Un volum aniversar

coperta LECTURIScriitor, jurnalist, istoric al culturii şi civilizaţiei, geopolitician, aşa cum îi place să se prezinte în notele biobibliografice pe care le întocmeşte cu acribie, indicând titlurile, afilierile, premiile şi distincţiile importante sau efemere (de la calitatea de doctor „cum laude” în ştiinţele naturii, de membru al Uniunii Scriitorilor sau de cetăţean de onoare al Găeştiului, Târgoviştei şi Nucetului până la cea de prim-vicepreşedinte fondator al Filialei „Mihai Viteazul” Dâmboviţa a Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”, să zicem), George Coandă, autor prolific, a publicat, de la debutul său editorial, produs acum patruzeci de ani cu placheta de versuri „Univers liber” (editura Albatros, Bucureşti) şi până astăzi, nu mai puţin de 60 de volume. Dintre acestea, 43 îl au ca autor unic, iar la 17 este coautor. Şi dintre toate, 21 sunt de literatură (poezie, reportaj, proză lirică şi evocatoare), poezia  luându-şi aici „partea leului”, cu 14 apariţii. Tocmai pentru că se consideră (şi este) în primul rând poet, George Coandă marchează jubileul celor patru decenii scurse de la debutul său editorial din 1974 prin publicarea unei noi plachete de versuri, intitulată „Imago mundi” şi subintitulată „Poeme anamorfozice” (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2014, 160 pagini). Iubitor de cuvinte mai epatante cum se vădeşte nu o dată a fi, poetul ne obligă, iată, să clarificăm subtitlul şi să căutăm a sesiza în ce măsură el defineşte lirica din acest volum. DEX dă pentru „anamorfoză” trei sensuri: „imagine deformată, grotescă (dată de o oglindă curbă)”; „tip de metamorfoză în care larva are un număr mai mic de segmente faţă de adult”; „procedeu folosit în cinematografie pentru comprimarea imaginiii, astfel încât să se poată înregistra pe pelicula cinematografică normală o imagine corespunzătoare ecranului lat”, iar pentru adjectivul „anamorfozat” (care la poet devine „anamorfozic”) – „deformat faţă de aspectul obişnuit”. Aş zice că în factura poemelor care alcătuiesc volumul se găseşte câte ceva din fiecare accepţiune a acestor cuvinte. Trebuie spus, însă, înainte de a vedea pe scurt în ce fel, că George Coandă este, totodată,  un poet sentimental şi livresc, dar şi un adept al formelor prozodice clasice, pe de o parte, şi un inovator, ba chiar un experimentator pe de alta. El inventează, de pildă, la nivelul conţinutului (măcar după propria opinie) specii noi, precum cosmopoezia sau poemul comentariu (în „Secunda în plus”, de pildă, cel de-al doilea volum al său, apărut în 1980, unde comentează liric anumite anunţuri din presă), ori la nivel formal, liriruna (în „Oarecum sinea-mi”, din 2004) – prozodie clasică, rimă îmbrăţişată, trei catrene plus primul vers repetat în final, dar şi cu o sugestie blagiană („runele”) la nivelul conţinutului, textele fiind un soi de hieroglife ale existenţei.

„Imago mundi” este un volum străbătut, ca mai tot ce scrie G. Coandă, de efluvii metafizic-melancolice. În texte uneori încifrate. Sensul anamorfozei este mai curând de comprimare decât de deformare a imaginii lumii. Şi câtă deformare este, nu e dusă către grotesc, ci e modelare în oglinda unei firi meditative, cea a poetului „căutând sensurile pierdute ale Umanităţii”, în secolul 20 (anul 1979) în prima parte, mai întinsă, şi în secolul 21 (anul 2014), în cea de-a doua. Distingem aici „germenii” unei epopei (care ar avea, desigur, mai multe vertebre decât acătuirea de faţă), după cum şi „germeni” ai unor poeme rămase, cum s-ar spune, in statu nascendi, dar cu ceva din lapidaritatea şi sugestivitatea haikuului: „Sângele înrourat este-un/ tunet artezian în fragilele/ vase liberiene” („Orizont 1. Intrare-n erupţiile zilnice”); „Bate pământul/ ca un clopot cald/ în sirepii/ muguri axilari” („Orizont 2. Geneză elementară”). Altele sunt mai dezvoltate, dar în registrul sugestivităţii mai curând decât al încheierii retorice: „Acolo crângul care ar mai putea fi pe-un mal/  Acolo dealurile ca un promontoriu sub vânt. Şi casele vechi/ pe-un mal./ Şi turnul cetăţii cu voievozi neînchinaţi/ Şi podul cu lungi arce (odinioară)/ când albstru/ când foarte obosit (după anotimpuri)/ Iată râul într-un unghi/ de secundă” („Pod peste Ialomiţa la Târgovişte).

Nutrită deopotrivă de sensibilitate şi cultură, imaginea lumii este văzută de George Coandă, ca în poezia de senectute a lui Jebeleanu sau a lui Eugenio Montale, din zarea timpului şi de pe culmile vârstei… Şi se înscrie, oarecum, între fascinaţie şi sentimentul zădărniciei…

coperta LECTURI

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s