Eveniment editorial. Două cărţi de excepţie

Miercuri, 26 noiembrie, ora 13, la Librăria “Mihail Sadoveanu” din Bucureşti, a avut loc lansarea a două cărţi ai căror autori sunt legaţi (ca şi subiectele abordate) de istoria culturală a oraşului Găeşti. Este vorba despre “Vladimir Streinu, tatăl meu”, semnată de Ileana Iordache Streinu şi “Amintirile unui uituc. Exerciţii de memorialistică”, de Barbu Cioculescu, ambele apărute recent la Editura Bibliotheca din Târgovişte. Este vorba despre două cărţi de factură memorialistică, iar autorii sunt descendenţii celor doi mari critici literari care, tineri fiind, în perioada dintre cele două războaie, au fost profesori de liceu în Găeşti: Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu.  Cartea lui Barbu Cioculescu este, în bună măsură, autobiografică, dar amintirile sale, care încep cu primii ani ai copilăriei petrecute la Găeşti, nu puteau să ocolească figura tatălui, a cărui prezenţă e resimţită în toate paginile ei. Cartea reia un prim volum apărut în 2012, căruia îi adaugă materialul memorialistic ce ar fi fost să constituie volumul al doilea. Raţiunea editorială a acestei procedări a fost expusă, în cadrul lansării, chiar de editor, prozatorul Mihai Stan, directorul Editurii Biblioteca: “S-a procedat astfel, republicând şi primul volum împreună cu cel de-al doilea pentru că, de multe ori, în condiţiile de azi ale difuzării de carte, al doilea volum al unei lucrări nu se prea mai întâlneşte cu primul.  Am încercat, deci, să venim în sprijinul cititorului, oferindu-I memoriile dlui Barbu Cioculescu în întregul lor”.

Ileana Iordache Streinu, fostă actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti, este fiica lui Vladimir Streinu şi s-a născut la Găeşti, în 1930. Cartea de amintiri despre tatăl său a fost lansată la Librăria “Mihail Sadoveanu”, deloc întâmplător, chiar în ziua în care s-au împlinit 44 de ani de la moartea marelui critic. Într-un scurt Cuvânt-înainte, autoarea menţionează şi împrejurarea care a decis, într-un fel, scrierea textelor reunite în cartea de acum: “Totul a început în 23 mai 2013, în cadrul festiv al celui de-al V-lea Simpozion dedicat lui Vladimir Streinu, eveniment care are loc în fiecare an în luna mai la Colegiul Naţional “Vladimir Streinu”, sub patronajul Diirecţiunii Colegiului, a unui eminent corp  profesoral, al Primăriei Oraşului Găeşti, cu aportul Societăţii Scriitorilor Târgovişteni şi al Editurii Bibliotheca din Târgovişte. Cu acest prilej am citit câteva rânduri dedicate relaţiei dintre tatăl meu şi Armand Călinescu.

De atunci, lună de lună, revista «Litere» (redactor-şef dl prof. Mihai Stan, director dl prof. Tudor Cristea) mi-a solicitat colaborarea în cadrul rubricii «Memorialistică» a revistei.”

În cadrul festivităţiii lansării, care a avut loc în cocheta sală a Librăriei destinată unor asemenea evenimente, au vorbit, în afara editorului, despre cei doi autori, criticii literari Gabriel Dimisianu şi Liviu Grăsoiu, poeta Ioana Diaconescu, poeta şi prozatoarea Monica Pillat şi poetul Florentin Popescu. Au vorbit, de asemenea, cei doi autori. La manifestare au mai fost prezenţi, între alţii, scriitorii Simona Cioculescu, Tudor Cristea, Dan Gîju, dar şi actriţele Carmen Stănescu şi Simona Bondoc. La final, autorii au acordat autografe pe volumele cumpărate.

LANSARE 2

LANSARE 1

Anunțuri

POETICA FEMEILOR VOLUMINOASE. Întâmplările vieţii şi strategiile textului

Prozatorul, eseistul şi publicistul Dumitru Ungureanu, de baştina sa din Morteni, dar vechi locuitor al Găeştiului, însă scriitor român pur şi simplu, a tipărit anul acesta, la Editura Eikon din Cluj-Napoca, a zecea sa carte (şi al treilea roman).

Ca prozator, Dumitru Ungureanu îmbină observaţia ascuţită şi, în unele cazuri, nemiloasă a vieţii cu strategiile textului, într-o expresie plastică, suculentă, viguroasă, care nu ocoleşte cuvintele mai tari, socotite odinioară tabu (şi nici scenele de aceeaşi factură). Subiectele vin din epoca de tristă amintire, în care prozatorul şi-a trăit tinereţea, dar sunt tratate, reinterpretate, ba chiar retrăite din perspectiva  prezentului. În “Poetica femeilor voluminoase”, romanul de anul acesta, vom regăsi atât scenele decoltate din “Cartea păcatelor” (mic roman refuzat de câteva edituri ca indecent), cât şi exploatarea relaţiilor complicate dintre autor, personaje şi text din remarcabilul roman “Lia Mora”. În felul acesta, ceea ce putea să fie doar o povestire cu aspect de melodramă, fie şi îndrăzneaţă, devine o construcţie mai complicată, prin care Dumitru Ungureanu se încadrează în (dar se şi delimitează de) stilul generaţiei  sale optzeciste (ori al unei ramuri a acesteia, adeptă a “ingineriei textuale”, ca Mircea Nedelciu, al cărui nume apare, de altfel, în text).

Mai observând că “Poetica femeilor voluminoase” este şi o operă ludică, şi anume una în care autorul se joacă niţeluş de-a v-aţi ascunselea cu cititorul său, să vedem, pe scurt, cum stau lucrurile. Clarificând mai întâi (deşi, poate, prematur ca exerciţiu critic) titlul, prin precizarea că el nu conţine deloc intenţii ironice (ba dimpotrivă) şi că este generat de acea dublă condiţie a textului, rezultată din îmbinarea unei imagini a vieţii (“femeile voluminoase”) cu strategia prelucrării ei narative (“poetica / poietica”). Deschis printr-un spiritual-ironic (dar posibil scandalos pentru unii/ unele) “Cuvânt prevenitor” despre singurătatea bărbatului însurat, textul are, până la jumătatea sa, aspectul unei povestiri oarecum tradiţionale. Fundalul pe care se derulează faptele este cel cenuşiu al perioadei de declin a comunismului (dar şi cu trimiteri către cea de “dezgheţ”, ori chiar către anii ’50), deşi latura aceasta este abia punctată şi nu pare a genera ori a condiţiona, ea, decât în mică măsură neîmplinirile şi dramele personajelor. Cu toate observaţiile lor mai acide (întărite şi de către autor) asupra unor aspecte ale existenţei cotidiene. Nu avem aici, aşa-zicând, un roman zolist, însă avem unul existenţialist (în sensul unui filon, să zicem, meursaultian, adică asemănător trăirilor personajului din “Străinul” lui Albert Camus), dar şi unul postmodernist (în măsura în care autorul manevrează ludic naraţiunile şi textele personajelor sale, declarate reale). Ne aflăm în Drăculeşti, oraş prezent şi în alte texte ale autorului care divulgă multe asemănări (de locuri, de atmosferă, de mentalităţi, ba chiar de oameni) cu Găeştiul (tot aşa cum orăşelul Tufani, a doua localitate în care vieţuiesc personajele, are clare asemănări cu Titu), către finele anului 1989, când autorul, împreună cu soţia sa, participă la petrecerea organizată cu ocazia sărbătoririi nunţii de argint de către vecinii lor bine situaţi în domeniul comerţului socialist. Scena pare a ne conduce către un roman satiric, dar este doar o strategie auctorială înşelătoare, căci naratorul va asculta, întreaga noapte, pe o bancă de lângă clădirea restaurantului (care are toate datele vechiului “Complex” din zona Miliţiei – Poliţia Găeşti de azi), confesiunea unui individ de care se apropie oarecum întâmplător. Adrian Banu, fost inginer, îi povesteşte pe larg, detaliind, nu o dată, scene nude, drama în doi (iar de la un punct în trei, căci în viaţa cuplului apare Doina, un soi de geamănă a soţiei, Anda, şi la fel de seducător-voluminoasă ca ea), sfârşită cu o crimă pasională. Stilul în care povesteşte Adrian este al lui Dumitru Ungureanu însuşi, care îi împrumută personajului său chiar unele competenţe în materie de muzică. În partea a doua a romanului, în locul confesiunii, romancierul (care se prezintă ca atare) utilizează texte ale personajelor (în special ale Doinei, care ţine un jurnal, îşi scrie singură scrisori, dar compune şi un roman), răsturnând mai multe elemente din povestirea iniţială, a lui Banu. De fapt, scurtând vorba, s-ar putea spune că personajele care povestesc sau scriu se comportă ca nişte scriitori/ “ficţionari”  (unele chiar arogându-şi acest statut) şi că, până la urmă, adevăratul personaj al “Poeticii femeilor voluminoase” este chiar “Auctorele” (cum îşi zice, ironic, romancierul). El amestecă (aidoma unui prestidigitator un pachet de cărţi de joc) textele şi naraţiunile, ambiguizând adevărul faptelor întâmplate şi lăsînd, la final, cititorul pe gânduri. Poate ar mai trebui precizat că romanul (pe care l-am cunoscut şi în forma iniţială) a fost redactat în două perioade de creaţie distincte (1989 – 1993; 2013 – 2014). Şi că este cartea unui profesionist incontestabil al scrisului.

http://www.cronica-gaesti.ro

Picture 067

Strategii şi vulnerabilităţi

După anunţarea rezultatelor de la prezidenţiale, ambele tabere au rămas năucite: una nu se aştepta să piardă, iar cealaltă nu se aştepta să câştige! Astfel că prima nu pare a fi capabilă să continue guvernarea, iar cea de-a doua nu e în stare să şi-o asume! Totuşi,  dincolo de emoţiile momentului, trebuie să fie clar că alegerile din luna aceasta au fost pentru postul de preşedinte, nu pentru Parlament. În principiu, nu s-a schimbat mare lucru faţă de ce-a fost înainte. Ba chiar s-ar putea ca situaţia să fie mai bună. Mai ales dacă în locul preşedintelui jucător, care ne-a mâncat viaţa (şi banii) timp de zece ani, vine un preşedinte obiectiv, stăpân pe sine (cum ar trebui să fie un neamţ), iar nu unul jucat! În felul acesta, pesediştii ar putea să fie mai puţin tulburaţi!

Dar să ne întoarcem la problema alegerilor şi la rezultatul acestora. Sigur, în procesul electoral abia încheiat au existat strategii şi vulnerabilităţi mai bine sau mai puţin bine transpuse în practică ori speculate. S-a văzut clar că strategiile n-au fost tocmai corecte, că s-au bazat pe dezvăluiri şi atacuri, pe lovituri de forţă şi mai deloc pe proiecte. Cât priveşte vulnerabilităţile, aici Iohannis, cu toate că s-a comportat ca  un picat din lună la dezbaterile televizate, a avut avantajul de a fi venit mai recent în prim-plan şi de a fi fost tratat mai curând ca individ decât ca exponent al taberei acelisto-băsiste. Tocmai de aceea nici povestea cu traficul de copii, nici cele şase case, nici posibila incompatibilitate, dar nici faptul că avea în stafful său anumite persoane dezagreabile ori că a fost susţinut (pieziş!) de preşedintele jucător n-au provocat revelaţii negative aşa de puternice. În schimb, Ponta avea în cârcă povestea mai veche, sedimentată dar uşor de reactivat, a plagiatului (nedovedit, ba chiar infirmat, dar obsesiv evocat), ca şi basna prezidenţială a „ofiţerului acoperit”. Mai avea problemele guvernării. Şi, peste toate, fiind preşedinte de partid, iar partidul său (ca şi celelalte, de altfel) fiind format nu numai din îngeri, el a preluat, în mai mare măsură decât oponentul său, şi vulnerabilităţile taberei sale. Iar DNA-ul, la comandă sau din proprie iniţiativă, a avut grijă să vulnerabilizeze şi mai mult tabăra sa, prin finalizarea câtorva dosare ţinute la macerat şi lăsate să explodeze fix la momentul potrivit.

Mi-a revenit viu în minte, în ultimele luni, povestea din romanul „Răscoala” a călăreţilor pe cai albi, care străbăteau fantomatic satele (dar mai ales minţile), vestindu-le ţăranilor porunca lui Vodă de a împărţi  pământurile boiereşti. Născocită nu se ştie unde ori de către cine şi purtată din gură-n gură, povestea dilua frica, mişca din loc nehotărârea, îmblânzea ezitările şi, mai ales, coagula voinţele. Nimeni n-a văzut aievea călăreţii aceia, dar povestea se rostogolea de la o colectivitate sătească la alta… Ei bine, în campania electorală din această toamnă, povestea cailor albi a fost înlocuită cu alta: a stafiei comunismului.

Am zăbovit, în ultima perioadă, mai mult ca de obicei, pe facebook. Cei mai mulţi de aici sunt tineri, iar tinerii cred mai uşor în poveşti. Şi la fel ca ei,  reprezentanţii păturii medii (inclusiv culturale). Pregătită, în mod sigur, în anumite laboratoare şi pusă în practică de o echipă foarte bine organizată de comunicare online, povestea stafiei comunismului sau a ciumei roşii, tradusă în lozinci însoţite de imagini, a prins şi s-a răspândit, circulând de la tinerii din ţară la cei din diaspora şi înapoi. A fost un fenomen, în punctul său de pornire, indus. O manipulare enormă, care a contat pe capacitatea de automanipulare a multor tineri. I s-a adăugat proasta organizare a votului din străinătate, problemă reală, dar nu aşa de limpede cum a părut la prima vedere. Pentru că şi aici strategia susţinătorilor lui Iohannis, cinici şi fără scrupule, a lucrat mai bine decât cealaltă. Au existat grupuri transportate din ţară în zona secţiilor aglomerate. Aceste grupuri aveau steaguri şi pancarte pregătite dinainte, ele au aglomerat dis-de dimineaţă secţiile de votare, au provocat confuzie şi au făcut agitaţie. Situaţia a agitat facebook-ul şi a scos, în ţară, tineri în stradă. Dar totul a fost organizat. Tocmai de aceea, la Paris, Elena Udrea se afla la secţia de vot de la Ambasadă cu o pancartă anti-Ponta agăţată de gât!

Dar cum a putut să aprindă spiritele această gogoriţă (pentru că gogoriţă e!) a stafiei comunismului, care ar bântui, în anul de graţie 2014, nu bătrâna Europă, ca la Marx, ci doar biata  noastră ţărişoară? Aici sunt multe explicaţii, iar una este legată de vulnerabilitatea tinerilor noştri, manevraţi de propaganda perfidă care le speculează nemulţumirea îndreptăţită faţă de ceea ce (nu) le oferă cei care conduc destinele ţării. Dar mai există o problemă, şi, oricât de delicată ar fi, ea trebuie numită: prezenţa lui Ion Iliescu, de ani şi ani, în fruntea PSD, ca preşedinte de onoare! Acest lucru trebuie discutat mai în detaliu (ca şi victimizarea lui Adrian Năstase, ori a lui Dan Voiculescu). Poate că prezenţa fostului preşedinte, cu experienţa şi diplomaţia sa, a coagulat partidul. Privind, însă, dinafară, el rămâne emblema comunismului, pe care i-a agăţat-o, ca pe o tinichea, de gât, şi lui Victor Ponta. Şi ar trebui să aibă tactul de a se retrage singur.

Dincolo de toate, rezultatul este cel care este. Nu ştiu cât de periculoasă o fi stafia comunismului, dar, prin ceea ce s-a întâmplat, s-ar putea să ne bântuie, în continuare, stafia lui Băsescu! În acest sens, mă văd silit să repet ce am spus cu prilejul altor alegeri, iar derularea ulterioară a faptelor mi-a dat dreptate. Alegătorul român se comportă adesea ca un copil care şutează mingea-ntr-un gard, deşi ştia dinainte că are cuie! După care începe să se smiorcăie, cu degetu-n gură…

[ http://www.cronica-gaesti.ro ]

stafie cai albi

Un volum aniversar

coperta LECTURIScriitor, jurnalist, istoric al culturii şi civilizaţiei, geopolitician, aşa cum îi place să se prezinte în notele biobibliografice pe care le întocmeşte cu acribie, indicând titlurile, afilierile, premiile şi distincţiile importante sau efemere (de la calitatea de doctor „cum laude” în ştiinţele naturii, de membru al Uniunii Scriitorilor sau de cetăţean de onoare al Găeştiului, Târgoviştei şi Nucetului până la cea de prim-vicepreşedinte fondator al Filialei „Mihai Viteazul” Dâmboviţa a Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”, să zicem), George Coandă, autor prolific, a publicat, de la debutul său editorial, produs acum patruzeci de ani cu placheta de versuri „Univers liber” (editura Albatros, Bucureşti) şi până astăzi, nu mai puţin de 60 de volume. Dintre acestea, 43 îl au ca autor unic, iar la 17 este coautor. Şi dintre toate, 21 sunt de literatură (poezie, reportaj, proză lirică şi evocatoare), poezia  luându-şi aici „partea leului”, cu 14 apariţii. Tocmai pentru că se consideră (şi este) în primul rând poet, George Coandă marchează jubileul celor patru decenii scurse de la debutul său editorial din 1974 prin publicarea unei noi plachete de versuri, intitulată „Imago mundi” şi subintitulată „Poeme anamorfozice” (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2014, 160 pagini). Iubitor de cuvinte mai epatante cum se vădeşte nu o dată a fi, poetul ne obligă, iată, să clarificăm subtitlul şi să căutăm a sesiza în ce măsură el defineşte lirica din acest volum. DEX dă pentru „anamorfoză” trei sensuri: „imagine deformată, grotescă (dată de o oglindă curbă)”; „tip de metamorfoză în care larva are un număr mai mic de segmente faţă de adult”; „procedeu folosit în cinematografie pentru comprimarea imaginiii, astfel încât să se poată înregistra pe pelicula cinematografică normală o imagine corespunzătoare ecranului lat”, iar pentru adjectivul „anamorfozat” (care la poet devine „anamorfozic”) – „deformat faţă de aspectul obişnuit”. Aş zice că în factura poemelor care alcătuiesc volumul se găseşte câte ceva din fiecare accepţiune a acestor cuvinte. Trebuie spus, însă, înainte de a vedea pe scurt în ce fel, că George Coandă este, totodată,  un poet sentimental şi livresc, dar şi un adept al formelor prozodice clasice, pe de o parte, şi un inovator, ba chiar un experimentator pe de alta. El inventează, de pildă, la nivelul conţinutului (măcar după propria opinie) specii noi, precum cosmopoezia sau poemul comentariu (în „Secunda în plus”, de pildă, cel de-al doilea volum al său, apărut în 1980, unde comentează liric anumite anunţuri din presă), ori la nivel formal, liriruna (în „Oarecum sinea-mi”, din 2004) – prozodie clasică, rimă îmbrăţişată, trei catrene plus primul vers repetat în final, dar şi cu o sugestie blagiană („runele”) la nivelul conţinutului, textele fiind un soi de hieroglife ale existenţei.

„Imago mundi” este un volum străbătut, ca mai tot ce scrie G. Coandă, de efluvii metafizic-melancolice. În texte uneori încifrate. Sensul anamorfozei este mai curând de comprimare decât de deformare a imaginii lumii. Şi câtă deformare este, nu e dusă către grotesc, ci e modelare în oglinda unei firi meditative, cea a poetului „căutând sensurile pierdute ale Umanităţii”, în secolul 20 (anul 1979) în prima parte, mai întinsă, şi în secolul 21 (anul 2014), în cea de-a doua. Distingem aici „germenii” unei epopei (care ar avea, desigur, mai multe vertebre decât acătuirea de faţă), după cum şi „germeni” ai unor poeme rămase, cum s-ar spune, in statu nascendi, dar cu ceva din lapidaritatea şi sugestivitatea haikuului: „Sângele înrourat este-un/ tunet artezian în fragilele/ vase liberiene” („Orizont 1. Intrare-n erupţiile zilnice”); „Bate pământul/ ca un clopot cald/ în sirepii/ muguri axilari” („Orizont 2. Geneză elementară”). Altele sunt mai dezvoltate, dar în registrul sugestivităţii mai curând decât al încheierii retorice: „Acolo crângul care ar mai putea fi pe-un mal/  Acolo dealurile ca un promontoriu sub vânt. Şi casele vechi/ pe-un mal./ Şi turnul cetăţii cu voievozi neînchinaţi/ Şi podul cu lungi arce (odinioară)/ când albstru/ când foarte obosit (după anotimpuri)/ Iată râul într-un unghi/ de secundă” („Pod peste Ialomiţa la Târgovişte).

Nutrită deopotrivă de sensibilitate şi cultură, imaginea lumii este văzută de George Coandă, ca în poezia de senectute a lui Jebeleanu sau a lui Eugenio Montale, din zarea timpului şi de pe culmile vârstei… Şi se înscrie, oarecum, între fascinaţie şi sentimentul zădărniciei…

coperta LECTURI

Amurgul unui jucător de cursă scurtă

traian-basescu-implineste-azi-63-de-ani-e-ultima-aniversare-in-functia-de-presedinte-al-tarii-282238Când ceva se sfârşeşte, fie chiar viaţa lor, oamenii obişniuesc să arunce o privire înapoi şi să mai judece o dată ceea ce au trăit. Aşa se întâmplă în aceste zile când, într-un fel sau altul, „epoca Băsescu” va lua sfârşit, preşedintele atât de controversat urmând a intra în stand by peste nici două săptămâni, spre a fi scos efectiv pe tuşă în 22 decembrie (la fix 25 de ani de la fuga lui Nicolae Ceauşescu şi a Elenei sale cu elicopterul, de pe clădirea Comitetului Central!).

Spun unii că Traian Băsescu (n. 4. 11. 1951) ar avea talent politic ca nimeni altul, că ar fi un veritabil zoon politikon! În ce mă priveşte, socot că asta vine dintr-o greşită înţelegere a politicii, care ar avea ca scop parvenirea, iar nu binele unei comunităţi sau al ţării. În acest sens, Traian Băsescu, care n-a făcut nimic (în afară de rele) pe unde a trecut, de la Anvers şi de la Inspectoratul pentru Navigație Civilă din cadrul Ministerului Transporturilor, în cabinetul Dăscălescu (în comunism), apoi de la Ministerul Transporturilor la Primăria Capitalei şi de aici la fotoliul prezidenţial, în două legislaturi, nu este un om cu talent politic, ci un simplu intrigant. El declarându-se „jucător”. Un jucător dâmboviţean de cursă scurtă, ignorat de toate capitalele europene, pe care le-a vizitat, eventual, ca turist. Un jucător crispat, însă, pe care, în prima legislatură, prim-ministrul Tăriceanu l-a izolat la Cotroceni, unde-şi ostoia năduful cum ştia el mai bine, ţesând planuri de răzbunare… Lipsit de supleţe, dar obişnuit să-şi întindă securistic pânza intereselor şi a dominaţiei ca un păianjen, să ameninţe, să subjuge şi să se lepede de prieteni şi chiar de frate, să urască şi să semene ură, să scindeze şi nu să unească, omul n-a ştiut niciodată să negocieze, preferând să întindă capcane, să utilizeze cacealmaua, să promită şi să uite imediat ce-a promis…În cea de-a doua legislatură a găsit, în sfârşit, ceeea ce căuta, prin instalarea în fruntea guvernului a unui prim-ministru căruia-i învârtea cheiţa în spate, lansându-l pe parchet după pofta inimii… Aşa ar fi vrut să conducă (şi a şi condus) ţara, manevrând roboţei care să-i satisfacă orice dorinţă. Şi satisfăcându-i, la rândul său (căci orice naş îşi găseşte naşul), toate mofturile unei femeiuşti de care, ca orice amorez bătrân, a fost subjugat. Altminteri, intrigi, minciuni, încălcări ale Constituţiei, nepăsare cinică faţă de votul a şapte milioane şi jumătate de români care i-au spus să plece, cumpărări de case şi de moşii, relaţii  tenebroase, tăieri de pensii şi de salarii, îndemnuri cinice adresate românilor de a pleca în străinătate dacă nu le convine în România lui, sentinţe dictate la televizor unor complete de judecată şi câte altele! Dar nimic pentru ţară, în afara unor împrumuturi înrobitoare care nu se ştie cum s-au topit, dar vor fi achitate de copiii şi de nepoţii noştri…

Simţind că se apropie ceasul în care va deveni un simplu cetăţean, omul a intrat, de vreo două luni, într-o agitaţie maximă şi, într-un total dispreţ al interdicţiilor constituţionale, s-a implicat cu fervoare în campania electorală, angrenând, se pare, şi unele organisme ale statului pe care a ştiut, în timp, să şi le aservească prin oamenii înscăunaţi în fruntea lor. A aruncat acuzaţii, a etichetat, a decretat ce-a vrut fără a se simţi obligat să aducă dovezi, a încălcat legea. Mai nou, când protejata sa, pentru care a militat intens, a fost obiectul unui scandal, s-a indignat la ideea că în fotografierea ei la Paris ar fi fost implicate serviciile secrete, în loc să se întrebe, ca preşedinte şi ca susţinător al independenţei şi obiectivităţii justiţiei, după cum se pretinde, ce căuta pupila sa la Paris în compania şefei de la DIICOT, sau ce căuta acea doamnă magistrat cu înaltă funcţie de conducere în compania unei femei politician pe lângă care adie briza filelor unor dosare penale. Nu! Asta nu-l interesează, o consideră viaţă privată! E, la Traian Băsescu, în aceste zile, o agitaţie haotică, astfel că ameninţă-n dreapta şi-n stânga, cere demisii şi merge până la a învinovăţi Biserica Ortodoxă Română de a fi făcut propagandă electorală în favoarea PSD, declarând, în avântul său acuzator, că el, ca marinar, are o legătură mai directă cu Dumnezeu, dar nu crede în popi!

Acum, că protejata sa, pe care-o idealizează de câte ori are ocazia, la televizor sau la crâşmă, a obţinut în alegerile prezidenţiale un procent lamentabil, ar fi să se cam potolească, adunându-şi obiectele de pe la Cotroceni şi pregătindu-şi plecarea. Firea, dar poate şi unele serioase motive, nu-l vor lăsa, în mod sigur, să se potolească. Evident că, deşi a vorbit foarte urât despre el până acum, va încerca să-şi pună la lucru abilităţile, intrigăria şi ultimele resturi de influenţă în sprijinul candidatului aşa-zisei drepte, Klaus Werner Iohannis. Mai ales că sibianul este, de fapt, o pradă pe care pedeliştii au învăluit-o, ca nişte păianjeni voraci, în pânza lor. El a ajuns, sărmanul, o biată unealtă. De altfel, fără liderii liberali lângă el, a fost, în ultimele zile, flancat doar de pedelişti ca Blaga, Videanu, Flutur, Berceanu, cărora li se vor adăuga în curând Monica Macovei, Elena Udrea şi Băsescu însuşi. Care-l vor subjuga nu doar pe bietul neamţ, dar vor devora (dacă nu cumva au făcut-o deja) şi partidul în fruntea căruia i se pare că este…

Numai că alegătorii au, în mod sigur, şi ochi şi minte!

http://www.cronica-gaesti.ro

traian-basescu-implineste-azi-63-de-ani-e-ultima-aniversare-in-functia-de-presedinte-al-tarii-282238

epava-loullia-gordon-reefbarcuta-de-hartie-59602x500