Eminescu faţă cu prostia

ImageCă Eminescu, socotit, pe bună dreptate, expresia supremă a spiritualităţii româneşti, este, nu o dată, supus unor interpretări deformatoare, este un lucru cunoscut şi deplâns de multă lume. Poetul însuşi, spirit romantic conştient de valoarea sa, exprima cu tristeţe această idee: „Astfel, încăput pe mâna oricărui, te va drege…”. Cu alte cuvinte, îţi va modifica mesajul şi, uneori, chiar viaţa.

Motivele unor asemenea deformări sunt adesea politice. Pe vremea când îl studiam pe poet în şcoala elementară, către sfârşitul anilor ’50, poemul „Împărat şi proletar”, conceput în perioada studiilor berlineze şi publicat în revista „Convorbiri literare” în 1874, era oprit la strofa care conţinea îndemnul „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă”, iar comentariul susţinea că poetul se solidarizează cu cei exploataţi, îndemnând la luptă contra orânduirii burgheze. Şi chiar mai târziu, în liceu, când abordam textul în integralitatea lui, se trăgea, într-un fel, cam aceeaşi concluzie.

Din păcate, în afara unor considerente de ordin politico-ideologic, deformarea mai poate avea la bază şi incompetenţa, semidoctismul, incultura, ba chiar prostia. Situaţia e evidentă mai ales când jurnaliştii se apucă să-l comenteze pe marele poet. Iată un exemplu legat tot de poemul amintit mai sus. În stilul său agresiv şi exprimând opinii care se vor îndrăzneţe, jurnalistul Cristian Tudor Popescu exprima, în urmă cu câtva timp, opinia că Eminescu a fost ateu. Şi aducea ca argument  strofa din prima parte a poemului în care proletarul socotea că religia e „o frază … inventată”. Punând această idee pe seama poetului şi reluând, poate fără să-şi dea seama, opinia ideologilor comunişti din „obsedantul deceniu”. Numai că, dacă respectivii ideologi mistificau în deplină cunoştinţă de cauză, jurnalistul de azi, depozitar al unei spoieli de cultură, ignoră întregul şi supralicitează partea. Căci, în realitate, poemul „Împărat şi proletar” e unul filosofic (nelipsit, desigur, de accente sociale), în care lumea e privită din două perspective – a celor de jos (reprezentată de un lider proletar, având atribute ale geniului) şi a celor de sus (reprezentată de Împărat sau Cezar, întruchipare, şi acesta, a geniului); iar concluzia e una pesimistă: eforturile umane sunt zadarnice, dincolo de toate se înstăpâneşte moartea (”Că vis al morţii eterne e viaţa lumii-ntregi”). Textul este, de altminteri, integrabil unei ample construcţii romantice de tinereţe, poemul sociogonic „Memento mori”, de peste cinci mii de versuri, panoramă a strălucirii şi decăderiii civilizaţiilor, care are o concluzie asemănătoare: „La nimic reduce moartea cifra vieţii cea obscură/ În zădar o măsurăm noi cu-a gândirilor măsură,/ Căci gândirile-s fantome, când viaţa este vis”. Multă lume (ba chiar şi unii tineri scriitori, mai prieteni cu internetul decât cu biblioteca) socoteşte astăzi, ca şi Cristian Tudor Popescu, că în poemul despre care am vorbit Eminescu este socialist. Şi unii, la fel de cultivaţi ca jurnalistul deghizat în critic literar, deplâng chiar faptul că a scris acest text.

Tâmpeniile cele mai mari despre Eminescu se spun, însă, ritualic, la momentele aniversare sau comemorative. Adică la jumătatea lui ianuarie şi la cea a lui iunie. Lăsând la o parte atitudinile festiviste, ochii daţi peste cap de admiraţie şi excesul de sirop liric care te face să leşini, ori, dimpotrivă, încercările de a-l da pe poet jos de pe soclu, din pretinsa teamă că mitizarea l-ar îndepărta de cititori, m-aş opri la un alt simptom: goana după senzaţional.

Goana după senzaţional este o boală a jurnalelor noastre, avide de scandal, dar şi a emisiunilor de televiziune, obsedate de rating. Astfel că, după ce s-au ocupat până la nebunie de triunghiul amoros Drăguşanu – Slav – Cristea sau de războiul dintre Ponta şi Băsescu, moderatorii caută, în preajma zilei aniversare a poetului român, elemente de senzaţional şi în viaţa acestuia. Şi le găsesc, de obicei, în câteva texte de care este plin internetul. Aceste texte, fie apocrife, fie aparţinând unor pretinşi eminescologi (dintre care ceva mai cunoscut este Nicolae Georgescu), susţin că poetul a fost „asasinat politic”, ba chiar asasinat de-adevăratelea, din considerente politice. Cu alte cuvinte, pentru că, în calitate de jurnalist, el exprima adevăruri inconvenabile (şi, într-adevăr, exprima), a fost oprit să scrie, internat cu forţa în ospiciu şi, mai apoi, cu complicitatea unor doctori, otrăvit cu mercur. Acesta fiind unul dintre scenarii. În realitate, o năstruşnicie drapată în haine pretins documentare.

Cum să nu abordeze televiziunile un asemenea subiect?! Chit că moderatorii, avizi de a face trimiteri la starea de lucruri de azi, dar încredinţaţi, în prostia lor nudă, că Eminescu a trăit „acum câteva sute de ani” (cum se exprima o cucoană), habar n-au despre ce vorbesc şi se tot uită pe două amărâte de foi care le tremură-n mână, rezultat al metodei de largă utilizare copy-paste.

Ce-ar fi de spus faţă de asemenea abordări? Păi tocmai ce spunea Titu Maiorescu (pe care primii  comunişti îl declarau reacţionar, iar pretinşii eminescologi sau jurnaliştii de azi sunt gata să-l considere asasin!), când vorbea despre falşii poeţi: ÎN LĂTURI!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s