Motiv de baladă

Întâmplarea tragică a băieţelului ucis de maidanezi (dar şi de neglijenţa unei bunicuţe iresponsabile), comentată aproape cu sadism pe posturile de televiziune, dintr-o dorinţă de senzaţional şi din obsesia ratingului, a sensibilizat nu doar publicul, dar şi autorităţile, care au iniţiat, ba chiar au votat şi promulgat o lege controversată (deşi constituţională), care permite sau impune eutanasierea câinilor fără stăpân. Aş fi zis că legea s-a promulgat în sfârşit, aşa cum spun mulţi, dacă n-aş fi avut, încă de pe când eram copil, câini în curte şi dacă n-aş şti că şi câinii care-mi adulmecă sacoşa la uşa blocului, fără să mă latre vreodată, vor fi omorâţi. Mi se par suspecte, pe de altă parte, jelaniile exagerate şi leşinurile teatrale ale unor reprezentanţi de ONG-uri. Şi ştiu eu din ce pricină.
Dincolo de drama copilaşului, a părinţilor săi şi a bunicuţei care ar putea fi scuzată doar de eventuala senilitate, este clar că o ţară în care copiii sau chiar oamenii maturi sunt mâncaţi de câini e o ţară înapoiată. Pe de altă parte, sarcina celor care vor avea de pus în practică legea nu va fi uşoară. Mi-am amintit, în aceste zile, seducătoarele pagini ale lui Vasile Alecsandri despre călătoria lui în Africa, în cursul căreia sesizează un violent contrast între imaginaţie şi realitate, căci, în Tanger, de pildă, află „nu saraiuri măreţe şi aurite, nu grădini feerice cu basinuri de marmură, nu minunile Halimalei orientale, dar o piaţă mică, ce se găseşte în centrul oraşului şi care prezintă un tablou viu de viaţă arăbească”, unde apar negustori „ arămii la faţă şi uscaţi la trup…ca nişte mumii dezgropate”, care învie numaidecât ce un străin intră în raza lor de observaţie, agitându-se în asemenea hal „încât îţi vine a te crede într-o menagerie de orangutangi”. Acolo, în Tanger, poetul îi face o vizită consulului englez Reade, exterminatorul pisicilor din oraş, ale căror piei se pot vedea, ca într-un coşmar (pe care, de altminteri, bietul om îl şi trăieşte) sub formă de carpete, covoare şi pleduri în apartamentul său. Nu ştiu dacă pieile câinilor eutanasiaţi în urma legii abia promulgate vor decora apartamentele primarului Capitalei, ale primarilor de sectoare, de municipii, de oraşe, orăşele sau comune, dar sunt apropape sigur că multora le vor tulbura somnul…
Reîntorcându-ne, însă, din Africa în care caravanseraiurile sunt nu fascinante ca în literatură, ci mizerabile şi pline de paraziţi, în spaţiul naţional caracterizat, în vremea lui Alecsandri, ca şi azi, de „contrasturi” (între Orient şi Occident, sărăcie şi lux, puritate şi desfrâu, cinste şi ipocrizie, „durere şi veselie, ideile nouă şi ideile vechi” şi câte altele), vom da de acel alter ego al său, tânărul zugrav care vine în Valahia şi se precipită într-o căruţă rudimentară către Balta-Albă, fiind încolţit, în mijlocul aşezării ciudate, în plină noapte, de o haită de câini furioşi, care vor să afle gustul „cărnii de franţez”. Problema e, prin urmare, veche, numai că la 173 de ani de la această întâmplare s-a evoluat de la comic la tragic, dacă ne gândim că, totuşi, câinii de la Balta-Albă n-au aflat ce gust are carnea de pictor francez, dar cei din Bucureştiul contemporan au aflat ce gust are cea de copil român.
Şi totuşi, totuşi…Marcat de realitate, în care am văzut, copil, maturi omorând căţeluşi orbi şi nevinovaţi şi intoxicat de literatură, ataşat de câinele mioritic, de Lupu, care găseşte osemintele stăpânului, de bătrânul Castor care moare urlând, înduioşat de sfâşierea sufletească (au, oare, şi animalele suflet?) a căţelei lui Esenin, căreia ţăranul îi bagă fără milă puii în sac, nu mă pot hotărî, deşi conştient că s-a ajuns prea departe, să spun un da ferm…
Ciudat! În zorii unei alte epoci, pe la o mie nouă sute cincizeci şi ceva, proaspeţii comunişti iniţiaseră şi ei, ca şi anticomuniştii de azi, o vânătoare de câini. Pe care-i declarau turbaţi sau pasibili de a se îmbolnăvi de turbare. Am văzut cu ochii mei de copil, împreună cu ceata de prieteni, cum erau nu eutanasiaţi, ci ucişi printr-o injecţie letală. Cu stricnină, parcă. A fost şi aceea, ca mai toate la noi, o acţiune pompieristică. Dar într-un roman al lui D.R. Popescu, un copil priveşte cu ochi dilataţi nu numai vânătoarea de câini, ci şi una regală. De om. Turbat. Şi se întreabă, iar întrebarea lui reverberează îndelung, peste timp: Dar dacă nu era, totuşi, turbat?