Mireasa neagră

MARIN IONITA, MIREASA NEAGRANăscut în comuna Ulieşti, la 10 iulie 1929, Marin Ioniţă, care s-a format în cenaclul găeştean şi l-a declarat, în chip repetat, drept mentor al său pe profesorul-scriitor Aurel Iordache, este cel mai de seamă prozator piteştean de astăzi şi unul dintre scriitorii de prim plan de la noi (deşi, cu modestia care-l caracterizează, mascând, de fapt, conştiinţa propriei valori, el se situează mereu pe sine în plan secund). Fost elev al celebrei „Şcoli de Literatură Mihai Eminescu” din anii ’50, a cărei ambianţă o evocă admirabil într-o lucrare memorialistică de importanţă documentară indiscutabilă (dar şi cu valoare de document sufletesc), apărută în două ediţii, în 2003 şi 2011 (cea de-a doua, la Editura Adevărul, cu o lansare la Târgul de Carte Gaudeamus, în prezenţa criticului Alex Ştefănescu), sub titlul „Kiseleff 10. Fabrica de scriitori”, Marin Ioniţă, profesor şi jurnalist, a debutat timpuriu, cu nuvela „Rădiţa” (1955), dar, din pricini mai curând obscure, care se ghicesc a fi din sfera „dosarului personal” (având ca prim rezultat excluderea de la Şcoala de Literatură înainte de absolvire), au trecut nu mai puţin de 13 ani până la cea de-a doua carte, culegerea de povestiri „Sile voiajorul” (1968). Autor a peste 25 de volume, dintre care, în afara celui despre Şcoala de Literatură, se situează în prim-plan romanul cu titlu amintind de Hemingway, „Bătrânul şi umbra”, ca şi prima parte, autobiografică,  dintre cele trei plănuite, din „Nu trageţi în dinozauri!” (2004), Marin Ioniţă a început, mai ales de la „Fabrica de scriitori” încoace, să mediteze asupra propriului destin uman şi creator. Iar meditaţia aceasta se acutizează în „Mireasa neagră” (Editura Tiparg, Piteşti, 2014), o carte cu ceva de roman, de reportaj şi de articol de presă, scrisă într-o situaţie limită, într-o stare de urgenţă existenţială. Mai exact, aşa cum observă, într-un foarte scurt dar pertinent cuvânt-înainte, jurnalistul piteştean Mihai Golescu, scriitorul, care păşise în cel de-al optzeci şi cincilea an al existenţei, a trebuit să suporte o dificilă operaţie şi a dat, de-acolo, de la hotarul dintre viaţă şi moarte, dintre a fi şi a nu fi, „o carte frisonantă, la frontiera dintre ziaristică şi literatură, ale cărei pagini se parcurg pe nerăsuflate”.

„Mireasa neagră”, în care găsim şi pagini de intens lirism (element caracteristic, de altfel, prozei lui Marin Ioniţă), dar şi ironie ori autoironie, este o carte a întrebărilor limită scrisă în infernul aşteptării şi al incertitudinii – un infern real, al suferinţei şi al mizeriei organice, dar şi unul sufletesc, al aşteptării înfrigurate, al spaimelor, al viselor şi al coşmarurilor, care nu sugrumă, însă, nici frumuseţea, nici amintirea ei. Textul, ritmat sufleteşte, e alert şi asociază treptat, sărind uneori de la una la alta, mici secvenţe memorialistice, figuri omeneşti, insule de poezie, întrebări, răspunsuri părute, mici scene din trecut, fulguraţii ale amintirii prin care se leagănă la infinit iluzia, halucinări şi lunecări din real cu schiţe ale prezentului sordid şi deprimant. Deşi este, ca orice produs artistic, nu doar rodul  clipelor limită în care a fost schiţat (autorul dorind să moară cu carneţelul în braţe, ceea ce ne aminteşte, oarecum, de acel „Vreau să văd cum e!” al lui Camil Petrescu din clipa ultimă), dar şi al unei fie şi minime prelucrări şi organizări ulterioare, „Mireasa neagră” este un text sincer. Mai exact, textul cuiva aflat pe marginea prăpastiei, al unui om care ştie că poate muri în clipa următoare şi nu vrea să moară (deşi e de acord că a ajuns la o vârstă pe care unii o consideră matusalemică), un om care se întreabă cine a fost şi ce rămâne în urma lui, căruia-i revin în minte fragmente din propria existenţă şi din propria-i literatură, care nu se sfieşte să declare că iubeşte încă viaţa, că se teme de trecerea hotarului şi, mai ales, care nu adaugă iluzia niciunui mit peste ceea ce simte şi peste ceea ce scrie: „Cu toate nenorocirile pământului, aş vrea să rămân pe coaja lui. (…) Aici, unde lumea are chip şi mers de femeie şi culoarea ochilor ei. Unde totul începe şi se sfârşeşte omeneşte”.

Până la urmă, „Mireasa neagră” este povestea unei îngemănate izbânzi: a scriitorului care supravieţuieşte şi a cărţii care capătă organizare şi chip deplin.

marin ionita

(„Cronica Găeştiului”, nr. 220, iulie 2014, pag. 5 – http://www.cronica-gaesti.ro )

 

 

Anunțuri

Marienutza loveşte sub centură, acolo unde se pricepe mai bine!

strungaritaCa un făcut, în dimineaţa în care tastez acest text, un fost elev care urmăreşte polemica mea cu jurnalista-lăcătuş Marienutza Shmekera m-a avertizat că nu e bine să mă pun în public cu această mahalagioacă în stare de orice: ”Aveaţi dumneavoastră o vorbă în timpul liceului, şi anume că «e greu să-i dovedeşti prostului că-i prost». S-ar putea ca publicarea discuţiei să vă aducă avantaje în dispută, la urma urmei, aveţi dreptate în ceea ce spuneţi. Cred totuşi că este o partidă prea mică  pentru dumneavoastră. «Dacă te bagi în troc, te mănâncă porcii!»”.Eu ştiam asta, mi-au mai spus-o şi alţii, numai că nu sunt nici slab de înger, nici dispus să cedez în faţa fitecui!

Aşadar, iritată la culme de precedentul meu text, pe care-l consideră atac la persoană pentru că eu am spus un mic adevăr, anume că femeia n-are pregătire de jurnalist, ci de lăcătuş mecanic sau de strungar, ea revine cu un text care îi dezvăluie încă o dată, dacă mai era nevoie, urâtul caracter. În textul respectiv, care e încă o murdărie tipică pentru ea şi pentru fiţuica finanţată „la secret” pe care o conduce, strungăriţa utilizează o serie de etichetări şi cuvinte denigratoare la adresa mea. Fără să dovedească, însă, nici în acest domeniu prea multă imaginaţie. Şi divulgând o documentare precară! În acest sens, i-aş putea sugera eu însumi despre mine o serie de observaţii negative, pe care să le utilizeze în viitoarele sale atacuri. Sunt, evident, un amărât autor de provincie, lipsit de orice talent. Un impostor care, în 1976, a câştigat concursul de debut în volum al Editurii Eminescu prin pile, cunoştinţe şi relaţii. Tot prin pile şi relaţii mi-am publicat textele şi cărţile, atât înainte de 1989 (când am împărţit drepturile de autor cu editorii mei sau cu unii directori de revistă), cât şi după 1990, când am obţinut tot felul de sponsorizări, contra linguşiri. Şi, evident, e adevărat ce spunea un pretins romancier găeştean, dedicându-mi două pagini satirice în textul său: mi-am publicat cărţile şantajându-i pe părinţii elevilor pe care-i lăsam corigenţi şi obligându-i să mi le susţină financiar! Altminteri, poezia mea e puerilă şi plină de clişee, proza e infinit plicticoasă şi, pe ici, pe colo, obscenă, critica e ineptă, plină de truisme şi de greşeli şi, în bună parte, plagiată. Sunt plagiate mai ales studiile introductive care însoţesc ediţiile din Negruzzi, Alecsandri, Galaction, de la Editura Ion Creangă şi antologia Eugen Jebeleanu, din colecţia „Texte comentate. Lyceum” a Editurii Albatros, iar cele cam un milion de exemplare care au fost vândute din aceste ediţii n-au făcut decât să răspândească în proporţie de masă nişte idei greşite, ba chiar nişte tâmpenii! Este o adevărată ruşine că, luându-se în considerare chiar aceste volume dedicate şcolii şi nesocotindu-se faptul că sunt un dascăl lamentabil, unul dintre cei mai slabi din judeţ şi din ţară (ai cărui elevi nici nu se ştie cum au câştigat premii naţionale, au ajuns profesori de română, ba chiar au publicat cărţi)mi s-a acordat, timp de 12 ani, gradaţia de merit de către Inspectoratul Şcolar Judeţean, iar Ministerul Educaţiei a fost tras pe sfoară şi mi-a acordat, în 2005, Distincţia „Gheorghe Lazăr”. În plus, am făcut eu însumi parte din comisiile care au acordat gradaţii de merit, luând şpagă grasă, în bani sau în natură! Este adevărat că despre scrierile mele au apărut o serie de articole favorabile în reviste de prestigiu, dar ele au fost fie plătitede mine, fie scrise de unii prieteni, la schimb, fie răsplata faptului că am fost un comunist acerb şi un informator notoriu, o spurcăciune care şi-a turnat toată viaţa prietenii, cunoscuţii şi rudele la sinistra Securitate. Numai aşa se explică faptul că, în zilele tulburi de după Revoluţie, am fost primit în Uniunea Scriitorilor şi profit acum de acest statut, încasând lunar o indemnizaţie egală cu jumătate din pensia mea, care, la o analiză atentă, e suspect de mare faţă de nonvaloarea demonstrată ca profesor timp de 40 de ani! Este şi motivul pentru care faptul că mi s-a acordat titlul de cetăţean de onoare al Găeştiului, în 2002, discreditează pentru totdeauna această distincţie!

Aş putea să-i mai furnizez şi o lungă listă de epitete denigratoare, multe suculente, dar prefer să fac o precizare în ce priveşte ocupaţia de lăcătuş sau de strungar. Sunt ocupaţii ca multe altele, iar eu cunosc persoane care practică ori au practicat aceste meserii demne de toată stima. Unele absolut admirabile! Problema femeii cu care polemizez aici e că ea n-a fost vreodată nici măcar strungăriţă, căci jurnalistă oricum nu e! Şi, mai ales, că nu are niciun pic de caracter, ba chiar e o persoană infectă! Cum altfel poate fi caracterizat faptul că dă publicităţii pe site-ul publicaţiei sale fragmente dintr-o conversaţie privată, desfăşurată pe mesageria facebook?! Nu spun că mă miră aşa ceva la ea, spun doar că gestul este incalificabil şi o arată în toată splendoarea mizeriei sale sufleteşti şi morale! E o delaţiune publică de cea mai joasă speţă!

Ce urmăreşte individa, de fapt? Să-mi atragă oprobriul găeştenilor pentru că m-am exprimat cam liber, într-o conversaţie în doi peri, glumeaţă, în legătură cu două personalităţi locale – Dumitru Stanciu şi Aurel Iordache. De fapt, ca să precizez cum stau lucrurile, numai una e locală, Aurel Iordache fiind un autor care depăşeşte, aşa cum am arătat-o în dese rânduri, acest orizont limitat.

Aş fi zis eu că Dumitru Stanciu nu e ce se spune că e şi aş fi făcut glume pe seama numelui mic al lui Aurel Iordache (în stilul în care face ea glume pe seama numelui meu!).

Aici trebuie să observ că mă îndoiesc de autenticitatea fragmentelor de dialog reproduse. Cine se pricepe să le reproducă, se pricepe să le şi falsifice! Eu nu mă pricep! Dar şi dacă ar fi autentice, ele sunt rupte din context într-un chip tendenţios. Textele decupate par extrase din dialogul a doi surzi. Fără a mai discuta felul în care sunt comentate! Din păcate, nu pot confrunta varianta ei cu a mea, pentru că eu am şters definitiv dialogurile cu această individă dezgustătoare…Convorbirea evocată, desfăşurată, cred, în urmă cu aproape doi ani, avea ca scop să mă convingă să renunţ la colaborarea la „Cronica Găeştiului”, mutându-mă în tabăra ei. Ceea ce eu am refuzat de la bun început. Discuţia a sărit de la una la alta, iar eu, într-un stil pe care mi-l recunosc, am făcut unele afirmaţii ce aveau ca scop s-o irite. Între care cele legate de Puiu Stanciu şi de Aurel Iordache. Care nu cred că erau aşa tranşante. Oricum, ceea ce eu îmi asum legat de cei doi găeşteni este doar ceea ce am scris şi am publicat. Nu şi ceea ca am discutat în particular ori la crâşmă (unde nu mă duc!), ori în sufragerie, cu nevasta. Despre Dumitru Stanciu, căruia i-am îngrijit şi i-am prefaţat o antologie postumă, am spus că a fost „un om sub vremuri”. Sub vremurile comuniste, adică. Opinie pe care o păstrez, adăugând că a fost, poate, cam prea „sub vremuri”. Voi relua, poate, discuţia asupra acestui aspect în curând, când mă voi ocupa de cărticica intitulată „De la Harap-Alb la comoara din mărul de argint”, ghid pentru instructorii brigăzilor artistice de agitaţie, scris împreună cu Ion Coca şi publicat în 1968. Cât despre Aurel Iordache, am afirmat nu o dată (şi iarăşi îmi menţin afirmaţia) că a fost şi este un scriitor de valoare şi un autor care poate fi citit şi azi cu delicii (lucru ce se poate spune mai puţin despre Dumitru Stanciu). Ceea ce m-ar incrimina (dar era o discuţie desfăşurată în glumă, Dumnezeule!) ar fi faptul că i-aş fi zis „Aiurel”! Însă dacă-mi aduc bine-aminte, în cursul discuţiei, Marienutza noastră îmi notificase că unii i-ar fi spus, ironic, aşa! Iar eu nu făceam decât s-o citez pe ea. În orice caz, dacă în dialogul nostru eu i-aş fi minimalizat grav pe cei doi, unde este protestul ei, unde este indignarea de astăzi? În realitate, ştiind că fiica lui Aurel Iordache, pe care de asemenea a jignit-o grav în chip repetat, colaborează, alături de mine, la „Cronica Găeştiului”, ea încearcă să ne dezbine.

De fapt, în cursul discuţiei din care afişează fragmente trunchiate şi, probabil, falsificate, jurnalista strungar, căreia puţin îi păsa de importanţa pentru Găeşti a lui Aurel Iordache şi Dumitru Stanciu, pe care, în mod sigur, nu i-a citit, se şi gândea, ca orice canalie de presă, că a prins ceva prin care mă poate şantaja, la o adică! Ei bine, se înşeală! N-are cum să mă convingă (şi cred că nu convinge pe nimeni) că este altceva decât o jurnalistă mediocră, incultă, superficială, vulgară, lipsită de caracter şi, mai ales, năimită!

Nu vreau, totuşi, să închei pe acest ton cam patetic, ceea ce ar însemna că chiar îi dau importanţă strungăriţei de presă, aşa că voi reaminti, în final, o anecdotă mult gustată în perioada comunistă, din care vine şi Marienutza noastră, împreună cu brigăzile (h)artistice de agitaţie. Se zice că Ivan Ivanovici se întorcea seara, cam afumat, de la cârciumă. În drumul lui spre casă, trebuia să traverseze o cale ferată, şi, în starea în care era, nu observă o locomotivă cu abur, care venea pufăind spre el. Bine tăvălit, Ivan al nostru scapă totuşi şi, ajuns acasă, o roagă pe soţia sa, Marusea, să-i facă un ceai. Marusea pune samovarul, Ivan moţăie pe fotoliu…Samovarul începe să scoată aburi…Ivan sare de pe fotoliu, apucă ciocanul de şniţele şi începe să-l lovească! „Ivan, ai înnebunit?! Vai! Samovarul moştenire de la mama, Ivan!” –  se lamentează Marusea. „Taci! – se răsteşte Ivan. Ăştia trebuie stârpiţi de mici!”.

http://www.cronica-gaesti.ro

images (1) scule lacatusarie

 

Marienutza Shmekera, strungăriţa limbii

dex---dictionarul-explicativ-al-limbii-romane-editia-a-ii-a_1_produsNimic nu-i supără mai rău pe agramaţi, făcându-i să sară la gât, decât faptul că le arăţi greşelile! Ofuscaţi de faptul că, într-un articol pe tema strângerii câinilor fără stăpân din Găeşti, m-am referit la un text al lor, arătându-le că au întrebuinţat total nepotrivit cuvântul „grotesc” într-un context unde ar fi fost mai nimerit să utilizeze „îngrozitor” sau „terifiant”, membrii colectivului redacţional al „Cronicii de Găeşti” au postat imediat pe site (şi probabil că vor reproduce şi în fiţuica lor imundă) un pamflet la adresa mea.

Colectivul redacţional, vorba vine! Pentru că mi-e greu să mi-i imaginez pe toţi cei declaraţi membri ai acestuia (Mariana Ionescu, Diana Scarlat, Alexandru Bărbulescu, Andreea Duţă, Matei Mihai, Coman Andrei Alin, Ana Lăcrămioara Codrescu şi Pană Iulian George) strânşi în jurul unei mese şi contribuind fiecare cu câte un rând la conturarea unui portret al lui Tudor Cristea (în acte, Dorel). Cu atât mai mult cu cât aceşti opt, Doamne, şi toţi opt nu reuşesc să afle din dicţionarele literare naţionale decât că Tudor Cristea este poet, aducându-şi preţiosul obol colectiv prin sintagma insidioasă „al oraşului”. În realitate, în spatele formulei „colectivul redacţional” se ascunde, din laşitate, evitând să-şi asume insanităţile şi inepţiile din text, redactorul-şef Mariana Ionescu, care-şi mai zice şi Marienutza Shmekera.

Las, însă, la o parte mizeriile acelea, pentru că ele sunt ceva curent în stilul respectivei publicaţii, declarată independentă, dar finanţată la negru, şi mă refer aici la problema limbii. Şi, pornind de la problema limbii, voi încerca să ajung la alta, mai generală, de credibilitate şi chiar de moralitate. Marienutza Shmekera e un caz, dar tipul pe care-l încarnează e de găsit în acţiune şi prin alte publicaţii; mai ales locale, de grup, de cartier, de stradă, de scară de bloc (cum e cazul „Cronicii de Găeşti”), dar şi reprezentând presa „mare”.

Cazul particular e legat, deci, de cuvântul „grotesc”, pe care toate dicţionarele mai vechi sau de ultimă oră, inclusiv cele de pe internet, îl consideră indicat a denumi situaţii caraghios de comice sau burleşti. Marienutza, care ca pregătire de bază atestată prin singurul act de studii pe care-l posedă  este lăcătuş mecanic sau, cel mult, strungar, crede că vorba respectivă ar însemna „groaznic” (poate unde începe cu aceeaşi literă!): “Animalele sunt atrase în cuști, cu mâncare drept momeală, iar apoi sunt înjunghiate cu furci și rănite grav. Spectacolul grotesc are loc în miezul zilei, spre oroarea spectatorilor fără voie și spre groaza copiilor…”. Doar că „grotescul” nu stârneşte „oroarea”, ci râsul!

Acum, dacă a greşit, a greşit, n-ar fi un capăt de ţară! Dar agramatul nu se lasă niciodată, încercând s-o întoarcă aşa, pe la Ploieşti. Iată cum:  „În legătură cu termenul «grotesc» […] trebuie să precizăm faptul că orice termen dintr-o limbă are atât sens denotativ, cât și sensuri conotative multiple, primind valențe și accepțiuni noi pe măsură ce este folosit în contexte noi. Acest mecanism lingvistic justifică transformarea continuă a unei limbi «vii», iar procesul este accelerat cu precădere în stilul jurnalistic.”

Ce să zic?! Poate mai întâi să observ că în urmă cu patruzeci de ani, pe când îmi era elevă, am încercat în zadar s-o familiarizez pe această pseudojurnalistă care azi se apropie cu paşi mari de vârsta pensionării, cu termenii „denotativ” şi „conotativ”, care ei îi vin întocmai cum îi vine chelului o tichie de mărgăritar. De aceea tind să cred că aici apare, într-adevăr, contribuţia vreunui membru al redacţiei. Doar că ideea susţinută e o prostie mai mare decât Casa Poporului. Marienutza o fi auzit ea că limba evoluează prin greşeli, dar, ca orice lăcătuş mecanic, a scăpat un detaliu: că asta se poate produce prin greşeli generalizate. Cu alte cuvinte, ca să-i explic pe înţelesul ei, ar fi nevoie ca vreo câteva mii de prostălăi jurnalistici să utilizeze greşit un cuvânt timp de vreo jumătate de secol, pentru ca el să capete un nou sens…Dar ca „grotesc” să poată ajunge să însemne „îngrozitor”, ei bine, asta e, cum zicea pe vremuri secretarul general al Partidului, IES-CLUS! Oricâte Marienutze strungăriţe create de el şi-ar aduce nefasta contribuţie! De altminteri, lucrurile sunt mai complicate în aceste schimbări, iar pentru realizarea lor contribuţia  prostiei nude (fie şi colective) e insuficientă! Unele sunt amuzante. Puţină lume ştie, de pildă, că mamiţica binecunoscutului Goe (că tot am rămas eu cu lectura la Caragiale!) are dreptate când susţine că forma corectă a substantivului „marinar” de azi e „marinel”! Am găsit cuvântul cu această formă în corespondenţa lui Alecsandri şi în „Călătorie în Africa”. Şi tot aşa, în paşoptism, era corectă forma „contrasturi”; ceea ce nu înseamnă că e justificabilă azi forma devenită celebră „succesuri”!

Lăsând, însă, gluma la o parte, am putea să ne întrebăm ce credibilitate mai poate avea o jurnalistă (fie şi pretinsă, cum e Marienutza noastră, care a citit la viaţa ei vreo trei cărţi şi jumătate!), când încearcă să ne demonstreze că ar avea dreptate chiar şi contrazisă de grele tomuri academice! Unui asemenea specimen nu-i va fi greu să mintă, să prezinte albul în negru, să calomnieze, să jignească şi chiar să înjure birjăreşte! Arhiva „Cronicii de Găeşti” e o dovadă, iar ca să iau un singur exemplu (dintr-o sută), ar fi să mă refer la încrâncenarea cu care a combătut lucrările de reamenajare a Parcului Central, ale căror rezultate sunt unanim apreciate . Dar, după cum se poate deduce din ce spune chiar în textul la care m-am referit aici, pentru lăcătuşul mecanic ajuns redactor-şef de fiţuică locală, a face presă independentă înseamnă a  minţi, a mistifica, a ataca la ordin oficialitatea, a împroşca pe oricine cu noroi şi a nu-ţi recunoaşte niciodată greşelile!

http://www.cronica-gaesti.ro

strungarita