Firul lung şi firul scurt – ieri şi azi

Prin anii ’80, când mă integrasem unei grupări literare constituite în jurul revistei săptămânale „Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului” (numită de toată lumea, din decenţă şi economie verbală,  SLAST), am participat, în mai multe rânduri, la itinerariile de vară „Confluenţe”. Erau nişte excursii de o săptămână sau chiar două prin diverse zone ale ţării, scopul declarat fiind acela de a le înlesni tinerilor scriitori cunoaşterea realităţilor prezentului. În general, însă, dincolo de etichetă, ele nu aveau nimic politic, fiind un prilej de relaxare, de cunoaştere a membrilor restrânsului grup (dar şi a scriitorilor din marile oraşe în care participanţii erau cazaţi – la cele mai bune hoteluri) şi de vizitare a unor obiective culturale ori economice. Aş zice că am ajuns, prin acele „itinerarii”, în locuri pe care, altfel, nu le-aş fi cunoscut. Evident că aş fi vizitat, mai devreme sau mai târziu, complexul brâncuşian din Târgu-Jiu, dar probabil n-aş fi ajuns la Hobiţa, satul natal al marelui sculptor, nici la Muzeul Aurului din Brad (deschis special  pentru noi), nici la Sarmizegetusa Regia, cetatea lui Decebal din munţii Orăştiei, pe care-o ştiam doar din filmul „Dacii”. Dar n-aş fi ajuns, mai ales, în Combinatul Chimic de la Craiova, ori în cel siderurgic din Hunedoara… Şi, ca să şi glumim puţin, nici la Staţiunea Experimentală de la Poiana Mare (ce-o mai fi azi pe-acolo?!), unde seara ni s-a organizat un straşnic ospăţ, nici la fabrica de bere din Reghin (unde ni s-au pus în autocar mult mai multe sticle decât am fi putut noi consuma!). În paranteză fie spus, chiar Întreprinderea de Frigidere din Găeşti am vizitat-o mai pe-ndelete tot în cadrul unui grup de scriitori!

În afară de toate astea şi de altele, am cunoscut şi oameni. Nu l-am uitat, cu toate că nu mai ştiu cum îl chema, pe directorul Întreprinderii Mecanice Orăştie. Acolo se produceau, la vedere, biciclete, iar dincolo de acest paravan – armament de cea mai înaltă calitate. Directorul s-a întâlnit cu micul nostru grup într-o sală de şedinţe şi, timp de o oră, am tot discutat, ca-ntr-o mică piesă umoristică, despre biciclete, înţelegând prin ele automate, mitraliere sau armament greu. Biciclete cu afet, cum le zieam în glumă!…Am descoperit, însă, dincolo de ţinuta unui om realmente important, faptul că se purta extrem de firesc, fără morgă, că avea umor şi, mai ales, că era la curent cu tot ce se întâmplă în întreprindere şi în oraş. Întrebat care e muncitorul cel mai deosebit, ne-a indicat pe cineva care lucra pe o maşină japoneză, la precizia de zero virgulă nu mai ştiu câţi microni. Dar ştia chiar situaţia echipei de fotbal a oraşului şi cunoştea jucătorii. La masă, unde ne-a însoţit, a dovedit şi cunoştinţe literare. Ne aflam în cantina întreprinderii şi, întrebat dacă meniul e mereu aşa (începuse criza alimentară), a răspuns zâmbind că aproape, minus desertul şi vinul…Şi, printre altele, am aflat că avea „fir scurt” cu N. Ceauşescu, atât din întreprindere, cât şi de-acasă, de pe noptieră…

Nu ştiu dacă acest om mai trăieşte, dar mă tem că întreprinderea aceea nu mai produce (cum se întâmplă cu multe altele, inclusiv unele găeştene) nici măcar biciclete…Nu că aş vrea să producă din nou arme, dar… Mi-am amintit de acest om nu întâmplător…Mi-am amintit, de fapt, de „firul scurt” al şefului statului de atunci, care controla totul. Şi mi-am amintit asta atunci când şeful statului de acum, în ziua în care la Curtea de Apel Bucureşti se desfăşura un proces important, a exprimat la un post de televiziune opinia că avocatul inculpatului principal va pierde. Evident că presa a sărit imediat ca arsă şi, pe bună dreptate, a subliniat că preşedintele a devenit din jucător judecător, că a dat el sentinţa sau că a dictat-o completului de judecată. S-a anteptonunţat, cum se spune!… Ori s-a dat de gol!

Dar eu am căzut pe gânduri şi m-am întrebat dacă Traian Băsescu n-are canale diverse prin care să-şi impună „pohta ce pohteşte”… Nu ştiu dacă şi cât e de vinovat Dan Voiculescu, sunt, însă, convins că şi preşedintele de azi are „fir scurt”, ca şi cel de ieri. Ba mă tem că-l utilizează până la roşu! Şi atunci, de ce a folosit „firul lung”, de ce a vorbit la televizor despre proces şi a şi indicat deznodământul (pe care-l ştia, probabil, cu mult înainte, în detaliu)? De ce „s-a expus”?! Traian Băsescu nu e un naiv, iar prin tot ce face, chiar când o face riscând, urmăreşte ceva! La fel a făcut-o şi de data asta, urmărind două scopuri. Mai întâi, cu viclenia-i caracteristică, nu lipsită de subtilitate, a încercat să  lase a se înţelege că el n-ar avea un „fir scurt”, n-ar avea canale de influenţare, la el, cum se zice, ce e-n guşă e şi-n căpuşă. Se exprimă şi el, ca un simplu cetăţean, ca Mugur Ciuvică, bunăoară, la televizor! Dar principalul scop viza populaţia, prezumtivii votanţi din noiembrie. Nu completului de judecată i se adresa Traian Băsescu la televizor, ci populaţiei, pe care-o avertiza că el mai are putere şi că, la urma urmei, nimeni nu trebuie să fie sigur depropria-i nevinovăţie. Nu alt scop a avut fugărirea votanţilor la referendum de către procurorii cu Biblia-n mână!

Metoda asta de inducere a fricii e de şcoală veche, vine dinspre anii ’50, iar preşedintele ju(de)cător joacă la cacealma…Numai că i se cam văd cărţile!…

http://www.cronica-gaesti.ro

telefon vechi model vintage-500x500

 

Un prozator găeştean: ALECU VAIDA POENARU (20. VIII. 1924 – 26. III. 2004)

Picture 051Se împlinesc, pe 20 august, 90 de ani de la naşterea, la Perieţi, jud. Ialomiţa, a prozatorului găeştean Alecu Vaida Poenaru, plecat dintre noi în urmă cu 10 ani, pe 26 martie 2004. Pe numele său adevărat Vaida Alexandrescu, a fost un reputat medic internist găeştean, pasionat de literatură, care l-a atras încă din perioada studiilor liceale (urmate la Călăraşi) şi superioare (la Bucureşti). Meloman de aleasă cultură, a sesizat talentul nepoatei sale, pianista Alberta Alexandrescu, şi a avut satisfacţia de a o şti interpretând pe scenele din străinătate. Pasiunea pentru muzică se regăseşte şi în textele sale.
Prezent sporadic în reviste, Alecu Vaida Poenaru a fost, totuşi, unul dintre puţinii autori care, trăind în judeţul nostru, au reuşit să tipărească volume în edituri de stat înainte de 1989: “Ana” (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1983), “Supravieţuitorii”, (Ed. Militară, Bucureşti, 1985), “Existenţe paralele” (Ed. Militară, 1987). Acestora li se adaugă “Fă-ţi timp şi pentru mine” (Ed. Militară, 1991), scris şi inclus în planul editorial de asemenea înainte de Revoluţie. După un răstimp, revine cu alte romane, apărute în edituri târgoviştene: “Dans pentru viitor” (Macarie, 1998), “Pavană pentru dragoste şi adevăr” (Bibliotheca, 1998), “Şansa” (Bibliotheca, 2001), “Între două lumi” (Bibliotheca, 2003), la care se adaugă micul dar rafinatul volum de “Miniaturi sentimentale” (Macarie, 1999).
Alecu Vaida Poenaru este autorul unui tip de literatură lipsit de complexe faţă de căutările prozei post-moderne. El mizează, în tot ce a scris şi a publicat (pentru că, după câte ştiu, în urma sa au rămas mai multe texte netipărite), nu pe artificiile tehnice ori pe virtuozitatea scriiturii, ci pe o dorită consistenţă epică şi pe conturul convingător (cel puţin ca intenţie) al personajului. Primele cărţi sunt uşor datate (mai ales „Ana”, inspirat, se pare, dintr-un caz real petrecut într-una dintre întreprinderile găeştene şi axat pe ideea sprijinului colectiv şi dezinteresat care poate reechilibra un destin), existînd chiar impresia că cele apărute la Editura Militară sunt scrieri cu problematică civilă uşor militarizate. În schimb, romanele postdecembriste sunt scrise fără autocenzura care marca, îndeobşte, în comunism, textele oricărui autor în mai mare măsură decât cenzura. „Dans pentru viitor”, de pildă, pare o scriere alcătuită în mod intenţionat fără mari pretenţii, dar cu multă ştiinţă şi, mai ales, cu o plăcere a înscenării simple, aproape convenţionale, a unei intrigi. Este un fel de variaţiune pe tema predilectă a autorului, înfăţişând constituirea a trei cupluri erotice, introduse în roman prin cel mai simplu pretext care există pe lume: locuiesc în acelaşi imobil. Un aviator şi o balerină, un profesor universitar şi studenta sa, un viitor medic şi o speranţă a baletului formează cupluri care trăiesc mici drame rezolvabile şi realizează fără mari convulsii dezideratul personajelor lui Camil Petrescu, acela de a se realiza într-o iubire dacă nu absolută, măcar frumoasă. Fundalul social pe care evoluează cuplurile este aproape neutru (deşi titlul vorbeşte, parcă, nu numai despre viitorul protagoniştilor, ci şi despre al societăţii româneşti postrevoluţionare).
Mai ancorat în realitate este „Pavană pentru dragoste şi adevăr”, în care autorul abordează probleme care au fost dezbătute îndelung în presa noastră: neocomunismul, mineriada din iunie, adevărul, minciuna, schimbarea, dar mai ales implicarea sau neimplicarea artistului şi a oamenilor, în general. Andrei Codarcea, personajul principal, este un compozitor în plină afirmare, absorbit până într-atât de arta sa încât (fapt oarecum neverosimil) nu sesizează că pe 22 decembrie are loc o revoluţie. În schimb, soţia sa, frumoasa şi talentata balerină Marta, iese în stradă, participă la revoltă, dar şi la manifestările din Piaţa Universităţii (sugerate doar), devenind victima mineriadei (este arestată, bătută, scapă ca prin minune de un viol, se alege cu un picior rupt şi-şi compromite cariera artistică). Totul este, de fapt, o rememorare a pianistului, într-un dificil efort de înţelegere a faptelor şi de trezire din hipnoza artei. În final, el va ieşi din spaţiul închis al acesteia, implicându-se în alegeri, în cadrul unei organizaţii apolitice. Problema de principiu este bine pusă, dar finalul e oarecum tezist. Cam acelaşi lucru s-ar putea spune despre „Şansa”, unde Vasile Pârlog, fost şofer de maşini grele de transport, îşi părăseşte meseria şi începe să lucreze în agricultură. Romanul urmăreşte felul în care, pas cu pas, acest om al vremurilor noi, din care autorul vrea să facă un personaj exemplar, se ridică printr-o muncă cinstită, ajungând să întemeieze un holding prosper şi să-şi refacă, după moartea soţiei, viaţa alături de o frumoasă economistă.
Proza plăcută a lui Alecu Vaida Poenaru este marcată de un uşor idealism, în parte al autorului însuşi, în parte al epocii în care şi-a scris ultimele romane. Un idealism pe care realităţile anilor din urmă îl contrazic violent.

http://www.cronica-gaesti.ro

 

Picture 051

 

Picture 052Picture 043Picture 042