Noaptea de martie. Glose

ImagineSe împlinesc, pe 14 martie, 160 de ani de la naşterea unui mare nedreptăţit al literaturii române – Alexandru Macedonski. Nu prea ne mai stă nouă, astăzi, gândul la poezie, dar Macedonski ar putea interesa (cum se întâmplă şi cu Eminescu) măcar anumiţi moderatori de emisiuni televizate, avizi de scandaluri. Evident, dacă i-ar duce capul şi dacă, vorba unui celebru personaj, ocupaţiunea lor mintală n-ar fi la alte prostii! Pentru că numele poetului  aduce instantaneu în memorie amănunte senzaţionale sau picante ale biografiei, şi în primul rând structura sa de genialoid, egolatria fără limite, ca şi rivalitatea dintre el şi Eminescu, grefată pe o radicală deosebire de temperament şi alimentată de atitudinea ostilă a „Junimii”. Rivalitate culminând cu publicarea (regretată mai apoi) a nefericitei epigrame, de mulţi evocată, de mai puţini cunoscută. Problemă rezolvată, totuşi, acum, de internet, unde, dacă ştii ce să cauţi, găseşti. Textul acela nu trebuie, însă, agravat (cum a fost şi cum ar putea fi), evenimentul trebuie contextualizat. Eminescu şi Macedonski erau atunci doi oameni vii, aflaţi într-o veche polemică, niciunul nu fusese încă urcat pe soclu. Nici consecinţele pe termen lung ale internării poetului nu erau cunoscute. De altfel nici textul nu era foarte violent, ba aproape benign, şi numai circumstanţele ulterioare l-au putut agrava, conferindu-i o anume doză de cinism, cu deosebire prin versul ultim.

Nu voi cădea, evocând aici, atât cât spaţiul îmi permite, personalitatea şi importanţa lui Macedonski, în capcana exacerbării senzaţionalului biografic, deşi, în cazul său, profilul existenţei determină conturul operei. Dacă m-am referit la rivalitatea dintre el şi Eminescu, am făcut-o pentru că între cei doi poeţi n-a existat un conflict conjunctural, ci unul structural. Şi n-a fost unul determinat în primul rând de temperamentul uman, ci de cel artistic. Şi s-a consumat într-un anume climat literar. Să nu uităm că Macedonski a citit la „Junimea” „Noaptea de noiembrie”, fără niciun succes. A fost, într-un fel, un moment în care, intrând, cum se spune, în bârlogul lupului, poetul a văzut că între ceea ce scria el şi ceea ce gândea „Junimea” nu se putea realiza o conciliere.

Spre deosebire de Eminescu, care a continuat din romantismul european şi din cel al înaintaşilor săi paşoptişti dimensiunea metafizică, profundă, gravă şi extrem de serioasă în sensul prelucrării artistice, Macedonski a preluat-o pe cea protestatară, revoltată, insurgentă, contradictorie. Comparaţia (care se face, în mod fatal) cu Eminescu nu trebuie, tocmai de aceea, să vizeze chestiunea profunzimii. Care e, de multe ori, în poezie, o falsă problemă. Eminescu e, desigur, mai profund, mai filozofic, mai grav, mai solemn, dar şi mai hieratic. Macedonski e mai simplu, uneori fanfaron, poezia lui e lipsită de complicaţia sau de glazura filozofică, dar este mai directă, mai pământească. Eminescu este mereu egal cu sine, în orice fragment al său putem descifra chipul întregului. Macedonski este inegal şi proteic, poezia sa cuprinde şi spaţii aride, în care poetul e refuzat de muză. Eminescu este un căutător de adevăr şi de sine care s-a găsit. Macedonski este în permanentă căutare: a stilului, a sinelui, a succesului. Visul eminescian se sfârşeşte în himera universală. Visul macedonskian ţinteşte himera poeticului.

Mă despart de ideea unor comentatori care susţin că există un Macedonski vechi (romanticul protestatar, în descendenţă heliadescă) şi unul nou, deschis către simbolism, parnasianism, sincronic cu mişcările moderne din artele plastice. Excluzând inegalitatea operei, Macedonski este un altfel de romantic decât Eminescu. Aflat într-o permanentă căutare a propriei identităţi, autor al unei opere neîncheiate, magmatice,  el a putut recepta mesajul mişcărilor poetice noi. Înnoirea se produce la el chiar în sânul a ceea ce pare vechi. Natura din „Noaptea de mai” are cu totul altă valoare decât cea din poezia lui Eminescu. În alegorismul (“vechi”) din „Noaptea de decemvrie” distingem elementele unei arte poetice noi, după cum în „Rondelul lucrurilor”, de pildă, aflăm un subiect liric la care Eminescu n-ar fi avut cum să ajungă. Autorul „Luceafărului” este, fără îndoială, cel mai mare poet român, un poet deplin şi astral. Dar prin el se închide un cerc. Prin mai terestrul Macedonski, poet la fel de mare, dar în altă manieră, un alt cerc se deschide.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s