O carte „scandaloasă”

coperta, lecturiÎn urmă cu opt decenii, în prima parte a anului 1934, apărea la Editura „Gruparea Intelectuală Litere” din Bucureşti o carte ce se dorea a fi, în mod declarat, „scandaloasă şi sensaţională în măsura în care spune totul cu sinceritate şi mai ales cu cruzime” – „Negativismul tinerei generaţii”. Autorul acesteia, Mihail Ilovici, născut la Găeşti în ziua de 4 octombrie 1910 (şi stins din viaţă tot aici, la 12 februarie 1983), fost elev al lui Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, era proaspăt absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti şi îşi începuse cariera didactică în oraşul natal, unde, în 1933, fonda revista „Litere” (care va deveni, după patru numere, bucureşteană). Tot la Găeşti fondase, în 1930, revista „Cristalul”, mutată şi ea în Capitală după câteva numere.
„Negativismul tinerei generaţii”, carte evocată mai ales când vine vorba de o alta, mai cunoscută, pentru că autorul ei a devenit scriitor celebru – „Nu”, de Eugen Ionescu, apărută tot în 1934 -, vrea să fie şi un eseu analitic, şi o încercare de revizuire, dar şi o profesiune de credinţă şi chiar un un manifest (ceea ce şi este, mai ales în primul capitol, ce reproduce broşura „Manifestul unei generaţii”, apărută în primăvara anului 1933, în editura „Răboj”, ca supliment al revistei cu acelaşi titlu). Şi-a dorit şi a reuşit, într-un fel, să fie o carte care să scandalizeze, fiind tratată, la apariţie, ca atare. Citită azi, fără prejudecăţi, ea rămâne măcar interesantă şi, fără îndoială, poate stârni, în unele momente, zâmbete, dar nu reacţii virulente, înţelegându-se, în fond, că aparţine unui tânăr care încearcă să se solidarizeze cu propria-i generaţie, dar şi să atragă atenţia asupra sa. G. Călinescu defineşte, de altfel, atitudinea reprezentanţilor acestei generaţii referindu-se, în „Istoria literaturii…”, la revistele sale („Pegas”, „Discobol”, „răboj”, bobi”, „Cristalul”, „Ulise”, în Bucureşti, dar şi „o pulverulenţă de publicaţiii provinciale”, de la „abecedar”, din Brad, „plaiuri săcelene”, din Satulung, Săcele, lângă Braşov, „Blajul”, „Provincia literară”, din Sibiu, „Braşovul literar şi artistic”, „Afirmarea”, din Satu Mare ori „Relief dunărean” din Galaţi, până la „Cuget moldovenesc” din Bălţi, „Moldavia” din Bolgrad sau „Luceafărul” din Ismail – unde Mihail Ilovici a fost profesor chiar în 1938, anul apariţiei revistei). În cadrul acestor publicaţii, observă G. Călinescu, tinerii fac, indiferenţi la valoare, „bloc” sau „front”, aduc uneori elogii nemăsurate unor anonimi şi refuză să amintească ori să recenzeze cărţile scriitorilor maturi.
In „Negativismul tinerei generaţii”, Mihail Ilovici, solidar cu congenerii săi, încearcă să ofere măcar glazura unei atitudini mai obiectivate, analitice, oareşicât distanţate de fenomen, deşi, până la urmă, se manifestă ca un negativist el însuşi. Tocmai de aceea, primele o sută dintre cele 200 de pagini ale cărţii vor să aibă aparenţa unui demers teoretico-analitic şi să surprindă fenomenul la nivel general,   partea a doua, intitulată „Revizuiri”, supunând analizei (şi desfiinţării!) câteva personalităţi luate în parte: Cezar Petrescu, Mihail Sadoveanu, Romulus Dianu, E. Lovinescu. Premisa discuţiei (dar şi justificarea atitudinii) constă în sesizarea manifestării, nu doar în cultura română, a unei noi spiritualităţi, care vrea să se manifeste împotriva celei vechi, instaurând dreptul său constructiv. Dar „opera de construcţie…nu poate veni decât după cea de distrugere”. De unde, atitudinea negativistă şi „crudele revizuiri”. După opinia lui M. Ilovici, noua spiritualitate „nu este decât un produs al inteligenţei sensibile + tehnică voluntară (materie)”, drept care, referindu-se la domeniul său de interes, conclude că opera literară „nu este decât sensibilizarea conştientă a cunoaşterii”. Recunoaştem aici concepţia intelectualiştilor de la „Kalende”, între care se aflau foştii săi profesori Cioculescu şi Streinu, care considerau că literatura este „act de conştiinţă şi de cunoaştere”, iar opera de artă – „suprastructură cerebrală, sensibilizată” şi se delimitau de excesele ortodoxiste. De aici, negarea de către Ilovici a „talentului”, a literaturizării şi a convenţionalismului stilistico-tematic din literatura „bătrânilor”, în comparaţie cu autenticitatea , sensibilizarea ori „exper(i)enţialismul” cultivate de autorii mai tineri. „Bătrânii” (nu neapărat ca vârstă, simte, totuşi, nevoia, la un moment dat, să se disculpe, mai curând formal, eseistul) sunt aspru vituperaţi: „Un exponent cultural îmbătrânit nu mai face doi bani şi trebuie ars. Ars în sensul excluderii lui inteligente şi raţionale din cercul preocupărilor prezente, căci, un bătrân este mort şi o cultură n-are nevoie de morţi cari se cramponează, chiar dacă ei au însemnat odată ceva”. Multe principii sunt juste, aplicarea este, însă, tendenţioasă şi partizană. Analizând, de pildă, producţiunea editorială a anilor 1930-1933, criticul nu găseşte nimic demn de admirat în literatura „bătrânilor”. „Oraş patriarhal” de Cezar Petrescu e plin de „geniale stupidităţi”, „Baltagul” e o plată rescriere a „Mioriţei” (iar Sadoveanu, aşa cum e înţeles în capitolul ce i se consacră în cea de-a doua parte, „un prozator inutil”); nici „Răscoala”nu-i spune prea mult, autorul ei având ca merite doar „onestitatea scrisului şi efortul artistic”. Nimic nu-i spun nici romanele criticilor, între care „Bizu”, de E. Lovinescu (negat violent şi în calitate de critic – „Teoriile relativismului estetic vor muri odată cu existenţa fizică a d-lui E. Lovinescu, a cărui muncă pe ogorul sterp al literaturii române i-o respect, dar al cărui profit nu a existat.”), „Adela”, de G. Ibrăileanu („carte hibridă”, având ca personaj principal „un impotent care se zbate în nesiguranţa dragostei, /iar/ la urmă renunţă fără motiv la tânăra iubită, care se suie în caleaşcă şi pleacă”) sau „Cartea nunţii”, de G. Călinescu. În schimb, jură (în fond, pe drept!) pe Camil Petrescu („Patul lui Procust”) şi Mircea Eliade („Maitreyi”). În poezie „rămâne ceva” de la T. Arghezi, Pillat şi Voiculescu sunt consideraţi „inactuali”, autorii care spun ceva fiind tinerii Dan Botta (cu „Eulalii”) şi Simion Stolnicu („Punct vernal”).
Cartea lui Mihail Ilovici (care a reprezentat debutul său editorial) trebuie citită azi cu simţul umorului. Condiţia sa de autor (dar şi cea de profesor în oraşe de provincie ca Găeşti – 1933-1938, Ştefăneşti, Colibaşi, Ismail – 1938 –, Curtea de Argeş – 1939-1945 – şi din nou Găeşti – 1945-1955 –, ba chiar şi de îndrumător cultural) a slujit-o slab. El a mai publicat „Consideraţii asupra actului de cultură românesc” (1936), monografia „Claudia Millian” (1938), „Noua spiritualitate românească (Constructivismul)” (1942), spre a dispărea (din motive care ar trebui studiate), după instaurarea comunismului, din actualitatea literară. Revine târziu, în 1971, cu o foarte documentată lucrare despre autorul său preferat – „Tinereţea lui Camil Petrescu”, apărută la Editura Minerva din Bucureşti.

http://www.cronica-gaesti.ro

coperta, lecturi

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s