Radicalism bine (ne)temperat*

ALAMBICOTHECA  . lecturiPREZENT mai curând sporadic în publicistica anilor ’90, Dumitru Ungureanu, prozator remarcabil , a devenit, cum însuşi zice pe manşeta ultimei sale cărţi, în ultimul deceniu şi ceva, „arendaş de rubrică” la mai multe reviste. Dar, aş zice, şi proprietar la una – „Litere”, pe care am fondat-o împreună în aprilie 2000 şi unde a purces să se dedice cu pasiune acestei îndeletniciri doar în aparenţă efemere. Un prim volum, intitulat, ca şi rubrica din „Litere”, „Alambicotheca”, apare, la Editura Bibliotheca, în 2008. Textelor din revista găeşteano-târgovişteană li se adaugă alte câteva din „Observator cultural”, „Vatra”, „Tomis” şi, ceva mai multe, din „Argeş”. Şi iată că, la finele anului trecut, ni se oferă şi cel de-al doilea volum, intitulat la fel şi reunind articole din „Litere”, „Argeş”, „Acolada” şi „Timpul”; dar şi câteva inedite, ori postări de pe blogul personal.

Publicistica lui Dumitru Ungureanu, nealiniată politic dar puternic angajată moral, este una de scriitor. Şi aceasta nu pentru că e practicată în reviste literare, nu pentru că abordează, adesea, problemele literaturii sau condiţia scriitorului, şi poate nici chiar numai pentru că utilizează (şi o face din plin) mijloacele prozei sau ale eseului, ci mai curând pentru că angajează conştiinţa celui care trebuie sau ar trebui să fie, aşa cum o repetă aproape obsesiv autorul în textele sale, un „martor incoruptibil al timpului său”. Iar Dumitru Ungureanu este martorul unui timp ceţos, confuz, dar şi viclean, al unei derive dirijate cu o detestabilă artă de nişte cârmaci care nu se gândesc la soarta echipajului, ci la aurul ascuns în cală, chit că riscă să scufunde corabia.

Comentând, în urmă cu aproape un an, în „România literară”, primul volum al „Alambicothecii”, criticul Gheorghe Grigurcu făcea observaţia că Dumitru Ungureanu îşi arogă postura de „marginal”, publicând în câteva reviste literare de provincie, dar sublinia că această postură are avantajele ei, întrucât îl scuteşte pe acest publicist de servituţile de tot felul pe care situarea în „centru” i le-ar impune. Pentru că, într-adevăr, există şi o marginalitate a reprezentanţilor „centrului” (fie el literar sau politic), a acelei puzderii de trepăduşi care gravitează obedient în jurul unor „aştri” (care nu sunt întotdeauna stele fixe) şi se mută, din când în când, de pe o orbită pe alta. Asumându-şi (mai curând decât arogându-şi) condiţia de „marginal”, acest publicist cu nerv polemic,  cu verb acid, de pamfletar, dar şi cu idei ferme, ghidat de un set de principii în care crede şi pe care le afirmă cu obstinaţie, riscând uneori să irite, să supere sau chiar să mânie nu doar „centrul”, dar şi „marginea”, izbuteşte să rămână mai mereu el însuşi, cel niciodată dispus (în deosebire de alţii) să facă sluj în faţa cuiva. Pe de altă parte, însă, a mai vorbi astăzi despre „centru” şi „margine” ţine de o prejudecată. A „centrului” însuşi.  Trăind la Găeşti (însă deloc izolat) şi publicând la Târgovişte,  Piteşti, Iaşi ori Satu Mare, Dumitru Ungureanu reuşeşte să-şi conserve intransigenţa şi pune, nu o dată, degetul sau bisturiul pe rănile supurânde ale lumii româneşti de astăzi.

Având subtitlul „lecturi, polemici, amintiri, poezii – edite şi inedite”, „Alambicotheca II” apare în colecţia „Critică şi istorie literară” a editurii mai sus menţionate. Explicabilă şi prin absenţa publicisticii între colecţiile acesteia, încadrarea nu este, totuşi, lipsită de sens, pentru că, în felul său, autorul realizează un eseu „en miettes” al lumii care-l înconjoară, eseu care capătă coerenţă prin setul de principii şi idei ce ordonează părţile şi le subsumează  întregului. Reunite (cronologic) în volum, textele acestea, apărute apărute în reviste lunare, capată, parcă, un plus de de relevanţă. Generate de mai mici sau mai mari evenimente sau incidente, distanţate în timp (o lectură, o opinie exprimată în mass media, o frază, o propoziţie, o vorbă, o întâmplare politică sau literară, o carte, o „madlenă” mai mult sau mai puţin proustiană al cărei gust inefabil îi resuscitează memoria, o atitudine detestabilă – şi mai rar una de admirat –, o obsesie personală, poate şi o idee fixă, ba chiar vreo idiosincrazie, dar mai ales de spectacolul de bâlci strident al societăţii de azi, în faţa căruia publicistul nu adoptă nicicum postura de „privitor ca la teatru” pe care poetul o recomandă, ca ultimă soluţie, egoului său), textele-reacţie ale lui Dumitru Ungureanu devin radiografia unui întreg, dar şi atitudine semnificativă faţă de o stare de lucruri dezesperantă.

IDEEA-PIVOT (care nu e doar a lui Dumitru Ungureanu, doar că el o afirmă, de obicei, mai răspicat decât alţii) ar fi aceea că lumea românească de azi a eşuat din pricină că n-a izbutit să se despartă nici de năravurile comunisto-securiste, nici de cei care le încarnează. De unde un carnaval grotesc al ipocriziei şi al lipsei fără precedent de moralitate, în dosul căruia se ascund inabil maşinaţiuni de tot felul, menite a satisface setea de câştig şi dorinţa de parvenire. Spectacol pe care publicistul îl incriminează cu intransigenţă amară, revoltată, eminesciană în felul ei. Dar un spectacol consecvent cu sine, o perpetuare a răului care slujeşte, paradoxal, cartea publicistului, intens actuală, căci lucrurile rămân (ca şi persoanele) mereu cum sunt, împotmolite într-o mlaştină a lipsei de principii şi într-o neputinţă mai curând mimată decât fatală de a realiza o primenire adevărată.

Dumitru Ungureanu este, în „Alambicotheca”, înainte de toate, un autor satiric, un polemist mai mereu vecin cu pamfletul.  Dar şi un scriitor care ştie să-şi învăluie prada în consideraţii şi digresiuni cel mai adesea plăcute, sesizâd nuanţe ori dedându-se la despicarea firului în patru, spre a ajunge, de obicei, la incriminare şi vituperaţie. Securitatea şi securiştii, foştii comunişti deveniţi actualii capitalişti, o bună parte a lumii literare, ipocrită şi meschină, persoane şi personalităţi politice sau literare, între care Traian Băsescu (căruia-i expediază o scrisoare deschisă în care ironia lasă, treptat, locul sarcasmului), Nicolae Manolescu şi Alex Ştefănescu (veritabilele sale  bêtes noires), D. R. Popescu, Gabriel Liiceanu, Ştefan Augustin Doinaş şi alţii asemenea acestuia din urmă, mai importanţi sau mai mărunţi, apoi toţi cei care se îndoiesc de talentul lui Paul Goma, deranjaţi de forţa sa de a spune adevăruri greu de suportat, delatorii, duplicitarii şi profitorii, carieriştii mari şi mici şi, dincolo de indivizi, cam tot ce a marcat înscrierea societăţii româneşti pe drumul care a dus-o în fundătura  unde se află astăzi, acestea ar cam fi ţintele predilecte. Pornind, de obicei, de la un detaliu, Dumitru Ungureanu ajunge la o generalizare sau denunţă un simptom. Aşa, de la scrisoarea deschisă (evidentă probă de fariseism!) către Herta Müller, laureata Premiului Nobel, tipărită în „Evenimentul zilei” de către Horia Roman Patapievici, în legătură cu doi informatori ai fostei Securităţi (unul dintre ei, Sorin Antohi, şi impostor!), dovediţi înainte de a-şi recunoaşte vina, dar sprijiniţi de Institutul Cultural Român, ajunge la o problemă de principiu, şi anume vinovăţia foştilor turnători, dând, în legătură cu întrebarea care nu i se pare deloc îndreptăţită „Cât de durabilă e vina informatorului?”, o sentinţă mai drastică decât aceea a unui posibil tribunal: „Răspunsul e unul: vina turnătorului e durabilă atâta timp cât el trăieşte! Cu asupra de măsură sunt vinovaţi cei care au aşteptat să fie deconspiraţi ca să-şi recunoască (sau ba) turnătoria. Turnătoria nu-i un gest inocent. Forţat sau deliberat, a adus profit unora şi durere altora. E peste puterea turnătorilor să-şi recunoască vinovăţia? Se consideră nedreptăţiţi şi, profitând de poziţia prietenilor bine situaţi în peisajul cultural, se smiorcăie oriunde că nu sunt ei cei mai răi dintre cei răi!  În spaţiul public ei trebuie să tacă, să tacă, să tacă! Să tacă toată viaţa lor!”. Saint Just, maică!, ar fi exprimat, citind aceste cuvinte, Praida din „Jocul ielelor”, tot aşa cum a exclamat în faţa lui Gelu Ruscanu! Şi poate că la fel ar fi exclamat Camil Petrescu însuşi, ajuns, după cum se ştie, silit de împrejurări, „Tovarăşul Camil”. Pentru că radicalismul acesta al lui Dumitru Ungureanu este, în esenţa lui, un soi de idealism de speţă romantică. Mai ales că el vorbeşte în numele unui principiu în care chiar crede, iar alţii utilizează problema foştilor colaboratori ai Securităţii nu în scopul primenirii morale a societăţii sau măcar a lumii literare, ci în acela al reducerii la tăcere (şi uneori la nimic) a adversarilor. Mulţi vor să cureţe locul, nu societatea! În spirit idealist e deplânsă şi absenţa la noi a unei legi a lustraţiei (propusă, de altfel, imediat după Revoluţie, dar boicotată de cei care, aflaţi la vârf, ar fi intrat sub incidenţa ei). Sunt sigur, totuşi, că, la români, chiar existând o asemenea lege (care, etimologic, ar fi însemnat interzicerea unor drepturi pe timp de cinci ani) ea ar fi fost utilizată ca mod de „albire” a multora, care ar fi redevenit aroganţi şi sfidători. Trebuie făcută, însă, observaţia că doza de idealism din textele lui Dumitru Ungureanu, care se inflamează progresiv şi-şi pierde uneori obiectivitatea, face scrisul său mai eficient. Lucrurile despre care vorbeşte el trebuie spuse cu voce tare, ba chiar strigate şi repetate obsesiv, într-o lume (îndeosebi a celor vizaţi) care şi-a pus ceară-n urechi, încăpăţânată să nu audă nimic. Cu tranşanţa relevată (dar şi cu aceeaşi doză de idealism) este denunţată pretinsa rezistenţă prin cultură şi pusă faţă-n faţă cu o alternativă mai eficientă – „rezistenţa prin băutură”. Ironia crudă (ba chiar cruntă) fiind unul dintre ingredientele scrisului acestui polemist care crede în menirea scriitorului de a fi (să fie), cum am subliniat deja, un „martor incoruptibil al timpului său”. Menire trădată, consideră el, în timpul comunismului, de cei mai mulţi, mai învăluit sau mai făţiş, începând, de pildă, cu unii interbelici, continuând cu Marin Preda, socotit unul dintre marii profitori al regimului, şi sfârşind, să zicem, cu D.R. Popescu ori Eugen Barbu. Tocmai de aceea Dumitru Ungureanu face din Paul Goma un autor emblematic (pe care-l consideră, cu destulă îndreptăţire, şi un  scriitor de talent, războindu-se cu cei care sunt de părerea contrarie). Paul Goma, prezent în mai multe locuri din carte, este aproape singurul care a avut demnitatea şi curajul de a se opune pe faţă regimului şi, cu idealismul său care, în asemenea momente, se învecinează fermecător cu utopia, publicistul nostru socoate că, în 1977, când el a avut curajul să înfrunte regimul, toţi cei care, deşi nu l-au atacat, au preferat să tacă (între ei aflându-se Marin Preda, Manolescu, Simion, Buzura, Blandiana, Sorescu, Dimisianu sau Grigurcu) „tocmai ratau momentul lor solemn de rostitori ai adevărului”. Ceea ce spune aici (şi în multe locuri) Dumitru Ungureanu poate fi discutat, ba chiar incită la discuţie. Însă tocmai aceasta e o calitate evidentă a publicisticii sale, care nu te lasă indiferent, fiind mereu interesantă, chiar şi atunci când intrigă ori scandalizează. El observă, bunăoară, că toţi scriitorii care au publicat cărţi în timpul comunismului au aceptat compromisul. Şi, mai mult decât atât, sugerează că, dacă tot n-au fost capabili să adopte în bloc atitudinea lui Paul Goma, ar fi trebuit să aleagă tăcerea. Aş observa, totuşi, riscând să stârnesc dezaprobarea polemistului şi aruncarea în rândul celor care au făcut, fără să-şi dea seama, jocul regimului, că lucrurile sunt puţin mai complicate şi că, oricum, regimul ar fi adus, în locul celor care ar fi declarat acest soi de grevă (mai curând neştiută decât ştiută), alţii, mai vorbăreţi, în locul celor tăcuţi. Ba aş merge chiar mai departe şi aş zice că şi în locul lui Sadoveanu, Călinescu, Vianu, Camil Petrescu, Arghezi ar fi adus alţii. Pe Vitner, de pildă (care a şi fost paraşutat în locul divinului critic, însă doar la catedră). Astfel încât nu ştiu dacă era mai bine sau mai rău. Imputarea cea mai îndreptăţită este, însă, aceea că, din nefericire, năravurile din perioada comunistă au continuat să se manifeste şi în postdecembrism, conform zicalei cu lupul şi părul. Ceea ce trebuie să observ, totuşi, în acest context, ar fi că păcatele (reale sau numai bănuite ori închipuite) ale omului nu-l împiedică pe Dumitru Ungureanu să aprecieze opera (fie şi în cazul, aş zice extrem, al lui Eugen Barbu). Excepţie fac, totuşi, N. Manolescu şi Alex Ştefănescu, priviţi cu severitate excesivă (ba chiar cu o insuficient motivată aversiune) şi prezentaţi exclusiv în tuşă neagră. Textele ce li se dedică fiind mai curând pamflete. Mai degajat-ironic pare a fi privită o altă „mărime” a zilelor noastre, Gabriel Liiceanu (cel ce se gudura, ca odinioară vornicul Moţoc, pe lângă un  preşedinte care îi vorbea nu de filosofi, ci de tinichigii şi ospătari). El a fost, la un moment dat, însărcinat să poarte, pe scena Ateneului Român, un dialog cu Herta Müller, în care a devenit un „bătrân avocat al diavolului”, căruia Dumitru Ungureanu îi conturează un plastic portret: „Prudent şi bine orientat politico-economic, Gabriel Liiceanu nu comite gesturi curajoase, ca Paul Goma. Ci, cu eleganţa omului de lume a cărui piele este întreţinută cu creme dintre cele mai scumpe, vrea să dea de înţeles că şi noi (de fapt, ei!), scriitorii români trăitori în ţărişoară şi călători prin vestul detestat (Germania untului, Franţa brânzeturilor, Austria muzicii) am suferit ca năpăstuita Herta Müller”. La rândul ei, laureata Nobel nu e nici ea cruţată de polemistul găeştean: „Cazul scriitoarei, al omului Herta Müller e destul de complicat. Disidentă a comunismului n-a fost, luptătoare contra n-a apucat să fie. Şi vorbind despre nocivitatea sistemului  şi despre cei care au avut curajul să se opună, e straniu să nu aducă în prim-plan pe cel care prin asta s-a evidenţiat – Paul Goma”. Spre deosebire de celălalt laureat, peruanul Mario Vargas Llosa, care, la o trecere prin România, a afirmat că singurul scriitor de la noi pe care l-a citit este tocmai autorul romanului „Ostinato”! Dar despre Llosa,  acelaşi Gabriel Liiceanu afirmă, în contrast cu însăşi motivaţia juriului suedez, că n-are decât merite literare. Drept care, ironia la adresa bătrânului filosof pomădat lasă, în final, locul unei drastice sentinţe: „Ca scriitor, Gabriel Liiceanu poate să cucerească încă pe cititorii cu reflexe condiţionate. Ca filosof, conştiinţă a naţiei sau altceva de genul acesta, Gabriel Liiceanu este , indiscutabil, un bătrân care poate avea bunul-simţ să se dea la o parte singur, înainte de a fi dat de alţii”.

TEXTELE publicstice ale lui Dumiru Ungureanu, reunite în volum, sunt diverse ca tematică şi chiar ca stil. Aş observa, însă, că el este acelaşi scriitor (şi, în fond, acelaşi om) ca în proza propriu-zisă. Omul  poate fi văzut trecând prin Găeşti pe nelipsita-i bicicletă, către locul unde lucrează ca tehnician, apoi către casă, unde, după ce roboteşte prin curte, se apucă să citească Noica, Heidegger, Mircea Eliade, Tolstoi sau Céline (dar şi Mircea Horia Simionescu, Alexandru George, Costache Olăreanu ori Marin Preda şi, bineînţeles, Paul Goma) şi să scrie „Prunele electrice”, proze păstoase cu ţărani din satul său natal, Morteni, dar şi „Lia Mora”, metaroman deopotrivă sofisticat şi complex, cu evidente note livreşti. În „Alambicotheca” vom întâlni, prin urmare, şi amintiri despre blitzkriegul declanşat de tatăl său contra ţuicii (de prună!) proaspăt distilate, socotită un duşman ce trebuie iute exterminat, dar şi elevate profesiuni indirecte de credinţă, precum „Martin & Hannah”, în care, evocând corespondenţa lui Heidegger cu Hannah Arendt, un fermecător epistolar erotic, reţine această frază: „a trebuit să te uit, şi te voi uita ori de câte ori lucrul meu îmi va cere concentrare maximă”. Şi vom găsi, de asemenea, glose inteligente şi pătrunzătoare pe marginea unor cărţi, cum sunt cele dedicate romanului „Maitreyi”, privit în relaţie că al eroinei înseşi, Maitreyi Devi, scriitoarea indiană, tradus la noi sub titlul „Dragostea nu moare”. În relaţia lui cu cărţile, Dumitru Ungureanu nu este, cum o afirmă în chip repetat, un specialist, adică un critic literar, dar tocmai de aceea notele sale de lectură sunt proaspete, lipsite de pedanteria uscăcioasă a didacticismului curent. Şi, în sfârşit, s-ar putea spune că, deşi modelele sale vizibile (şi declarate) rămân Paul Goma (în planul etic) şi Mircea Horia Simionescu (în plan stilistic), modelul ascuns (formator) este Marin Preda, împărţit (dar deloc scindat!) între orizontul rustic din „Moromeţii” şi cel intelectual din „Imposibila întoarcere”  ori „Cel mai iubit dintre pământeni”; unite de gustul meditaţiei şi al dezbaterii pasionate.

______________________________________________

*Dumitru Ungureanu, Alambicotheca II, lecturi, polemici, amintiri, poezii – edite şi inedite, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2013, 342 pag.

(LITERE, nr. 1-2 (166-167), ianuarie-februarie 2014)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s