Mireasa neagră

MARIN IONITA, MIREASA NEAGRANăscut în comuna Ulieşti, la 10 iulie 1929, Marin Ioniţă, care s-a format în cenaclul găeştean şi l-a declarat, în chip repetat, drept mentor al său pe profesorul-scriitor Aurel Iordache, este cel mai de seamă prozator piteştean de astăzi şi unul dintre scriitorii de prim plan de la noi (deşi, cu modestia care-l caracterizează, mascând, de fapt, conştiinţa propriei valori, el se situează mereu pe sine în plan secund). Fost elev al celebrei „Şcoli de Literatură Mihai Eminescu” din anii ’50, a cărei ambianţă o evocă admirabil într-o lucrare memorialistică de importanţă documentară indiscutabilă (dar şi cu valoare de document sufletesc), apărută în două ediţii, în 2003 şi 2011 (cea de-a doua, la Editura Adevărul, cu o lansare la Târgul de Carte Gaudeamus, în prezenţa criticului Alex Ştefănescu), sub titlul „Kiseleff 10. Fabrica de scriitori”, Marin Ioniţă, profesor şi jurnalist, a debutat timpuriu, cu nuvela „Rădiţa” (1955), dar, din pricini mai curând obscure, care se ghicesc a fi din sfera „dosarului personal” (având ca prim rezultat excluderea de la Şcoala de Literatură înainte de absolvire), au trecut nu mai puţin de 13 ani până la cea de-a doua carte, culegerea de povestiri „Sile voiajorul” (1968). Autor a peste 25 de volume, dintre care, în afara celui despre Şcoala de Literatură, se situează în prim-plan romanul cu titlu amintind de Hemingway, „Bătrânul şi umbra”, ca şi prima parte, autobiografică,  dintre cele trei plănuite, din „Nu trageţi în dinozauri!” (2004), Marin Ioniţă a început, mai ales de la „Fabrica de scriitori” încoace, să mediteze asupra propriului destin uman şi creator. Iar meditaţia aceasta se acutizează în „Mireasa neagră” (Editura Tiparg, Piteşti, 2014), o carte cu ceva de roman, de reportaj şi de articol de presă, scrisă într-o situaţie limită, într-o stare de urgenţă existenţială. Mai exact, aşa cum observă, într-un foarte scurt dar pertinent cuvânt-înainte, jurnalistul piteştean Mihai Golescu, scriitorul, care păşise în cel de-al optzeci şi cincilea an al existenţei, a trebuit să suporte o dificilă operaţie şi a dat, de-acolo, de la hotarul dintre viaţă şi moarte, dintre a fi şi a nu fi, „o carte frisonantă, la frontiera dintre ziaristică şi literatură, ale cărei pagini se parcurg pe nerăsuflate”.

„Mireasa neagră”, în care găsim şi pagini de intens lirism (element caracteristic, de altfel, prozei lui Marin Ioniţă), dar şi ironie ori autoironie, este o carte a întrebărilor limită scrisă în infernul aşteptării şi al incertitudinii – un infern real, al suferinţei şi al mizeriei organice, dar şi unul sufletesc, al aşteptării înfrigurate, al spaimelor, al viselor şi al coşmarurilor, care nu sugrumă, însă, nici frumuseţea, nici amintirea ei. Textul, ritmat sufleteşte, e alert şi asociază treptat, sărind uneori de la una la alta, mici secvenţe memorialistice, figuri omeneşti, insule de poezie, întrebări, răspunsuri părute, mici scene din trecut, fulguraţii ale amintirii prin care se leagănă la infinit iluzia, halucinări şi lunecări din real cu schiţe ale prezentului sordid şi deprimant. Deşi este, ca orice produs artistic, nu doar rodul  clipelor limită în care a fost schiţat (autorul dorind să moară cu carneţelul în braţe, ceea ce ne aminteşte, oarecum, de acel „Vreau să văd cum e!” al lui Camil Petrescu din clipa ultimă), dar şi al unei fie şi minime prelucrări şi organizări ulterioare, „Mireasa neagră” este un text sincer. Mai exact, textul cuiva aflat pe marginea prăpastiei, al unui om care ştie că poate muri în clipa următoare şi nu vrea să moară (deşi e de acord că a ajuns la o vârstă pe care unii o consideră matusalemică), un om care se întreabă cine a fost şi ce rămâne în urma lui, căruia-i revin în minte fragmente din propria existenţă şi din propria-i literatură, care nu se sfieşte să declare că iubeşte încă viaţa, că se teme de trecerea hotarului şi, mai ales, care nu adaugă iluzia niciunui mit peste ceea ce simte şi peste ceea ce scrie: „Cu toate nenorocirile pământului, aş vrea să rămân pe coaja lui. (…) Aici, unde lumea are chip şi mers de femeie şi culoarea ochilor ei. Unde totul începe şi se sfârşeşte omeneşte”.

Până la urmă, „Mireasa neagră” este povestea unei îngemănate izbânzi: a scriitorului care supravieţuieşte şi a cărţii care capătă organizare şi chip deplin.

marin ionita

(„Cronica Găeştiului”, nr. 220, iulie 2014, pag. 5 – http://www.cronica-gaesti.ro )

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s