Amarita muscaria

descărcare (2)Pentru că ne aflăm într-o toamnă târzie şi blândă, după ultimul val de ploi pădurile şi păşunile s-au umplut de ciuperci. * Multe, însă, s-au dovedit otrăvitoare, astfel încât câţiva consumatori au decedat. Iar alţii, care au scăpat de moarte, şi-au pierdut minţile. * Se pare că printre aceştia din urmă se află şi purtătorul caraghiosului nume Ştefan Ion Ghilimescu (în acte, Ştefan Ion), care se pretinde critic literar şi se exprimă, în această postură, în revista cu piteşteană “Cafeneaua literară”. Omul, în calitatea pe care şi-o arogă, apare ca posesor al unui stil preţios-gongoric şi utilizează, în genere,un număr de cuvinte de trei-patru ori mai mare decât ar cere-o puţinătatea ideilor sale. Mateahna asta, controlată cât de cât în urmă cu vreo două decenii, când individul, acum în vârstă de vreo 66 de anişori, şi-a început pretinsa carieră, a devenit dominantă în ultima vreme, simultan cu anume halucinaţii. Cum ar fi aceea că el, care a fost înainte de 1989 un mărunt activist cultural comunist (metodist la o casă de cultură), deci un fel de mic gândac roşu, ar fi îndrituit să ia în discuţie cu asprimea unui sever procuror moral aspectele “purpurii” ale activităţii unor scriitori “de teapa” (sic!) lui G. Călinescu, E. Jebeleanu, Ion Lăncrănjan, Eugen Barbu, Adrian Păunescu şi alţii. Şi fiindcă l-am cam ironizat pe tema asta, găseşte cu cale să mă calomnieze într-un articol din revista amintită (numărul pe septembrie a.c.). * La urma urmei, nu m-ar deranja asta, mă deranjează, însă, tot ce se scrie despre mine fără pic de talent. Fie că e de bine, fie că e de rău. Şi cu atât mai mult atunci când lipsa de talent este dublată de cea de moralitate. Căci în textul care începe, în binecunoscutu-i stil pedant (pigmentat cu trimiteri pe la situaţia din literatura franceză de azi), cu un soi de generalizare privind critica remanent comunistă, el utilizează mistificaţia, afirmaţia neargumentată şi minciuna sfruntată. * Dincolo de faptul că se tot dă, cum am mai spus-o, fată mare! * Asadar, bazându-se pe faptul că, în cele cinci volume de critică pe care le-am publicat până azi, apar şi referiri la scriitorii de mai sus, mă declară un “vajnic edec comunist în paginile propriului tabloid (Litere)”. * Acum, eu aş râde, zău aşa! * Mai întâi, că nu aduce dovezi şi că, oricât s-ar strădui, nu le-ar putea aduce. * Apoi pentru că, în paginile acestui “tabloid” (sic!), zisul Ghilimescu a tot publicat lungi articole vreme de peste şase ani.* Până s-a supărat ca văcarul pe sat. * Cred că şi din pricină că îl tot rugam să scrie mai scurt. * După ce mă declară prizonier al criticii comuniste (deprinsă, cică, pe vremea când eu colaboram la „Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului”, iar el publica note prizărite – chit că elogioase – prin ziarul local despre volumele mele de versuri) şi înainte de a-mi contesta apodictic valoarea de critic, mistifică în chip neruşinat (şi penal, aş zice), pretinzând că pagina dintr-un pretins roman al unui veleitar local în care mi s-ar face mie un portret (greu identificabil fără atenţionarea făcută de către autorul însuşi) ar fi un interviu al meu, în care aş afirma, între altele, că mi-am tipărit cărţile pe banii elevilor lăsaţi corigenţi. * Mai departe, afirmă în scop denigrator că, prizonier al criticii comuniste cum eram (el fiind fără pată, pentru că nu publicase mai nimic), m-am dat la fund după “loviluţie” (sic!), revenind după ce s-au mai linişit apele. * Uită, însă, că, în 1990, când candida pentru un post de consilier la Inspectoratul Judeţean pentru Cultură Dâmboviţa, mi-a solicitat (în calitatea mea de proaspăt membru al Uniunii Scriitorilor) o recomandare pentru completarea dosarului. * Pe care i-am dat-o. * Iar după câţiva ani (poate prin 2003) mi-a solicitat o recomandare pentru primirea în Uniunea Scriiitorilor. * Pe care i-am dat-o. * Nu doresc să-mi fie recunoscător pentru asta (şi pentru altele), vreau doar să se vadă cu cine stăm de vorbă. * În sfârşit, plin şi de alte insanităţi şi afirmaţii halucinante, textul despre care vorbesc e al cuiva care nu mai pare în toate minţile. * De aceea mă gândesc că a mâncat pălăria şarpelui…* Dar mă întreb: redactorul-şef al “Cafenelei literare”, poetul Virgil Diaconu, care l-a girat prin publicare, n-o fi mâncat şi el ciuperca asta, care pe latineşte poartă numele de amarita muscaria?!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s