De-ale cenzurii

Publicarea unei cărţi, înainte de 1989, era ceva dificil. Cu atât mai mult cu cât existau puţine edituri, iar începând cu anul 1974, debutul se putea produce numai prin concurs. Dar şi după debut, rămânea presiunea ideologică. Disputa cu sorţi schimbători cu cenzura începea chiar la masa de lucru. Aşadar, te gândeai dacă urmează să scrii un text care să poată apărea sau nu. Însă, dincolo de autocenzură, scriitorul de la noi s-a acomodat, după cunoscutul principiu naţional, adaptat la rigoare, „mai taie rumâne, mai lasă jupâne!”. Întâmplarea personală pe care o voi povesti mai jos putea fi  şi a altora. Are, deci, oarecare semnificaţie.

Mă aflam, pe la începutul anului 1988, în biroul scriitoarei M. I., redactor la Editura Eminescu. Câştigasem concursul de debut în poezie în 1976 şi eram, deja, autorul a patru volume de versuri. Aflând că lucrez la un roman, M. I. m-a invitat să-i descriu formula şi să i-l rezum, spre a-l propune pentru planul editorial pe 1989. Textul nu trecuse de prima treime, dar îl aveam în cap. M. I. nota ceea ce-i spuneam, dar s-a oprit deodată şi, privindu-mă cu un zâmbet uşor ironic, mi-a atras atenţia că romanul despre care vorbeam nu are nicio şansă să apară. Şi mi-a sugerat să rezum varianta lui cuminte, lineară şi pozitivă. Adică un alt roman, care n-a fost scris niciodată, dar a fost inclus în plan, cu titlul „Porţile verii” (în loc de „Mlaştina”!). Eu l-am continuat, însă, pe cel din  hârtiile şi din mintea mea, reuşind să predau manuscrisul la timp. Ca un detaliu (pentru viitorii istorici literari locali), am redactat romanul direct la maşina de scris într-un mic cabinet de română,  amenajat la Liceul Industrial Nr. 1 (actualul „Iordache Golescu). Acasă îmi pierdusem biroul în favoarea copiilor şi, în plus, la şcoală nu se întrerupea curentul şi puteam băga în priză un reşou confecţionat la Uzină! Am mai curăţat, desigur, pe parcursul discuţiilor redacţionale, textul de expresii considerate mai tari, am mai extirpat nişte sâni, am mai coborât poalele rochiţelor unor personaje feminine, am tăiat pasaje în care se vedeau posibile „trimiteri” la situaţia din ţară, ori cuvinte care ar fi putut să-i supere pe ruşi (ca şi cum aceştia nu aveau altă treabă decât să citească romanul meu!), pe americani, pe indieni, malgaşi, chinezi, şi alte popoare, dar acestea erau chestii de suprafaţă. Lucrurile păreau să meargă pe făgaşul dorit, coperta foarte sugestivă a cărţii (realizată de Tudor Jebeleanu, fiul cunoscutului poet, care ameliora fondul negru impus de mine cu câteva optimiste profiluri feminine în roz!), era deja gata. Romanul era anunţat ca intrat în librării, într-un buletin al Centralei Editoriale, care publica şi un rezumat – dar era cel făcut pentru proiectul de plan, deloc asemănător cu textul propriu-zis! Şi deodată au început nişte amânări parcă fără motiv sau cu explicaţii confuze. Cred că era în discuţie şi formula romanului, caracterul său de experiment. În sfârşit, chemându-mă în biroul său, criticul Valeriu Râpeanu, directorul editurii, mi-a „transmis” (de „sus”), ca pe o condiţie ultimativă, că trebuie să scot un anume pasaj. Mi-am ascuns cu greu stupefacţia. Pasajul mi se părea fără importanţă. Cred, însă, că s-a bănuit o aluzie la Ceauşescu, o „şopârlă” descoperită în ultima clipă, ceea ce va fi supărat, mai ales că, în urmă cu un an, directorul Editurii Ion Creangă fusese concediat pentru că lăsase să apară „Întâmplări din grădina mea”, volumul de versuri pentru copii al Anei Blandiana cu motanul Arpagic, în care era caricaturizat „eroul între eroii neamului”. Mie nici nu-mi trecuse prin gând aşa ceva! Frica editorilor era, însă, mare! Şi mi s-a propus (trecându-se peste supărarea că aş fi vrut să „le-o coc”!) să scot pasajul incriminat. Problema era că, pentru a scoate respectivul fragment, trebuia să lucrez puţin textul, spre a reînnoda nişte fire. Am luat dactilograma acasă, am întocmit chiar un fel de opis (fictiv!) al modificărilor operate, dar (gest care azi mi se pare nebunesc!) am reintrodus cam tot ceea ce mi se scosese din text pe parcurs. În afara unor pasaje menţionate într-un proces-verbal, a cărui copie o mai am şi acum. Era grabă mare, aşa că n-a băgat nimeni de seamă. Toată lumea a fost mulţumită, textul a plecat la tipar, cartea a apărut la începutul verii, tirajul de 15.000 de exemplare epuizându-se aproape instantaneu. Primele cronici, elogioase, le-am citit pe plajă, la mare. În toamnă, o colportoare de ştiri din editură mi-a şoptit la ureche că „tov. Dulea”  (un funest personaj care dicta în domeniul culturii) a zis că „se va face un film”. M-am mirat, căci cartea nu se preta. În sfârşit, când am încasat şi banii, din care aproape îmi puteam cumpăra o maşină, mi-am zis că i-am tras pe sfoară. Nu pe editorii mei, ci pe „ăia”. În sensul că mi-au publicat pe banii lor ceea ce am vrut eu să scriu, iar nu ce ar fi dorit ei! Şi totuşi, într-o oarecare măsură, m-am înşelat! În urmă cu mai mulţi ani, mi-am descoperit, într-o istorie literară, numele pe o listă de autori care au publicat romane „tradiţionale”. Istoricul literar cu pricina citise (ca şi „tov. Dulea”, probabil) nu cartea, nici măcar o recenzie, ci rezumatul fictiv din curierul editorial cu noi apariţii. Romanul era (este!) însă cu totul altceva, o scriere experimentală, deci foarte modernă! În 1990, l-am găsit într-un top al celor mai bune zece apariţii în proză din 1989, alcătuit de o revistă transilvană!

(TABLETA DE SCRIITOR, „Cronica Găeştiului”, nr. 212, februarie 2014, pag. 5)

Imagine

Anunțuri

3 gânduri despre “De-ale cenzurii

  1. Nu ştiu, Angela! Unii îmi spun că n-ar trebui să public textele astea într-un ziar local (mai ales că e al unui orăşel, fie el şi „al frigiderelor”!). Dar ziarul (mensualul, mă rog!) are (dupa caz!) între 1.000 şi 3.000 de exemplare, în vreme ce cărţile apar acum, la noi, în câteva sute…Sigur, nu ştiu câţi dintre cei o mie de (fericiţi – am constatat asta la chioşcuri, unde se distribuie gratuit!) posesori ai publicaţiei, plus cei din familie, interesaţi mai ales de ştiri propriu-zise, citesc şi textele mele. Dar există şi dintre cei care le citesc, iar uneori mă opresc pe stradă să-mi spună că le-a plăcut! Încă nu m-am întâlnit, în carne şi oase, cu cititori care să.mi spună, ameninţător (ca pe net!!!), că nu le place nu atât textul, cât că girez prin el ziarul!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s