Amarita muscaria

descărcare (2)Pentru că ne aflăm într-o toamnă târzie şi blândă, după ultimul val de ploi pădurile şi păşunile s-au umplut de ciuperci. * Multe, însă, s-au dovedit otrăvitoare, astfel încât câţiva consumatori au decedat. Iar alţii, care au scăpat de moarte, şi-au pierdut minţile. * Se pare că printre aceştia din urmă se află şi purtătorul caraghiosului nume Ştefan Ion Ghilimescu (în acte, Ştefan Ion), care se pretinde critic literar şi se exprimă, în această postură, în revista cu piteşteană “Cafeneaua literară”. Omul, în calitatea pe care şi-o arogă, apare ca posesor al unui stil preţios-gongoric şi utilizează, în genere,un număr de cuvinte de trei-patru ori mai mare decât ar cere-o puţinătatea ideilor sale. Mateahna asta, controlată cât de cât în urmă cu vreo două decenii, când individul, acum în vârstă de vreo 66 de anişori, şi-a început pretinsa carieră, a devenit dominantă în ultima vreme, simultan cu anume halucinaţii. Cum ar fi aceea că el, care a fost înainte de 1989 un mărunt activist cultural comunist (metodist la o casă de cultură), deci un fel de mic gândac roşu, ar fi îndrituit să ia în discuţie cu asprimea unui sever procuror moral aspectele “purpurii” ale activităţii unor scriitori “de teapa” (sic!) lui G. Călinescu, E. Jebeleanu, Ion Lăncrănjan, Eugen Barbu, Adrian Păunescu şi alţii. Şi fiindcă l-am cam ironizat pe tema asta, găseşte cu cale să mă calomnieze într-un articol din revista amintită (numărul pe septembrie a.c.). * La urma urmei, nu m-ar deranja asta, mă deranjează, însă, tot ce se scrie despre mine fără pic de talent. Fie că e de bine, fie că e de rău. Şi cu atât mai mult atunci când lipsa de talent este dublată de cea de moralitate. Căci în textul care începe, în binecunoscutu-i stil pedant (pigmentat cu trimiteri pe la situaţia din literatura franceză de azi), cu un soi de generalizare privind critica remanent comunistă, el utilizează mistificaţia, afirmaţia neargumentată şi minciuna sfruntată. * Dincolo de faptul că se tot dă, cum am mai spus-o, fată mare! * Asadar, bazându-se pe faptul că, în cele cinci volume de critică pe care le-am publicat până azi, apar şi referiri la scriitorii de mai sus, mă declară un “vajnic edec comunist în paginile propriului tabloid (Litere)”. * Acum, eu aş râde, zău aşa! * Mai întâi, că nu aduce dovezi şi că, oricât s-ar strădui, nu le-ar putea aduce. * Apoi pentru că, în paginile acestui “tabloid” (sic!), zisul Ghilimescu a tot publicat lungi articole vreme de peste şase ani.* Până s-a supărat ca văcarul pe sat. * Cred că şi din pricină că îl tot rugam să scrie mai scurt. * După ce mă declară prizonier al criticii comuniste (deprinsă, cică, pe vremea când eu colaboram la „Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului”, iar el publica note prizărite – chit că elogioase – prin ziarul local despre volumele mele de versuri) şi înainte de a-mi contesta apodictic valoarea de critic, mistifică în chip neruşinat (şi penal, aş zice), pretinzând că pagina dintr-un pretins roman al unui veleitar local în care mi s-ar face mie un portret (greu identificabil fără atenţionarea făcută de către autorul însuşi) ar fi un interviu al meu, în care aş afirma, între altele, că mi-am tipărit cărţile pe banii elevilor lăsaţi corigenţi. * Mai departe, afirmă în scop denigrator că, prizonier al criticii comuniste cum eram (el fiind fără pată, pentru că nu publicase mai nimic), m-am dat la fund după “loviluţie” (sic!), revenind după ce s-au mai linişit apele. * Uită, însă, că, în 1990, când candida pentru un post de consilier la Inspectoratul Judeţean pentru Cultură Dâmboviţa, mi-a solicitat (în calitatea mea de proaspăt membru al Uniunii Scriitorilor) o recomandare pentru completarea dosarului. * Pe care i-am dat-o. * Iar după câţiva ani (poate prin 2003) mi-a solicitat o recomandare pentru primirea în Uniunea Scriiitorilor. * Pe care i-am dat-o. * Nu doresc să-mi fie recunoscător pentru asta (şi pentru altele), vreau doar să se vadă cu cine stăm de vorbă. * În sfârşit, plin şi de alte insanităţi şi afirmaţii halucinante, textul despre care vorbesc e al cuiva care nu mai pare în toate minţile. * De aceea mă gândesc că a mâncat pălăria şarpelui…* Dar mă întreb: redactorul-şef al “Cafenelei literare”, poetul Virgil Diaconu, care l-a girat prin publicare, n-o fi mâncat şi el ciuperca asta, care pe latineşte poartă numele de amarita muscaria?!

Anunțuri

Dublu umor involuntar!

Motto:

„Cum la Găeşti, pe vremuri, fu neică sau jupâne…”

(T. Arghezi)

Avem ocazia să vedem şi să auzim, în ultima vreme, atâtea aiureli, că nu ne mai mirăm de nimic. Am putea să ne mirăm, însă, atunci când stupizenii lirice de felul celei care se pretinde a fi fost alcătuită în memoria lui Adrian Păunescu, de către un găeştean pe numele său Florin Constantin, de care n-am auzit până azi, sunt prezentate de unele aşa-zise publicaţii, în maniera de mai jos. Ştiind însă despre ce publicaţie e vorba în cazul de faţă (CRONICA DE GĂEŞTI, lunar autointitulat independent), nu ne mirăm deloc. Iată perla de presă, însoţită de perla poetică!

VERSURI SFÂȘIETOARE ÎN MEMORIA UNUI SIMBOL NAȚIONAL! Vezi cum a transpus un găeștean, cu sensibilitate, jalea unui întreg popor!
Posted By Admin On Noiembrie 3rd, 2013 12:56 PM | Cronica Online

Adrian-Paunescu-300x252

Pe 5 noiembrie se împlinesc 3 ani de când marele poet şi organizatorul Cenaclului Flacăra (întrunirea muzical-culturală îndrăgită de publicul tânăr sau „generația în blugi”, şi nu numai!), a plecat la Cer. Românii iubeau muzica şi poezia promovate de Păunescu, abia aşteptau un nou spectacol adevărat românesc! Asta, pentru că, ştim cu toţii, comunismul avea legi de fier, iar aceste concerte, organizate de foarte multe ori în aer liber, îi descătuşau pe români, îi făceau să uite că sunt prizonieri în ţara lor.
Am primit la redacţie o poezie scrisă de juristul Florin Constantin -găeştean get-beget, cu rugămintea de a o publica în amintirea bardului.

IN MEMORIA LUI ADRIAN PĂUNESCU
A plecat TITANUL dintre noi
Şi ne-a lăsat în suflet mari regrete…
De pana lui ne e atât de sete,
Şi ne simţim mai singuri şi mai goi.
A fost chemat de cei de mai’nainte
La un sobor al penelor măiestre
Unde’nălţat va fi pe ‘nalte creste
În spirit pur şi fără oseminte.
Şezând în jilţ pe zile infinite,
Ca un titan din secolul trecut
Noi îi slăvim grandoarea, acum că l-am pierdut,
Alaturi de Mihai, de George și Vasile.
Stimat a fost mereu de toţi românii
Ce s-au născut a-i fi contemporani:
Şi preaslăvit va fi şi peste ani,
Chiar de-l mai hulesc acuma unii,
(Că l-a cântat pe-acela ce ne-a fost
Conducator atâţia ani,
Când ţara nu avea atâţi sărmani
Şi nici şomeri şi oameni fără rost.)
Când nimeni nu se-nghesuia s-acire
La punga cu făină, zahăr şi mălai.
Dar azi, bătrâni sărmani cu păr bălai
Așteaptă ajutorul ca pe-o mântuire.
Ruşine pentru ţara care a fost prosperă
Chiar dacă abundenţa prin case nu trona;
Dar orice om pe masă, atuncea tot avea
Ce pune –oricând la cina-i austeră.
Maestre, tu ce-ai ţinut cu gloata
Şi ai făcut vedete din oamenii de rând,
Iţi adresăm cu pioşenie un gând:
Ajută-ne să mai întoarcem roata!
Să mai vedem mândria de român
Strângând cureaua- dar stăpân pe sine
Căci stând în ţara lui, tot e mai bine
Decât în alte ţari la vreun stăpân!
Mai peste tot noi suntem renegaţi:
Nici drepturi, ori biserică sau şcoală
Copiii să înveţe în limba lor natală,
Pe când la noi strainii-s guvernanţi!
Să nu mai plece femeile din ţară,
Ca nurii să şi-i vândă în alt stat:
Sau să le şteargă bătrânii de rahat…
Sunt stări de fapt ce-ncep ca să ne doară.
Noi ce-am dat lumii oameni de cultură
Azi suntem paria printre străini!
Iar ţara ne e plină de ciulini
Caci noi facem la ei agricultură.
Deşi am fost destoinici şi vestiţi
Priveşte cât de rău azi am ajuns
Săracii lumii; acum suntem de plâns
Şi chiar în ţara noastră umiliţi!
Maestre, ai cântat această glie
Cuprinsă-n lanţul falnic carpatin,
Române autentic, n-ai fost un cabotin
Ci ai iubit cu patos această Românie!
Ajută-ne cu slova ta măiastră!
Invocă Cerul de noi să se îndure
Ca hoţi şi parveniţi să nu mai fure
C-aceasta-i ţărişoara- muma noastră!
Şezând aproape de pronia cerească,
Tu- ce adunai mulţimi pe stadioane
Te roagă ei să nu murim de foame
Şi România Mare să renască!
Precum făceai cu gestul mulţimile să tacă,
Sau erupeau de-ndată, făcându-le alt semn,
Impune iar mulţimii ce azi e ca de lemn
Mândria românescă s-o refacă!
Mai fă-ne iar chemarea la unire!
Îndeamnă-ne să fim din nou uniţi!
Să nu mai fim de alţii umiliţi
Şi datini să se ducă la pieire…
Te rog umil, ca mare-admirator,
Căci versurile tale îmi sunt sfinte.
Prezintă-te la Demiurg ’nainte
Şi roagă-l să se-ndure de popor!
Tu poţi convinge puterile divine,
Al tau cuvânt are putere mare:
Noi vrem sa fim…popor între popoare,
Ci nu “ţigani” huliţi de orişicine!
Mândria românească stă să piară
Sub jugul parveniţilor veroşi…
Ca de-un fachir din pălărie scoşi,
Ei vin si ne comandă scumpa ţară!
Mă rog de tine ca de Ştefan Sfânt,
Mulţimile se roagă în tăcere;
Ajută-ne şi scapă de durere
Acest popor şi sfântul lui pământ!
FLORIN CONSTANTIN

constantin-florin-225x300