Întuneric şi lumină

ImagineDacă ne luăm după numeroasele pelerinaje pe la tot soiul de Sfinte Moaşte, românii au rămas, chiar în veacul acesta internautic, foarte credincioşi. Stau zile şi nopţi în frig, se înghesuie să atingă raclele, ba chiar înconjoară cutare biserică în genunchi, încurajaţi de soboare de preoţi să facă asta, întru iertarea păcatelor. Îi văd şi îi aud pe la televizor pe acei pelerini, între care, nu o dată, apar şi figuri politice, numai că, la fel cum făceau, în vremea de tristă amintire, unii la cozile fără şir de la puii ăia, doi la kilogram, pe care hâtra noastră populaţie i-a poreclit, după numele unui cuplu de cântăreţi firavi la trup, „Fraţii Petreuş”, mai-marii noştri intră şi la pupatul Sfintelor Moaşte prin faţă. Mie unul, însă, această cucernică îmbulzeală îmi aminteşte de indulgenţele medievale pe care preoţii catolici le vindeau pentru iertarea păcatelor. Cu alte cuvinte, un soi de negustorie cu Cel de Sus, căruia, o dată sau de două ori pe an, i se arată supunere, cu speranţa că o să ierte sau o să uite celelalte, multe, zile de păcate şi nedumnezeire. Şi mă tem că tot astfel înţeleg mulţi şi postul Paştelui, în care se angrenează cu trudă sau pe care încearcă să-l înşele. Ceea ce n-ar fi, la urma urmei, aşa de grav, pentru că a mânca de dulce e un păcat mult mai mic (şi, probabil, mai tolerat de Dumnezeu, în neţărmurita lui înţelegere) decât a săvârşi câte-o faptă urâtă sau îngrozitoare. Îmi vine-n gând, iată, o scurtă şi, în felul ei, amuzantă, dar şi pilduitoare însemnare a lui Costache Negruzzi despre un haiduc foarte sângeros, dar având porniri mistice, pe numele său Vasile cel Mare. Într-o zi din Postul Paştelui, haiducul şi ceata sa calcă gospodăria unui sătean. Îl  stropşesc pe bărbat, o taie pe nevastă, sugrumă şi aruncă pe fereastră copiii şi încep să cotrobăie prin casă. Tot căutând, unul dintre haiduci găseşte, în cămară, o oală cu carne în untură şi începe să înfulece lacom. Vasile cel Mare îl descoperă şi, indignat, îl păleşte cu măciuca în creştet, moralizându-i sfârşitul: „Mănânci frupt în Postul Paştelui, mişelule?!”.

Nu ştiu dacă vreo clipă haiducul acela pierdut în zarea timpului ca fiinţă, dar rămas într-o pagină de carte ca personaj realiza contradicţia între cruzimea sălbatică şi pornirea sa mistică. Probabil că nu, pentru că el încă nu ajusese la gradul de ipocrizie al unor contemporani de-ai noştri. Şi nici n-aş vrea să scot eu însumi pilde din această poveste, dar, năravul fiind vechi la români, o să-l las pe cucernicul dar martirizatul Antim Ivireanul, mitropolitul din vremea lui Constantin Brâncoveanu, să extragă el sensul şi să moralizeze, aşa cum o făcea într-o celebră predică, ţintind mai ales în cei de sus: „Că ce folos iaste trupul să fie deşert de bucate, iar sufletul a-l umplea de păcate? Ce folos iaste a fi galben şi ofilit de post, iar de pizmă şi urâciune a fi aprins? Ce folos iaste a nu bea vin şi a fi beat de vinul mâniei? Ce folos iaste a nu mânca carne şi cu hulele a rumpe carnea fraţilor noştri?!”

S-au scurs mai bine de trei veacuri de la rostirea acestor severe mustrări din amvonul Mitropoliei din Bucureşti, dar ele sunt atât de actuale, încât parcă au fost rostite ieri! Pentru că dacă ipocrizia şi, mai ales, ura vor fi caracterizat vremea mitropolitului ivirean, parcă niciodată ele n-au fost mai prezente şi mai intense ca în zilele noastre! Suntem un popor (şi, poate, un oraş!) scindat, ne urâm cu râvnă şi fără ostoire şi, mai abitir ca odinioară, ne „rumpem cu hulele” unii altora carnea, deşi ne place să ne arătăm cucernici şi animaţi de bune intenţii…Ne duşmănim constant, ne spurcăm unii pe alţii cu vorba şi, dacă nu ne-ar fi niţeluş frică de braţul lung al legii (că de pedeapsa divină nu prea ne mai pasă!), am proceda aidoma haiducului evocat de Negruzzi!

Înaintăm, totuşi, spre acele zile pure şi purificatoare ale Învierii. Către noaptea în care curăţenia va coborî din cerul spuzit de stele pe pământ şi în sufletele noastre! Cu speranţa că măcar în acele clipe masca ar putea să ne cadă de pe chip, carapacea inimii să se sfarme iar fiinţa noastră întreagă să se primenească prin lumină.

Îmi amintesc ceva de demult, din copilărie, când descopeream, cu mirare (şi uneori cu durere), lumea într-un sat de pe lunca Argeşului. În dimineaţa Paştelui, pe strada şi pe uliţele unde zarzării încărcaţi de puzderia de floare de pe la porţi arătau cam ce înţeles ar avea Paradisul, rudele şi vecinii îşi făceau vizite, împărţindu-şi un ou roşu şi o felie de cozonac. Câţiva erau certaţi din cursul anului, alţii păstrau duşmănii mai vechi şi mai greu de stins. Dar Ziua Învierii crea punţi între suflete, iar oamenii se împăcau. Poate unii aşteptau nerăbdători acea Zi, ca să se elibereze de duşmănie şi ură… Nu-mi amintesc (ori îmi aduc aminte ca de-un fapt care m-a tulburat) să fi văzut pe cineva care, în Ziua Paştelui, să nu fi primit solia de pace a celuilalt.

Chiar dacă, din nefericire (aşa cum astăzi se întâmplă în chip obişnuit), împăcarea aceea era, uneori, doar un armistiţiu, iar după trei zile ura mustea din nou!

http://www.cronica-gaesti.ro

 

Anunțuri

Un gând despre “Întuneric şi lumină

  1. Frumoasă evocare a Paștelui de odinioară! Din păcate, sărbătoarea a ajuns acum un prilej de fudulie – doamnele, frumos împodobite, duc la biserică torturi și mâncăruri rafinate – , iar credința este un fel de telemea ( că tot suntem noi veșnic nemâncați! ) care se dă gratis, la supraofertă. E bine să stai cât mai în față și să apuci cât mai multă!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s