POETICA FEMEILOR VOLUMINOASE. Întâmplările vieţii şi strategiile textului

Prozatorul, eseistul şi publicistul Dumitru Ungureanu, de baştina sa din Morteni, dar vechi locuitor al Găeştiului, însă scriitor român pur şi simplu, a tipărit anul acesta, la Editura Eikon din Cluj-Napoca, a zecea sa carte (şi al treilea roman).

Ca prozator, Dumitru Ungureanu îmbină observaţia ascuţită şi, în unele cazuri, nemiloasă a vieţii cu strategiile textului, într-o expresie plastică, suculentă, viguroasă, care nu ocoleşte cuvintele mai tari, socotite odinioară tabu (şi nici scenele de aceeaşi factură). Subiectele vin din epoca de tristă amintire, în care prozatorul şi-a trăit tinereţea, dar sunt tratate, reinterpretate, ba chiar retrăite din perspectiva  prezentului. În “Poetica femeilor voluminoase”, romanul de anul acesta, vom regăsi atât scenele decoltate din “Cartea păcatelor” (mic roman refuzat de câteva edituri ca indecent), cât şi exploatarea relaţiilor complicate dintre autor, personaje şi text din remarcabilul roman “Lia Mora”. În felul acesta, ceea ce putea să fie doar o povestire cu aspect de melodramă, fie şi îndrăzneaţă, devine o construcţie mai complicată, prin care Dumitru Ungureanu se încadrează în (dar se şi delimitează de) stilul generaţiei  sale optzeciste (ori al unei ramuri a acesteia, adeptă a “ingineriei textuale”, ca Mircea Nedelciu, al cărui nume apare, de altfel, în text).

Mai observând că “Poetica femeilor voluminoase” este şi o operă ludică, şi anume una în care autorul se joacă niţeluş de-a v-aţi ascunselea cu cititorul său, să vedem, pe scurt, cum stau lucrurile. Clarificând mai întâi (deşi, poate, prematur ca exerciţiu critic) titlul, prin precizarea că el nu conţine deloc intenţii ironice (ba dimpotrivă) şi că este generat de acea dublă condiţie a textului, rezultată din îmbinarea unei imagini a vieţii (“femeile voluminoase”) cu strategia prelucrării ei narative (“poetica / poietica”). Deschis printr-un spiritual-ironic (dar posibil scandalos pentru unii/ unele) “Cuvânt prevenitor” despre singurătatea bărbatului însurat, textul are, până la jumătatea sa, aspectul unei povestiri oarecum tradiţionale. Fundalul pe care se derulează faptele este cel cenuşiu al perioadei de declin a comunismului (dar şi cu trimiteri către cea de “dezgheţ”, ori chiar către anii ’50), deşi latura aceasta este abia punctată şi nu pare a genera ori a condiţiona, ea, decât în mică măsură neîmplinirile şi dramele personajelor. Cu toate observaţiile lor mai acide (întărite şi de către autor) asupra unor aspecte ale existenţei cotidiene. Nu avem aici, aşa-zicând, un roman zolist, însă avem unul existenţialist (în sensul unui filon, să zicem, meursaultian, adică asemănător trăirilor personajului din “Străinul” lui Albert Camus), dar şi unul postmodernist (în măsura în care autorul manevrează ludic naraţiunile şi textele personajelor sale, declarate reale). Ne aflăm în Drăculeşti, oraş prezent şi în alte texte ale autorului care divulgă multe asemănări (de locuri, de atmosferă, de mentalităţi, ba chiar de oameni) cu Găeştiul (tot aşa cum orăşelul Tufani, a doua localitate în care vieţuiesc personajele, are clare asemănări cu Titu), către finele anului 1989, când autorul, împreună cu soţia sa, participă la petrecerea organizată cu ocazia sărbătoririi nunţii de argint de către vecinii lor bine situaţi în domeniul comerţului socialist. Scena pare a ne conduce către un roman satiric, dar este doar o strategie auctorială înşelătoare, căci naratorul va asculta, întreaga noapte, pe o bancă de lângă clădirea restaurantului (care are toate datele vechiului “Complex” din zona Miliţiei – Poliţia Găeşti de azi), confesiunea unui individ de care se apropie oarecum întâmplător. Adrian Banu, fost inginer, îi povesteşte pe larg, detaliind, nu o dată, scene nude, drama în doi (iar de la un punct în trei, căci în viaţa cuplului apare Doina, un soi de geamănă a soţiei, Anda, şi la fel de seducător-voluminoasă ca ea), sfârşită cu o crimă pasională. Stilul în care povesteşte Adrian este al lui Dumitru Ungureanu însuşi, care îi împrumută personajului său chiar unele competenţe în materie de muzică. În partea a doua a romanului, în locul confesiunii, romancierul (care se prezintă ca atare) utilizează texte ale personajelor (în special ale Doinei, care ţine un jurnal, îşi scrie singură scrisori, dar compune şi un roman), răsturnând mai multe elemente din povestirea iniţială, a lui Banu. De fapt, scurtând vorba, s-ar putea spune că personajele care povestesc sau scriu se comportă ca nişte scriitori/ “ficţionari”  (unele chiar arogându-şi acest statut) şi că, până la urmă, adevăratul personaj al “Poeticii femeilor voluminoase” este chiar “Auctorele” (cum îşi zice, ironic, romancierul). El amestecă (aidoma unui prestidigitator un pachet de cărţi de joc) textele şi naraţiunile, ambiguizând adevărul faptelor întâmplate şi lăsînd, la final, cititorul pe gânduri. Poate ar mai trebui precizat că romanul (pe care l-am cunoscut şi în forma iniţială) a fost redactat în două perioade de creaţie distincte (1989 – 1993; 2013 – 2014). Şi că este cartea unui profesionist incontestabil al scrisului.

http://www.cronica-gaesti.ro

Picture 067

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s