Privighecioara

ImagineÎn vremea cealaltă, pe care în aproape un sfert de veac ne-am obişnuit s-o numim odioasă, era tare greu să publici dacă nu aveai talent. Dar se cultiva, în acelaşi timp, ideea că masele au capacităţi creatoare şi astfel a apărut noţiunea de artist amator (pictor naiv, poet ţăran, rapsod cult, poet muncitor, autor de brigadă artistică de agitaţie ori de texte satirice). Sfera aceasta a amatorismului şi-a găsit, până la urmă, un mediu larg de manifestare în aşa-zisul Festival al Muncii şi Creaţiei Artistice de Masă „Cântarea României”, în cadrul căruia a luat naştere o cultură paralelă, a cărei importanţă era intens clamată, dar de a cărei lipsă de valoare nu se îndoia aproape nimeni  (probabil că nici Ceauşescu însuşi!).

În cadrul creaţiei literare, această sferă amatoristică reprezenta, de cele mai multe ori, formula  unui soi  de folclor scris. De altfel, încă din primii ani de comunism, apăruse noţiunea de „folclor nou”, constituit, în realitate, din nişte contrafaceri în stil popular în care apăreau „Ilenuţe tractoriste” sau brigadieri fruntaşi, care se iubeau muncind şi ascultau glasul naturii odată cu freamătul „vremii noi”. Ulterior, s-au inventat sintagmele ambigue „poet ţăran” sau „rapsod cult”, referitoare la nişte indivizi mai neşcoliţi care aveau darul versificării, deşi rămâneau, în genere, nişte imitatori ai folclorului care foarte rar produceau strofe acceptabile.

Îmi amintesc de o vizită la un asemenea creator, un poet ţăran, care era, de fapt, pădurar. Pe la Lucieni, dacă nu mă înşeală memoria. Personal, nu apreciam deloc genul acela de poezie, şi i-am şi spus-o unuia dintre activiştii culturali judeţeni care însoţeau micul nostru grup de scriitori. La care el mi-a replicat că nu prea ştie cum compune pădurarul, dar acesta are o excelentă ţuică de prună şi, pe deasupra, o s-o garnisească şi cu nişte gustări pe măsură. Sincer să spun, mie unuia, care am fost singurul care a frunzărit şi caietul de versuri ferfeniţit al pădurarului liric, nu mi-au plăcut nici gustările, nici ţuica şi nici poeziile! Mai exact, calitatea poeziilor a făcut să-mi stea-n gât şi mâncarea şi băutura!

Dar, vorba poetului, au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite, însă triste şi amare, şi iată-ne într-un alt veac şi într-un alt mileniu! Dar, mai ales, într-un alt context. În literatură s-a dat drumul la publicat şi au apărut scriitori celebri în oraşul, în cartierul, pe strada, pe scara de bloc sau în apartamentul lor proprietate personală ori cu chirie! Însă, de când cu internetul, autorii ăştia îşi etalează aşa-zisele creaţii pe te miri unde, ba chiar ne bombardează cu ele. Avem, de fapt, în faţă, un alt tip de folclor! Foarte nou în aparenţă, dar foarte asemănător,în realitate, cu cel de-acum vreo şase decenii!

Am analizat acest fenomen la nivel mai larg, în revista de cultură pe care o conduc. Dar aici aş vrea să mă refer la manifestarea lui pe plan local. Există, deci, şi în oraşul frigiderelor, ca pretutindeni, veleitari lirico-satirici, pretinşi poeţi care caută să se manifeste public. Unul (mai exact, una!) dintre aceştia, un soi de jurnalist amator care scoate (pentru că şi în acest domeniu se manifestă o libertate fără oprelişti) o fiţuică imundă şi grosolană, susţinută financiar „la secret”, postează, din când în când, pe site, sau tipăreşte în paginile acesteia, nişte producţii poetico-pamfletare pe lângă care creaţiile poeţilor-ţărani de odinioară par geniale, dar, mai ales, de un admirabil bun-simţ!

Poezelele cu pricina nu sunt altceva decât nişte mizerii inculte şi atât de lipsite de orice har (al gândirii, al sensibilităţii, al exprimării ori al versificaţiei), încât, dacă, prin absurd, Titu Maiorescu, celebrul critic, autor al apostrofei „În lături!”, ar învia şi le-ar citi, ar muri din nou în secunda următoare! În ce mă priveşte, având în vedere că am trăit mai încoace şi am văzut mai multe ca Maiorescu, reuşesc să  mă menţin în viaţă, ba chiar să râd!

Ţinta compunerilor stupide ale individei, în care ea practică un umor de crâşmă (deşi s-ar putea să jignim şi clienţii crâşmelor spunând asta!), este primarul Găeştiului. Dar, în unele momente, muza ei  schiloadă o îndeamnă şi către subiecte de audienţă mai largă. Şi iată ce iese, atunci (ca de fiecare dată), din pana ei ciungă: „Căcărău şi Pontănacu! Şi-au luat nădragi/ Şi s-au fudulit la lume/ Să le fie dragi!/ Brăcinarii li s-au rupt/ De la cununie/ Azi popou şi-l arată/ Într-o „armonie”!/ Cică în amoru lor/ S-a înfipt Varanu/ Şi le-a supt cât a putut/ La ambii…ciolanu/ Iohatan, unul cu colţii,/ Îi ia-n băşcălie,/ Iar în ţară toţi baronii/ Vor la puşcărie!” A vorbi, în legătură cu o asemenea compunere infantilă în versuri searbede şi defectuoase ca logică, de incultură, de lipsă de har, de precaritate a inspiraţiei, e inutil! Sunt, pur şi simplu, nişte stupizenii, nişte tâmpenii! Ba chiar nişte produse psihanalizabile! Şi, în acelaşi timp, vrednice de a fi scrijelite pe pereţii toaletelor publice, nu de a fi postate pe site şi publicate în ziar (chiar dacă şi acesta practică acelaşi stil grobian şi murdar!).

Din păcate, având pe mână o publicaţie şi un site, femeia-versificatoare face şi victime colaterale! Bunăoară, la un moment dat, ea afirmă bombastic, în nişte aserţiuni inculte, că un biet jurist  găeştean cu fumuri lirice ar fi scris o memorabilă poezie închinată lui Adrian Păunescu:VERSURI SFÂȘIETOARE ÎN MEMORIA UNUI SIMBOL NAȚIONAL! Vezi cum a transpus un găeștean, cu sensibilitate, jalea unui întreg popor!” Aşadar, primadona (de fapt, privighecioara!) emite şi panseuri critice! Dar nu ezită a-şi deconspira nostalgiile după Epoca de aur: „Pe 5 noiembrie se împlinesc 3 ani de când marele poet şi organizatorul Cenaclului Flacăra (întrunirea muzical-culturală îndrăgită de publicul tânăr sau „generația în blugi”, şi nu numai!), a plecat la Cer. Românii iubeau muzica şi poezia promovate de Păunescu, abia aşteptau un nou spectacol adevărat românesc!” Cât despre bietul jurist, el scrie numai un picuţ mai bine decât cea care-l promovează, dar tot lamentabil: „A plecat TITANUL dintre noi/ Şi ne-a lăsat în suflet mari regrete…/ De pana lui ne e atât de sete,/ Şi ne simţim mai singuri şi mai goi.//  A fost chemat de cei de mai’nainte/ La un sobor al penelor măiestre/ Unde’nălţat va fi pe ‘nalte creste/ În spirit pur şi fără oseminte.”

Mă întreb de ce şi-or fi risipind banii cei care subvenţionează publicaţia şi site-ul acestei privigheciori căreia nu-i ajunge că infectează jurnalistic oraşul, dar îl mai poluează şi liric!

28 februarie 2014 – http://www.cronica-gaesti.ro

Anunțuri

De-ale cenzurii

Publicarea unei cărţi, înainte de 1989, era ceva dificil. Cu atât mai mult cu cât existau puţine edituri, iar începând cu anul 1974, debutul se putea produce numai prin concurs. Dar şi după debut, rămânea presiunea ideologică. Disputa cu sorţi schimbători cu cenzura începea chiar la masa de lucru. Aşadar, te gândeai dacă urmează să scrii un text care să poată apărea sau nu. Însă, dincolo de autocenzură, scriitorul de la noi s-a acomodat, după cunoscutul principiu naţional, adaptat la rigoare, „mai taie rumâne, mai lasă jupâne!”. Întâmplarea personală pe care o voi povesti mai jos putea fi  şi a altora. Are, deci, oarecare semnificaţie.

Mă aflam, pe la începutul anului 1988, în biroul scriitoarei M. I., redactor la Editura Eminescu. Câştigasem concursul de debut în poezie în 1976 şi eram, deja, autorul a patru volume de versuri. Aflând că lucrez la un roman, M. I. m-a invitat să-i descriu formula şi să i-l rezum, spre a-l propune pentru planul editorial pe 1989. Textul nu trecuse de prima treime, dar îl aveam în cap. M. I. nota ceea ce-i spuneam, dar s-a oprit deodată şi, privindu-mă cu un zâmbet uşor ironic, mi-a atras atenţia că romanul despre care vorbeam nu are nicio şansă să apară. Şi mi-a sugerat să rezum varianta lui cuminte, lineară şi pozitivă. Adică un alt roman, care n-a fost scris niciodată, dar a fost inclus în plan, cu titlul „Porţile verii” (în loc de „Mlaştina”!). Eu l-am continuat, însă, pe cel din  hârtiile şi din mintea mea, reuşind să predau manuscrisul la timp. Ca un detaliu (pentru viitorii istorici literari locali), am redactat romanul direct la maşina de scris într-un mic cabinet de română,  amenajat la Liceul Industrial Nr. 1 (actualul „Iordache Golescu). Acasă îmi pierdusem biroul în favoarea copiilor şi, în plus, la şcoală nu se întrerupea curentul şi puteam băga în priză un reşou confecţionat la Uzină! Am mai curăţat, desigur, pe parcursul discuţiilor redacţionale, textul de expresii considerate mai tari, am mai extirpat nişte sâni, am mai coborât poalele rochiţelor unor personaje feminine, am tăiat pasaje în care se vedeau posibile „trimiteri” la situaţia din ţară, ori cuvinte care ar fi putut să-i supere pe ruşi (ca şi cum aceştia nu aveau altă treabă decât să citească romanul meu!), pe americani, pe indieni, malgaşi, chinezi, şi alte popoare, dar acestea erau chestii de suprafaţă. Lucrurile păreau să meargă pe făgaşul dorit, coperta foarte sugestivă a cărţii (realizată de Tudor Jebeleanu, fiul cunoscutului poet, care ameliora fondul negru impus de mine cu câteva optimiste profiluri feminine în roz!), era deja gata. Romanul era anunţat ca intrat în librării, într-un buletin al Centralei Editoriale, care publica şi un rezumat – dar era cel făcut pentru proiectul de plan, deloc asemănător cu textul propriu-zis! Şi deodată au început nişte amânări parcă fără motiv sau cu explicaţii confuze. Cred că era în discuţie şi formula romanului, caracterul său de experiment. În sfârşit, chemându-mă în biroul său, criticul Valeriu Râpeanu, directorul editurii, mi-a „transmis” (de „sus”), ca pe o condiţie ultimativă, că trebuie să scot un anume pasaj. Mi-am ascuns cu greu stupefacţia. Pasajul mi se părea fără importanţă. Cred, însă, că s-a bănuit o aluzie la Ceauşescu, o „şopârlă” descoperită în ultima clipă, ceea ce va fi supărat, mai ales că, în urmă cu un an, directorul Editurii Ion Creangă fusese concediat pentru că lăsase să apară „Întâmplări din grădina mea”, volumul de versuri pentru copii al Anei Blandiana cu motanul Arpagic, în care era caricaturizat „eroul între eroii neamului”. Mie nici nu-mi trecuse prin gând aşa ceva! Frica editorilor era, însă, mare! Şi mi s-a propus (trecându-se peste supărarea că aş fi vrut să „le-o coc”!) să scot pasajul incriminat. Problema era că, pentru a scoate respectivul fragment, trebuia să lucrez puţin textul, spre a reînnoda nişte fire. Am luat dactilograma acasă, am întocmit chiar un fel de opis (fictiv!) al modificărilor operate, dar (gest care azi mi se pare nebunesc!) am reintrodus cam tot ceea ce mi se scosese din text pe parcurs. În afara unor pasaje menţionate într-un proces-verbal, a cărui copie o mai am şi acum. Era grabă mare, aşa că n-a băgat nimeni de seamă. Toată lumea a fost mulţumită, textul a plecat la tipar, cartea a apărut la începutul verii, tirajul de 15.000 de exemplare epuizându-se aproape instantaneu. Primele cronici, elogioase, le-am citit pe plajă, la mare. În toamnă, o colportoare de ştiri din editură mi-a şoptit la ureche că „tov. Dulea”  (un funest personaj care dicta în domeniul culturii) a zis că „se va face un film”. M-am mirat, căci cartea nu se preta. În sfârşit, când am încasat şi banii, din care aproape îmi puteam cumpăra o maşină, mi-am zis că i-am tras pe sfoară. Nu pe editorii mei, ci pe „ăia”. În sensul că mi-au publicat pe banii lor ceea ce am vrut eu să scriu, iar nu ce ar fi dorit ei! Şi totuşi, într-o oarecare măsură, m-am înşelat! În urmă cu mai mulţi ani, mi-am descoperit, într-o istorie literară, numele pe o listă de autori care au publicat romane „tradiţionale”. Istoricul literar cu pricina citise (ca şi „tov. Dulea”, probabil) nu cartea, nici măcar o recenzie, ci rezumatul fictiv din curierul editorial cu noi apariţii. Romanul era (este!) însă cu totul altceva, o scriere experimentală, deci foarte modernă! În 1990, l-am găsit într-un top al celor mai bune zece apariţii în proză din 1989, alcătuit de o revistă transilvană!

(TABLETA DE SCRIITOR, „Cronica Găeştiului”, nr. 212, februarie 2014, pag. 5)

Imagine

Radicalism bine (ne)temperat*

ALAMBICOTHECA  . lecturiPREZENT mai curând sporadic în publicistica anilor ’90, Dumitru Ungureanu, prozator remarcabil , a devenit, cum însuşi zice pe manşeta ultimei sale cărţi, în ultimul deceniu şi ceva, „arendaş de rubrică” la mai multe reviste. Dar, aş zice, şi proprietar la una – „Litere”, pe care am fondat-o împreună în aprilie 2000 şi unde a purces să se dedice cu pasiune acestei îndeletniciri doar în aparenţă efemere. Un prim volum, intitulat, ca şi rubrica din „Litere”, „Alambicotheca”, apare, la Editura Bibliotheca, în 2008. Textelor din revista găeşteano-târgovişteană li se adaugă alte câteva din „Observator cultural”, „Vatra”, „Tomis” şi, ceva mai multe, din „Argeş”. Şi iată că, la finele anului trecut, ni se oferă şi cel de-al doilea volum, intitulat la fel şi reunind articole din „Litere”, „Argeş”, „Acolada” şi „Timpul”; dar şi câteva inedite, ori postări de pe blogul personal.

Publicistica lui Dumitru Ungureanu, nealiniată politic dar puternic angajată moral, este una de scriitor. Şi aceasta nu pentru că e practicată în reviste literare, nu pentru că abordează, adesea, problemele literaturii sau condiţia scriitorului, şi poate nici chiar numai pentru că utilizează (şi o face din plin) mijloacele prozei sau ale eseului, ci mai curând pentru că angajează conştiinţa celui care trebuie sau ar trebui să fie, aşa cum o repetă aproape obsesiv autorul în textele sale, un „martor incoruptibil al timpului său”. Iar Dumitru Ungureanu este martorul unui timp ceţos, confuz, dar şi viclean, al unei derive dirijate cu o detestabilă artă de nişte cârmaci care nu se gândesc la soarta echipajului, ci la aurul ascuns în cală, chit că riscă să scufunde corabia.

Comentând, în urmă cu aproape un an, în „România literară”, primul volum al „Alambicothecii”, criticul Gheorghe Grigurcu făcea observaţia că Dumitru Ungureanu îşi arogă postura de „marginal”, publicând în câteva reviste literare de provincie, dar sublinia că această postură are avantajele ei, întrucât îl scuteşte pe acest publicist de servituţile de tot felul pe care situarea în „centru” i le-ar impune. Pentru că, într-adevăr, există şi o marginalitate a reprezentanţilor „centrului” (fie el literar sau politic), a acelei puzderii de trepăduşi care gravitează obedient în jurul unor „aştri” (care nu sunt întotdeauna stele fixe) şi se mută, din când în când, de pe o orbită pe alta. Asumându-şi (mai curând decât arogându-şi) condiţia de „marginal”, acest publicist cu nerv polemic,  cu verb acid, de pamfletar, dar şi cu idei ferme, ghidat de un set de principii în care crede şi pe care le afirmă cu obstinaţie, riscând uneori să irite, să supere sau chiar să mânie nu doar „centrul”, dar şi „marginea”, izbuteşte să rămână mai mereu el însuşi, cel niciodată dispus (în deosebire de alţii) să facă sluj în faţa cuiva. Pe de altă parte, însă, a mai vorbi astăzi despre „centru” şi „margine” ţine de o prejudecată. A „centrului” însuşi.  Trăind la Găeşti (însă deloc izolat) şi publicând la Târgovişte,  Piteşti, Iaşi ori Satu Mare, Dumitru Ungureanu reuşeşte să-şi conserve intransigenţa şi pune, nu o dată, degetul sau bisturiul pe rănile supurânde ale lumii româneşti de astăzi.

Având subtitlul „lecturi, polemici, amintiri, poezii – edite şi inedite”, „Alambicotheca II” apare în colecţia „Critică şi istorie literară” a editurii mai sus menţionate. Explicabilă şi prin absenţa publicisticii între colecţiile acesteia, încadrarea nu este, totuşi, lipsită de sens, pentru că, în felul său, autorul realizează un eseu „en miettes” al lumii care-l înconjoară, eseu care capătă coerenţă prin setul de principii şi idei ce ordonează părţile şi le subsumează  întregului. Reunite (cronologic) în volum, textele acestea, apărute apărute în reviste lunare, capată, parcă, un plus de de relevanţă. Generate de mai mici sau mai mari evenimente sau incidente, distanţate în timp (o lectură, o opinie exprimată în mass media, o frază, o propoziţie, o vorbă, o întâmplare politică sau literară, o carte, o „madlenă” mai mult sau mai puţin proustiană al cărei gust inefabil îi resuscitează memoria, o atitudine detestabilă – şi mai rar una de admirat –, o obsesie personală, poate şi o idee fixă, ba chiar vreo idiosincrazie, dar mai ales de spectacolul de bâlci strident al societăţii de azi, în faţa căruia publicistul nu adoptă nicicum postura de „privitor ca la teatru” pe care poetul o recomandă, ca ultimă soluţie, egoului său), textele-reacţie ale lui Dumitru Ungureanu devin radiografia unui întreg, dar şi atitudine semnificativă faţă de o stare de lucruri dezesperantă.

IDEEA-PIVOT (care nu e doar a lui Dumitru Ungureanu, doar că el o afirmă, de obicei, mai răspicat decât alţii) ar fi aceea că lumea românească de azi a eşuat din pricină că n-a izbutit să se despartă nici de năravurile comunisto-securiste, nici de cei care le încarnează. De unde un carnaval grotesc al ipocriziei şi al lipsei fără precedent de moralitate, în dosul căruia se ascund inabil maşinaţiuni de tot felul, menite a satisface setea de câştig şi dorinţa de parvenire. Spectacol pe care publicistul îl incriminează cu intransigenţă amară, revoltată, eminesciană în felul ei. Dar un spectacol consecvent cu sine, o perpetuare a răului care slujeşte, paradoxal, cartea publicistului, intens actuală, căci lucrurile rămân (ca şi persoanele) mereu cum sunt, împotmolite într-o mlaştină a lipsei de principii şi într-o neputinţă mai curând mimată decât fatală de a realiza o primenire adevărată.

Dumitru Ungureanu este, în „Alambicotheca”, înainte de toate, un autor satiric, un polemist mai mereu vecin cu pamfletul.  Dar şi un scriitor care ştie să-şi învăluie prada în consideraţii şi digresiuni cel mai adesea plăcute, sesizâd nuanţe ori dedându-se la despicarea firului în patru, spre a ajunge, de obicei, la incriminare şi vituperaţie. Securitatea şi securiştii, foştii comunişti deveniţi actualii capitalişti, o bună parte a lumii literare, ipocrită şi meschină, persoane şi personalităţi politice sau literare, între care Traian Băsescu (căruia-i expediază o scrisoare deschisă în care ironia lasă, treptat, locul sarcasmului), Nicolae Manolescu şi Alex Ştefănescu (veritabilele sale  bêtes noires), D. R. Popescu, Gabriel Liiceanu, Ştefan Augustin Doinaş şi alţii asemenea acestuia din urmă, mai importanţi sau mai mărunţi, apoi toţi cei care se îndoiesc de talentul lui Paul Goma, deranjaţi de forţa sa de a spune adevăruri greu de suportat, delatorii, duplicitarii şi profitorii, carieriştii mari şi mici şi, dincolo de indivizi, cam tot ce a marcat înscrierea societăţii româneşti pe drumul care a dus-o în fundătura  unde se află astăzi, acestea ar cam fi ţintele predilecte. Pornind, de obicei, de la un detaliu, Dumitru Ungureanu ajunge la o generalizare sau denunţă un simptom. Aşa, de la scrisoarea deschisă (evidentă probă de fariseism!) către Herta Müller, laureata Premiului Nobel, tipărită în „Evenimentul zilei” de către Horia Roman Patapievici, în legătură cu doi informatori ai fostei Securităţi (unul dintre ei, Sorin Antohi, şi impostor!), dovediţi înainte de a-şi recunoaşte vina, dar sprijiniţi de Institutul Cultural Român, ajunge la o problemă de principiu, şi anume vinovăţia foştilor turnători, dând, în legătură cu întrebarea care nu i se pare deloc îndreptăţită „Cât de durabilă e vina informatorului?”, o sentinţă mai drastică decât aceea a unui posibil tribunal: „Răspunsul e unul: vina turnătorului e durabilă atâta timp cât el trăieşte! Cu asupra de măsură sunt vinovaţi cei care au aşteptat să fie deconspiraţi ca să-şi recunoască (sau ba) turnătoria. Turnătoria nu-i un gest inocent. Forţat sau deliberat, a adus profit unora şi durere altora. E peste puterea turnătorilor să-şi recunoască vinovăţia? Se consideră nedreptăţiţi şi, profitând de poziţia prietenilor bine situaţi în peisajul cultural, se smiorcăie oriunde că nu sunt ei cei mai răi dintre cei răi!  În spaţiul public ei trebuie să tacă, să tacă, să tacă! Să tacă toată viaţa lor!”. Saint Just, maică!, ar fi exprimat, citind aceste cuvinte, Praida din „Jocul ielelor”, tot aşa cum a exclamat în faţa lui Gelu Ruscanu! Şi poate că la fel ar fi exclamat Camil Petrescu însuşi, ajuns, după cum se ştie, silit de împrejurări, „Tovarăşul Camil”. Pentru că radicalismul acesta al lui Dumitru Ungureanu este, în esenţa lui, un soi de idealism de speţă romantică. Mai ales că el vorbeşte în numele unui principiu în care chiar crede, iar alţii utilizează problema foştilor colaboratori ai Securităţii nu în scopul primenirii morale a societăţii sau măcar a lumii literare, ci în acela al reducerii la tăcere (şi uneori la nimic) a adversarilor. Mulţi vor să cureţe locul, nu societatea! În spirit idealist e deplânsă şi absenţa la noi a unei legi a lustraţiei (propusă, de altfel, imediat după Revoluţie, dar boicotată de cei care, aflaţi la vârf, ar fi intrat sub incidenţa ei). Sunt sigur, totuşi, că, la români, chiar existând o asemenea lege (care, etimologic, ar fi însemnat interzicerea unor drepturi pe timp de cinci ani) ea ar fi fost utilizată ca mod de „albire” a multora, care ar fi redevenit aroganţi şi sfidători. Trebuie făcută, însă, observaţia că doza de idealism din textele lui Dumitru Ungureanu, care se inflamează progresiv şi-şi pierde uneori obiectivitatea, face scrisul său mai eficient. Lucrurile despre care vorbeşte el trebuie spuse cu voce tare, ba chiar strigate şi repetate obsesiv, într-o lume (îndeosebi a celor vizaţi) care şi-a pus ceară-n urechi, încăpăţânată să nu audă nimic. Cu tranşanţa relevată (dar şi cu aceeaşi doză de idealism) este denunţată pretinsa rezistenţă prin cultură şi pusă faţă-n faţă cu o alternativă mai eficientă – „rezistenţa prin băutură”. Ironia crudă (ba chiar cruntă) fiind unul dintre ingredientele scrisului acestui polemist care crede în menirea scriitorului de a fi (să fie), cum am subliniat deja, un „martor incoruptibil al timpului său”. Menire trădată, consideră el, în timpul comunismului, de cei mai mulţi, mai învăluit sau mai făţiş, începând, de pildă, cu unii interbelici, continuând cu Marin Preda, socotit unul dintre marii profitori al regimului, şi sfârşind, să zicem, cu D.R. Popescu ori Eugen Barbu. Tocmai de aceea Dumitru Ungureanu face din Paul Goma un autor emblematic (pe care-l consideră, cu destulă îndreptăţire, şi un  scriitor de talent, războindu-se cu cei care sunt de părerea contrarie). Paul Goma, prezent în mai multe locuri din carte, este aproape singurul care a avut demnitatea şi curajul de a se opune pe faţă regimului şi, cu idealismul său care, în asemenea momente, se învecinează fermecător cu utopia, publicistul nostru socoate că, în 1977, când el a avut curajul să înfrunte regimul, toţi cei care, deşi nu l-au atacat, au preferat să tacă (între ei aflându-se Marin Preda, Manolescu, Simion, Buzura, Blandiana, Sorescu, Dimisianu sau Grigurcu) „tocmai ratau momentul lor solemn de rostitori ai adevărului”. Ceea ce spune aici (şi în multe locuri) Dumitru Ungureanu poate fi discutat, ba chiar incită la discuţie. Însă tocmai aceasta e o calitate evidentă a publicisticii sale, care nu te lasă indiferent, fiind mereu interesantă, chiar şi atunci când intrigă ori scandalizează. El observă, bunăoară, că toţi scriitorii care au publicat cărţi în timpul comunismului au aceptat compromisul. Şi, mai mult decât atât, sugerează că, dacă tot n-au fost capabili să adopte în bloc atitudinea lui Paul Goma, ar fi trebuit să aleagă tăcerea. Aş observa, totuşi, riscând să stârnesc dezaprobarea polemistului şi aruncarea în rândul celor care au făcut, fără să-şi dea seama, jocul regimului, că lucrurile sunt puţin mai complicate şi că, oricum, regimul ar fi adus, în locul celor care ar fi declarat acest soi de grevă (mai curând neştiută decât ştiută), alţii, mai vorbăreţi, în locul celor tăcuţi. Ba aş merge chiar mai departe şi aş zice că şi în locul lui Sadoveanu, Călinescu, Vianu, Camil Petrescu, Arghezi ar fi adus alţii. Pe Vitner, de pildă (care a şi fost paraşutat în locul divinului critic, însă doar la catedră). Astfel încât nu ştiu dacă era mai bine sau mai rău. Imputarea cea mai îndreptăţită este, însă, aceea că, din nefericire, năravurile din perioada comunistă au continuat să se manifeste şi în postdecembrism, conform zicalei cu lupul şi părul. Ceea ce trebuie să observ, totuşi, în acest context, ar fi că păcatele (reale sau numai bănuite ori închipuite) ale omului nu-l împiedică pe Dumitru Ungureanu să aprecieze opera (fie şi în cazul, aş zice extrem, al lui Eugen Barbu). Excepţie fac, totuşi, N. Manolescu şi Alex Ştefănescu, priviţi cu severitate excesivă (ba chiar cu o insuficient motivată aversiune) şi prezentaţi exclusiv în tuşă neagră. Textele ce li se dedică fiind mai curând pamflete. Mai degajat-ironic pare a fi privită o altă „mărime” a zilelor noastre, Gabriel Liiceanu (cel ce se gudura, ca odinioară vornicul Moţoc, pe lângă un  preşedinte care îi vorbea nu de filosofi, ci de tinichigii şi ospătari). El a fost, la un moment dat, însărcinat să poarte, pe scena Ateneului Român, un dialog cu Herta Müller, în care a devenit un „bătrân avocat al diavolului”, căruia Dumitru Ungureanu îi conturează un plastic portret: „Prudent şi bine orientat politico-economic, Gabriel Liiceanu nu comite gesturi curajoase, ca Paul Goma. Ci, cu eleganţa omului de lume a cărui piele este întreţinută cu creme dintre cele mai scumpe, vrea să dea de înţeles că şi noi (de fapt, ei!), scriitorii români trăitori în ţărişoară şi călători prin vestul detestat (Germania untului, Franţa brânzeturilor, Austria muzicii) am suferit ca năpăstuita Herta Müller”. La rândul ei, laureata Nobel nu e nici ea cruţată de polemistul găeştean: „Cazul scriitoarei, al omului Herta Müller e destul de complicat. Disidentă a comunismului n-a fost, luptătoare contra n-a apucat să fie. Şi vorbind despre nocivitatea sistemului  şi despre cei care au avut curajul să se opună, e straniu să nu aducă în prim-plan pe cel care prin asta s-a evidenţiat – Paul Goma”. Spre deosebire de celălalt laureat, peruanul Mario Vargas Llosa, care, la o trecere prin România, a afirmat că singurul scriitor de la noi pe care l-a citit este tocmai autorul romanului „Ostinato”! Dar despre Llosa,  acelaşi Gabriel Liiceanu afirmă, în contrast cu însăşi motivaţia juriului suedez, că n-are decât merite literare. Drept care, ironia la adresa bătrânului filosof pomădat lasă, în final, locul unei drastice sentinţe: „Ca scriitor, Gabriel Liiceanu poate să cucerească încă pe cititorii cu reflexe condiţionate. Ca filosof, conştiinţă a naţiei sau altceva de genul acesta, Gabriel Liiceanu este , indiscutabil, un bătrân care poate avea bunul-simţ să se dea la o parte singur, înainte de a fi dat de alţii”.

TEXTELE publicstice ale lui Dumiru Ungureanu, reunite în volum, sunt diverse ca tematică şi chiar ca stil. Aş observa, însă, că el este acelaşi scriitor (şi, în fond, acelaşi om) ca în proza propriu-zisă. Omul  poate fi văzut trecând prin Găeşti pe nelipsita-i bicicletă, către locul unde lucrează ca tehnician, apoi către casă, unde, după ce roboteşte prin curte, se apucă să citească Noica, Heidegger, Mircea Eliade, Tolstoi sau Céline (dar şi Mircea Horia Simionescu, Alexandru George, Costache Olăreanu ori Marin Preda şi, bineînţeles, Paul Goma) şi să scrie „Prunele electrice”, proze păstoase cu ţărani din satul său natal, Morteni, dar şi „Lia Mora”, metaroman deopotrivă sofisticat şi complex, cu evidente note livreşti. În „Alambicotheca” vom întâlni, prin urmare, şi amintiri despre blitzkriegul declanşat de tatăl său contra ţuicii (de prună!) proaspăt distilate, socotită un duşman ce trebuie iute exterminat, dar şi elevate profesiuni indirecte de credinţă, precum „Martin & Hannah”, în care, evocând corespondenţa lui Heidegger cu Hannah Arendt, un fermecător epistolar erotic, reţine această frază: „a trebuit să te uit, şi te voi uita ori de câte ori lucrul meu îmi va cere concentrare maximă”. Şi vom găsi, de asemenea, glose inteligente şi pătrunzătoare pe marginea unor cărţi, cum sunt cele dedicate romanului „Maitreyi”, privit în relaţie că al eroinei înseşi, Maitreyi Devi, scriitoarea indiană, tradus la noi sub titlul „Dragostea nu moare”. În relaţia lui cu cărţile, Dumitru Ungureanu nu este, cum o afirmă în chip repetat, un specialist, adică un critic literar, dar tocmai de aceea notele sale de lectură sunt proaspete, lipsite de pedanteria uscăcioasă a didacticismului curent. Şi, în sfârşit, s-ar putea spune că, deşi modelele sale vizibile (şi declarate) rămân Paul Goma (în planul etic) şi Mircea Horia Simionescu (în plan stilistic), modelul ascuns (formator) este Marin Preda, împărţit (dar deloc scindat!) între orizontul rustic din „Moromeţii” şi cel intelectual din „Imposibila întoarcere”  ori „Cel mai iubit dintre pământeni”; unite de gustul meditaţiei şi al dezbaterii pasionate.

______________________________________________

*Dumitru Ungureanu, Alambicotheca II, lecturi, polemici, amintiri, poezii – edite şi inedite, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2013, 342 pag.

(LITERE, nr. 1-2 (166-167), ianuarie-februarie 2014)

ANA BLANDIANA – FALS TRATAT DE MANIPULARE

ANA BLANDIANA

FALS TRATAT DE MANIPULARE

Editura Humanitas, Bucureşti, 2013, 484 pag.

 

“…O carte despre mine şi timpul pe care l-am străbătut: un timp în ebuliţie, bulversat de vântul bătând mereu din altă direcţie a istoriei, spulberând sensurile, dar nu şi încăpăţânarea mea de a le înţelege.

Nu am scris această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl deţin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie. Sensul ei nu este să acopere, ci să descopere ceva.”

 

Picture 017

 

Picture 018