poate, cronici, iar dacă miraculoasa cădere s-ar fi produs şi mai înainte, ar fi şlefuit, în folclor, Mioriţa… La douăzeci de ani, Eminescu, care deja începuse să descopere alte zări de spiritualitate şi poezie şi să devină ceea ce avea să fie, a înţeles asta, şi tocmai de aceea îi elogiază, în “Epigonii”,  pe toţi acei înaintaşi ai săi, mai mărunţi sau mai importanţi, cu o intuiţie a valorii şi o capacitate a formulării lapidare umilind ulterioare tratate docte. Şi a primit, probabil, cu un zâmbet ironic şi sceptic reproşul maiorescian că ar fi adus laude nemeritate unor poeţi mărunţi. Ştia el ce ştia, ori mai curând intuia. Iar dacă Ibrăileanu se referea la “biata literatură” (de fapt, la “biata poezie”) de la 1870, el o va fi avut în vedere tocmai pe aceea pe care Eminescu o incrimina,  vorbind despre contemporanii săi luaţi în bloc. Pentru că, de fapt, fără “meteorul din alte lumi” căzut nu neapărat în “biata literatură”, ci în paginile “Convorbirilor literare”, apreciabilul demers critic maiorescian ar fi dat, în domeniul liricii, roade cu totul modeste. Iar cel mai mare poet de la Junimea ar fi fost Samson Bodnărescu…

Am zăbovit, în preajma aniversării a 165 de ani de la naşterea poetului, pe paginile unui tom din biblioteca mea între copertele căruia se află colecţia revistei “Convorbiri literare”, anul XIX (1 aprilie 1885-1 martie 1886). Privind în ansamblu, revista impune prin spiritualitate şi valoare. În anul al XIX-lea, “Convorbirile”  (cuprinzând 1088 de pagini) publică drama în versuri “Ovidiu”, de Alecsandri, comedia “D-ale carnavalului “ şi, apoi, “Comediile domnului I. L. Caragiale”, reacţia lui Titu Maiorescu faţă de denigratorii marelui dramaturg, câteva lucrări în proză care nu strălucesc, dar şi remarcabile studii sau eseuri, între care serialulul lui D. Onciul despre “Teoria lui Roësler a d-lui A. Xenopol”, iar în domeniul filosofic, “Despre poezie”, “Despre istorie” şi “Despre geniu”, de Schopenhauer, lucrări pe care Eminescu le citise, la vremea potrivită, în germană. Ei bine, în tot acest context spiritual, poezia nu e, într-adevăr, decât “biată literatură”, iar în vecinătatea unor versificaţii lipsite de har, “Sara pe deal”  (nr. 4, 1 iulie 1885, pag. 360-361) stă, cumva, stingheră şi ciudată, aproape nelalocul ei! Ion Alecsandri, A.C. Cuza, A. Davila, Veronica Micle (cu şapte poezii în trei numere, mai toate pastişe după Eminescu), A. Naum, S. Bodnărescu (două poezii, dintre  care una parcă ar fi scrisă de Iancu Văcărescu), Ciru Oeconomu, M. Pompiliu, T. Robeanu, S. N. Roman, Th. Şerbănescu, A. Vlahuţă (eminescianizând), N. Volenti (anost, dar omniprezent) sau Duiliu Zamfirescu (poate singurul mai liric, în “Clara”), cam acestea sunt numele. Şi iată această înmărmuritoare (în context) probă de poezie şcolărească, semnată M. Grigoriadi de Bonachi: “Toamna tristă a sosit/ Cu-al ei chip posomorât;/ Ieri ningea şi azi e soare/ Parc-ar fi o sărbătoare” etc., etc.!!!

Şi totuşi, în afara Junimii a existat mereu un alt poet, inegal, incomod, dar la fel de mare ca Eminescu: Alexandru Macedonski. El a citit, la un moment dat, ca din disperare, intrând, cum se spune, în bârlogul lupului, adică în cenaclul junimiştilor, „Noaptea de noiembrie”, dar a fost desfiinţat. Pentru că, dincolo de nepotriviri şi adversităţi exterioare, care vor culmina cu nefericita epigramă publicată în momentul îmbolnăvirii poetului, junimiştii (care deţineau, cum se întâmplă şi azi, un soi de monopol al distribuirii certificatelor de valoare literară) nu puteau accepta sau, pur şi simplu, nu puteau înţelege ce scria Macedonski. Dar aceasta e o altă problemă! Prin Eminescu, un poet astral şi deplin, un cerc se închide. Prin mai terestrul Macedonski se deschide un altul. Ambii vor influenţa, însă, întreaga poezie română. Eminescu în stratul ei de profunzime şi de statornicie, Macedonski în cel de suprafaţă şi de schimbare!

http://www.cronica-gaesti.ro

eminescu2

Anunțuri

Basm, de Geo Bogza

eminescu2Pe vremea când Dumnezeu şi Sfântul Petru umblau pe pământ sub chipul unor moşnegi gârbovi sprijiniţi în toiag şi cu sandale rupte, se întâmpla să bată pe la uşile oamenilor la căderea nopţii iar de multe ori erau izgoniţi.

Odată i-a prins noaptea pe câmp şi odată cu ea o ploaie care le-a udat veşmintele şi i-a umplut de noroi. Şi tot rătăcind ei, numai într-un târziu au ajuns la marginea unui sat, abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câinii mari s-au repezit să-i sfâşie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc, întrebând cine bate. Şi au răspuns:

– Oameni buni!
Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă unde nevasta şi copiii abia se treziseră din somn. El a început să dea porunci, dar cu blândeţe.

– Mario, ia mai pune nişte vreascuri pe foc! Tudore, dă fuga la fântână după o doniţă cu apă proaspătă! Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte!

Şi le-au dat să se spele şi să se şteargă cu ştergare albe şi i-au ospătat şi i-au pus sî doarmă într-o odaie care mirosea a gutui şi busuioc.

A doua zi dimineaţă, iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus şi în traistă nişte mere cum nu mai văzuseră şi le-au urat drum bun.

Cum au ieşit din sat, Sfântul Petru a început să se roage la Dumnezeu.:

– Doamne, fă ceva pentru oamenii aceştia, că tare ne-au primit frumos!

– Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petre, că ai văzut că nu erau nevoiaşi.

– Fă ceva, fă să-şi vadă măcar o dată sufletul.

– Să-şi vadă sufletul, spui, Sfinte Petre?

– Da, Doamne, să-şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul acela, de acolo.

– Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind gânditor satul din vale.

Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.

Mihai Eminescu poza, 15 ianuari