REMEMBER. I. L. Caragiale (30. 01. 1852 – 22. 06. 1912). Temă cu variaţiuni – ieri şi azi

ImagineMarele Caragiale, conjudeţeanul nostru prin  arondare teritorial-administrativă (pentru că, altminteri, el era legat de Ploieşti), a cunoscut, ca nimeni altul, năravurile presei. Şi nu întâmplător, întrucât autorul „Scrisorii pierdute”, care ne-a încondeiat aşa de bine pentru eternitate, a fost el însuşi un împătimit jurnalist şi un creator de gazete, cunoscând, aşadar, de la sursă, toate culisele, toate ticurile şi toate şiretlicurile tagmei. Şi nemurindu-le şi pe acestea în câteva texte, parcă pentru a ne demonstra nouă, celor de azi, că lucrurile nu se schimbă mai deloc într-un veac, dar, poate, nici într-un mileniu!

Iată cum îşi închipuia el, în 1885, într-un text intitulat „Temă cu variaţiuni”, că ar putea să stea lucrurile!

Un ziar creditat ca fiind serios, cum era „Universul” şi cum ar fi astăzi…fir-ar să fie el de necaz!…că nu găsesc nici măcar unul care să-i semene…ca să le sugerez mai convingător cititorilor mei cam despre ce fel de jurnal ar fi vorba…în sfârşit, un jurnal serios publică ştirea că, în seara precedentă, a izbucnit un incendiu taman „peste drum de Cazarma Cuza în Dealul Spirii”, dar că „mulţumită activităţii pompierilor şi soldaţilor, focul, deşi bătea un vânt puternic, a fost năbuşit în câteva minute, (iar) pagubele nu prea sunt însemnate”.

Şi la 1885, ca şi prin 2014, un asemenea eveniment este  comentat şi de alte publicaţii, iar dacă pe vremea aceea ar fi fost şi televiziuni (dar, din fericire pentru trăitorii acelor timpuri, nu erau!), ar fi fost măcinat, în tot felul, şi de acestea…Aşa, un „jurnal opozant fără programă” bubuie împotriva reacţiunii, care a ajuns să ţină în gheare Belgia Orientului, îl invocă pe Dumnezeu împotriva mamelucilor de la cârmă şi defineşte regimul infam al momentului drept un „regim al incendiului”. Un alt ziar opozant, dar „cu câteva programe” (însă şi cu un pitoresc limbaj preţios-latinizant), arată şi el că „din causa vântului violinte, care sufla puternic de la occidinte spre oriinte, incendiul a produs o mare panică printre cetăţiani şi cetăţiane”, dar aduce elogii eforturilor  „pompiarilor”, care „cu câţiva serginţi şi oficiari – generarele fiind absent”, „cu greu au sbutit să năbuşească sinistrul”. După care, aidoma politicienilor noştri de azi, care nu se sfiesc să expună prin presă şi pe la televiziuni cele mai abracadabrante idei personale (pe care, vai, dacă ajung să conducă oarece, de la un minister până la vreo şcoală sătească, sunt, cum spune acelaşi Nenea Iancu, „în stare de-a fi capabili” să le transpună şi în practică!), ziarul face o lungă teorie a necesităţii formării unor „cetăţiani pompiari” şi a unor „pompiari cetăţiani”, ba chiar şi a „pompiarilor sătiani”, conchizând că „numai instituţiunea pompiarilor, puterică, va da roade scelinţi”! Şi, în sfârşit, „Un journal chic” prezintă, în franţuzeşte (pentru că, pe atunci, eram francofoni nu doar cu numele, ca astăzi), incendiul ca pe un spectacol dătător de emoţie şi amuzament, contemplat cu interes de trecători şi trecătoare, printre care câteva cochete femei, spectacol încheiat (în traducere!) „cu o gustare dintre cele mai selecte la birtaşul din colţ”!

Lucrurile sunt amuzante, dar sarea şi piperul le presară, cu adevărat, epilogul, adică un comunicat guvernamental, dat într-un „ziar oficios” , care anunţă că nu a existat niciun incendiu, iar „sinistrul cel grozav este o pură invenţiune ieşită din fantazia nesecată şi din bogatul arsenal de calomnii al adversarilor noştri”!

S-a schimbat ceva de la Caragiale până la noi? Parcă nu prea! De la scara naţională, unde jurnalele îl văd pe Băsescu ba trimis întru izbăvirea neamului, ba un blestem pe capul românilor, ba pirat, ba apostol al dreptăţii, cu Monica Macovei la dreapta sa, ba înger, ba demon, până la orăşelul nostru, care, iată, se pricopsi de curând cu două jurnale, lucrurile stau tot aşa. Astfel, şi la noi, Băsescu şi ai lui apar în contraste, Ponta şi ai lui apar în contraste, iar fântâna arteziană din piaţă e când un kitsch oribil, când o minune estetică. Aşa că, într-o zi, m-am deplasat, cum se zicea pe vremuri, „la localitate”, ca să mă conving că există! Şi m-am convins! La fel cum mă conving, cotidian, că şi preşedintele Băsescu există! Degeaba aştept eu un comunicat oficial care să-mi spună că asta ar fi o „invenţiune” sau o simplă părere a mea!

Anunțuri

Eminescu faţă cu prostia

ImageCă Eminescu, socotit, pe bună dreptate, expresia supremă a spiritualităţii româneşti, este, nu o dată, supus unor interpretări deformatoare, este un lucru cunoscut şi deplâns de multă lume. Poetul însuşi, spirit romantic conştient de valoarea sa, exprima cu tristeţe această idee: „Astfel, încăput pe mâna oricărui, te va drege…”. Cu alte cuvinte, îţi va modifica mesajul şi, uneori, chiar viaţa.

Motivele unor asemenea deformări sunt adesea politice. Pe vremea când îl studiam pe poet în şcoala elementară, către sfârşitul anilor ’50, poemul „Împărat şi proletar”, conceput în perioada studiilor berlineze şi publicat în revista „Convorbiri literare” în 1874, era oprit la strofa care conţinea îndemnul „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă”, iar comentariul susţinea că poetul se solidarizează cu cei exploataţi, îndemnând la luptă contra orânduirii burgheze. Şi chiar mai târziu, în liceu, când abordam textul în integralitatea lui, se trăgea, într-un fel, cam aceeaşi concluzie.

Din păcate, în afara unor considerente de ordin politico-ideologic, deformarea mai poate avea la bază şi incompetenţa, semidoctismul, incultura, ba chiar prostia. Situaţia e evidentă mai ales când jurnaliştii se apucă să-l comenteze pe marele poet. Iată un exemplu legat tot de poemul amintit mai sus. În stilul său agresiv şi exprimând opinii care se vor îndrăzneţe, jurnalistul Cristian Tudor Popescu exprima, în urmă cu câtva timp, opinia că Eminescu a fost ateu. Şi aducea ca argument  strofa din prima parte a poemului în care proletarul socotea că religia e „o frază … inventată”. Punând această idee pe seama poetului şi reluând, poate fără să-şi dea seama, opinia ideologilor comunişti din „obsedantul deceniu”. Numai că, dacă respectivii ideologi mistificau în deplină cunoştinţă de cauză, jurnalistul de azi, depozitar al unei spoieli de cultură, ignoră întregul şi supralicitează partea. Căci, în realitate, poemul „Împărat şi proletar” e unul filosofic (nelipsit, desigur, de accente sociale), în care lumea e privită din două perspective – a celor de jos (reprezentată de un lider proletar, având atribute ale geniului) şi a celor de sus (reprezentată de Împărat sau Cezar, întruchipare, şi acesta, a geniului); iar concluzia e una pesimistă: eforturile umane sunt zadarnice, dincolo de toate se înstăpâneşte moartea (”Că vis al morţii eterne e viaţa lumii-ntregi”). Textul este, de altminteri, integrabil unei ample construcţii romantice de tinereţe, poemul sociogonic „Memento mori”, de peste cinci mii de versuri, panoramă a strălucirii şi decăderiii civilizaţiilor, care are o concluzie asemănătoare: „La nimic reduce moartea cifra vieţii cea obscură/ În zădar o măsurăm noi cu-a gândirilor măsură,/ Căci gândirile-s fantome, când viaţa este vis”. Multă lume (ba chiar şi unii tineri scriitori, mai prieteni cu internetul decât cu biblioteca) socoteşte astăzi, ca şi Cristian Tudor Popescu, că în poemul despre care am vorbit Eminescu este socialist. Şi unii, la fel de cultivaţi ca jurnalistul deghizat în critic literar, deplâng chiar faptul că a scris acest text.

Tâmpeniile cele mai mari despre Eminescu se spun, însă, ritualic, la momentele aniversare sau comemorative. Adică la jumătatea lui ianuarie şi la cea a lui iunie. Lăsând la o parte atitudinile festiviste, ochii daţi peste cap de admiraţie şi excesul de sirop liric care te face să leşini, ori, dimpotrivă, încercările de a-l da pe poet jos de pe soclu, din pretinsa teamă că mitizarea l-ar îndepărta de cititori, m-aş opri la un alt simptom: goana după senzaţional.

Goana după senzaţional este o boală a jurnalelor noastre, avide de scandal, dar şi a emisiunilor de televiziune, obsedate de rating. Astfel că, după ce s-au ocupat până la nebunie de triunghiul amoros Drăguşanu – Slav – Cristea sau de războiul dintre Ponta şi Băsescu, moderatorii caută, în preajma zilei aniversare a poetului român, elemente de senzaţional şi în viaţa acestuia. Şi le găsesc, de obicei, în câteva texte de care este plin internetul. Aceste texte, fie apocrife, fie aparţinând unor pretinşi eminescologi (dintre care ceva mai cunoscut este Nicolae Georgescu), susţin că poetul a fost „asasinat politic”, ba chiar asasinat de-adevăratelea, din considerente politice. Cu alte cuvinte, pentru că, în calitate de jurnalist, el exprima adevăruri inconvenabile (şi, într-adevăr, exprima), a fost oprit să scrie, internat cu forţa în ospiciu şi, mai apoi, cu complicitatea unor doctori, otrăvit cu mercur. Acesta fiind unul dintre scenarii. În realitate, o năstruşnicie drapată în haine pretins documentare.

Cum să nu abordeze televiziunile un asemenea subiect?! Chit că moderatorii, avizi de a face trimiteri la starea de lucruri de azi, dar încredinţaţi, în prostia lor nudă, că Eminescu a trăit „acum câteva sute de ani” (cum se exprima o cucoană), habar n-au despre ce vorbesc şi se tot uită pe două amărâte de foi care le tremură-n mână, rezultat al metodei de largă utilizare copy-paste.

Ce-ar fi de spus faţă de asemenea abordări? Păi tocmai ce spunea Titu Maiorescu (pe care primii  comunişti îl declarau reacţionar, iar pretinşii eminescologi sau jurnaliştii de azi sunt gata să-l considere asasin!), când vorbea despre falşii poeţi: ÎN LĂTURI!

Ping-pong şi discriminare

Ne îndreptăm către Sărbătorile de Iarnă, parcă mai nerăbdători decât oricând, cu atât mai nerăbdători şi mai plini de iluzii cu cât n-am fost, vorba ceea, vreodată mai săraci ca acum şi ca de când suntem. Şi cu cât ţara, înglodată în datorii şi înceţoşată de confuzie, pare mai răvăşită. O ţară a contrastelor, în care unii caută în gunoaie, aşteptând ca ele să fie mai darnice de Sărbători, în vreme ce alţii caută destinaţii exotice, unde să cheltuiască într-o săptămână echivalentul salariului pe douăzeci de ani al unui amărât de profesor de excepţie sau al unui pârlit de jurnalist de rând. În vremea asta, uitând că au fost plantaţi acolo ca să se ocupe de grijile ţării, mai-marii joacă ping-pong între cele două Palate cu vorbele acide şi cu legile, amuzându-se de abilitatea fiecăruia. Numai că jocul ăsta, care tot ameninţă să se transforme într-un război de operetă, ustură al naibii pielea majorităţii cetăţenilor, tot aşa cum pupăturile adversarilor din Parlamentul anului 1907 aveau să usture (apud Liviu Rebreanu) pielea ţăranilor. Şi, urmând pilda celor din frunte, cei din straturile următoare se aliniază şi ei în tabere adverse şi, mai ales, ajung să se urască din toată inima, fără să prea ştie de ce. Iar cum stratul lumii literare, marginalizată aşa cum e în aceste vremuri, nu putea să facă excepţie, interesul propriu sau de grup, dar şi bunul-plac se instaurează şi aici. Iată, bunăoară, breasla noastră scriitoricească. Pentru că boroboaţele sunt ceva obişnuit în România, nu putea să nu facă şi ea câteva. Dintre acestea, cea mai gogonată a fost prevederea statutară de a categorisi membrii primiţi în ultimii ani în titulari (câţiva) şi stagiari (cei mai mulţi). Măsura a făcut criteriile mai permisive, stagiarii fiind membri cu drepturi limitate şi urmând a fi transformaţi în titulari sau invalidaţi după trei ani. Şi cum acei trei ani au cam trecut pentru primii admişi, iată că s-a renunţat la a mai primi stagiari (şi la a se face primiri timp de un an), cei existenţi urmând să prezinte un dosar în vederea validării ca titulari. Aici vine, însă, stipularea surprinzătoare, ba, aş zice, revoltător de discriminatorie: comisia de validare va lua în considerare doar cronicile şi recenziile apărute în revistele Uniunii Scriitorilor sau în cele care s-au aşezat sub egida sa (mai curând formală).

Sigur, apar în România numeroase mormane lunare sau trimestriale de maculatură, unde se răsfaţă veleitarismul, mediocritatea şi chiar incultura. Am şi semnalat, pe ultima pagină a publicaţiei noastre, acest fenomen, oprindu-mă asupra mai multor asemenea tipărituri. Dar a da un astfel de ucaz este de mirare într-o societate democratică şi, mai ales, într-o ţară unde se tinde (vorbă să fie!) către descentralizare. Dincolo de faptul că e absurd! Şi ca să nu mă refer la alte publicaţii (deşi sunt mai multe, prestigioase, care nu se află sub egida US), să rămân la revista noastră. Carevasăzică, articolele, cronicile sau recenziile semnate în timp de Mircea Horia Simionescu şi Alexandru George (plecaţi, din păcate, dintre noi), dar şi de domnii Barbu Cioculescu, Mihai Cimpoi, H. Zalis, Alex Ştefănescu, Ioan Adam, Liviu Grăsoiu, Mircea Constantinescu, Nicolae Scurtu, Florentin Popescu, Victor Petrescu, ori de către doamnele Sultana Craia, Ana Dobre, Agnes Erich, şi încă mulţi alţii sunt de luat în seamă când apar într-o revistă agreată de US (în care ei au şi publicat, şi nu o dată!), dar nu mai contează când apar la noi (sau la alţii). Să fie comisia de validare formată din persoane care nu sunt capabile să aprecieze decât după lista stabilită de sus?! Să conteze mai puţin un articol consistent din „Litere”, semnat de un critic veritabil, decât o recenzie leşinată a unui veleitar, apărută într-o publicaţie pusă sub egida US? Cu atât mai mult cu cât, lăsând modestia la o parte, „Litere” (dar şi altele) este o revistă mult mai bună şi mult mai serioasă decât unele dintre cele aşezate sub pălăria ocrotitoare a US!

Nu ştiu în ce mod va rezolva Uniunea problema stagiarilor, care trebuie titularizaţi sau invalidaţi. În fond, asta mă interesează mai puţin (deşi unora le-am dat recomandări la întocmirea dosarului de primire). Ucazul discriminator mi se pare, însă, ca să adopt logica prezidenţială, nu doar antidemocratic, dar şi…neconstituţional. US încearcă să procedeze, în acest sens, ca URSS (mă rog, ca Rusia!): când nu-i convine ceva sau când are un interes, îţi opreşte sau îţi scumpeşte gazul. Deşi US nu produce gaz. Dar crede că a pus mâna pe robinet!

(Litere, nr. 11-12 (165-166)/ noiembrie-decembrie 2013)

Post scriptum: După redactarea şi publicarea acestui articol, am aflat („pe surse”) că US şi-a dat şi ea seama că n-a procedat corect discriminând anumite publicaţii (şi dezavantajând autorii comentaţi în paginile lor). Aşa că, în primă instanţă, a intocmit o listă scurtă de reviste care nu se află sub egida sa, dar care trebuie luate în seamă. Între ele, şi revista „Litere”. Apoi, mai-marii scriitorimii române au mai cujetat şi au decis să se ţină cont nu de revista în care a apărut un text critic, ci de numele celui care l-a semnat. Şi, aş îndrăzni să sper, de valoarea şi credibilitatea textului respectiv. Pentru că într-o ţară în care se atribuie lucrări de mulţi euro contra comisioane, în care arbitrii de fotbal (handbal, baschet, polo etc.) decid cum decid, nici arbitrii literari (criticii, adică) nu vor fi fiind întotdeauna cruce de biserică!