Confesiuni exemplare*

 

coperta, cronica lit, august 2013

DACĂ ar fi să luăm în serios „Retrospectiva melancolică” aşezată în faţa volumului „Ioana Revnic – Convorbiri cu Alex. Ştefănescu”, viaţa celui care a acceptat să se confeseze (dar şi confesiunea însăşi) se aşază calm-surâzător sub semnul urgenţei timpului şi al iminenţei sfârşitului. Retrospectiva, care ţine loc de prefaţă, este un savuros (deşi amar) poem statistic, în care autorul „Istoriei literaturii române contemporane” se indignează duios gândindu-se cum şi-a risipit (mai curând decât cum şi-a valorificat) cele aproximativ 570 000 de ore trăite până acum, fără a fi cuprins de deznădejde în faţa celor numai 30 000 care i-au rămas (după părerea sa) de trăit. Ca de atâtea ori, Alex Ştefănescu dizolvă în umor situaţiile tensionate, în cazul de faţă vorbind despre spovedania sa în faţa unui fermecător şi avizat Eckermann feminin: „Mai având atât de puţin timp la dispoziţie, m-am gândit că ar fi înţelept din partea mea să mă spovedesc. Dar nu unui preot bărbos, ci unei blonde surâzătoare, care, spre deosebire de blondele din bancuri, este inteligentă, cultivată şi are talent literar. Se numeşte Ioana Revnic, şi-a luat doctoratul în filologie (cu o lucrare despre Ştefan Bănulescu, nu despre mine, cum ar fi trebuit) şi locuieşte la Oradea.” Şi totuşi…Problema morţii proprii revine, la un moment dat, şi în carte, aşezată între metafizică şi organicism, adică între încordarea din prima tinereţe de a-şi reprezenta absenţa pentru totdeauna din lume („ mi s-a arătat neantul, ca la lumina unui blitz, dar imediat a dispărut, iar eu am rămas istovit, la un milimetru de nebunie”) şi acceptarea (împăcată? rece? resemnată? indiferentă?) unei legi a firii („murind, îmi trăiesc viaţa complet, asemănător şi solidar cu ceilalţi oameni.”). Nu altfel medita Blaga asupra aceleiaşi probleme, mirându-se că, în tinereţe, când, ipotetic, moartea se afla, ca perspectivă, departe, sentimentul ei era răscolitor, în vreme ce, în preajma bătrâneţii, când ea e iminentă, e privită cu calm. Cât despre acele nu prea multe ore pe care Alex Ştefănescu socoteşte că le mai are de trăit, îmi vin în minte cuvintele, nu de mult citite pe undeva, aleunui înalt prelat căruia, la aniversarea celor 95 de ani, un inferior îi ura să atingă suta: „Să nu cenzurăm voinţa Domnului!”

AŞEZATĂ de însuşi cel care se confesează sub semnul unei atari perspective, cartea lui Alex Ştefănescu (sau a Ioanei Revnic?!) este, totuşi, una despre viaţă. Şi mai ales despre propria viaţă, rememorată cu relaxare şi cu umor, dar şi cu stăpânită gravitate. O carte interesantă, pentru că cel care se confesează este o autentică personalitate şi are ce povesti. O carte substanţială, pentru că Ioana Revnic nu pune niciodată întrebări de circumstanţă. Şi pentru că, probabil, cel intervievat ar refuza să răspundă unor asemenea întrebări sau măcar le-ar negocia. O carte savuroasă pentru că Alex Ştefănescu are talent literar, fiind, ca şi în critica sa, posesorul unui stil de o destinsă plasticitate a expresiei şi a ideilor. Cartea este un roman (dar nu unul „en miettes”, precum „Jurnal secret”) al vieţii lui Alex Ştefănescu şi al lumii (literare) prin care a trecut. Un roman cu episoadele orânduite cronologic. Până la un punct măcar, un Bildungsroman, romanul formării unui tânăr care va reuşi să-şi realizeze năzuinţa de a trăi în şi pentru literatură. Romanul unui învingător, aşadar, care are însă o morală a lui, ba chiar o dublă morală: aceea că pentru a învinge trebuie să te învingi şi aceea că nicio biruinţă nu e definitivă, că dincolo de satisfacţie rămâne întotdeauna loc pentru multă tristeţe.
Inevitabil eliptic, „romanul”, cu personaje reale, reţine episoadele-cheie ale definirii unui destin asumat, dar nelipsit de dramatism: naşterea (la Lugoj, unde ajunge familia după război, rămânând până în 1953), copilăria şi adolescenţa (la Suceava), studiile universitare (la Bucureşti, pe care avea senzaţia că a fost trimis de suceveni să-l cucerească), scurta carieră didactică la Caşvana, în nordul Moldovei, alături de tânăra soţie, Domniţa (n. Andreiovici, descendentă a unei familii din vechea elită a Ploieştiului), redactor la Tomis, apoi perioada bucureşteană – redactor la Scânteia tineretului şi SLAST, la România liberă, redactor-şef adjunct la Magazin şi, în sfârşit, redactor şi redactor-şef la România literară (1990-2010), plecarea de la revistă, revenirea în calitate de colaborator şi din nou plecarea, declarată definitivă şi…scrierea cărţii confesive. Fără a fi prin nimic proustian, „romanul” este unul al căutării (şi al regăsirii) timpului pierdut. Sau numai trecut.
Fiecare episod de are relevanţa lui formatoare, existenţială, creatoare şi estetică. Totul începe cu un mic roman al familiei, dominat, aş zice, de figura tatălui (deşi nici cea a mamei, de un devotament integral, nu e neglijată). O familie de intelectuali cultivând (prin tată, specialist în finanţe) admiraţia faţă de scriitori, de unde aprobarea totală a deciziei fiului cel mare de a se dedica literaturii (în primă instanţă, poeziei). O familie bazată pe înţelegere şi dragoste, care va da un important critic literar şi doi profesori universitari (în domeniul tehnic) şi în care tatăl citeşte şi rezumă, pentru uzul fiului, peste o mie de romane (rezumatele vor apărea într-o viitoare carte). Umbra tatălui (însoţită uneori de a mamei – dar şi de a lui N. Manolescu!) străbate întreaga carte.
Episodul adolescentin stă sub semnul poeziei, dar şi al revoltei şi dragostei. Născut într-o familie care avea, ca şi zona în care-şi ducea existenţa, cultul lui Eminescu, Alex Ştefănescu s-a visat (întotdeauna, spune el) poet. Ba, cunoscându-i creaţiile de adolescenţă şi de primă tinereţe, aş zice că avea chemare. Iată poezia de debut, cu vagi ecouri labişiene, publicată la vârsta de şaptesprezece ani, graţie lui Platon Pardău, redactorul-şef, în ziarul „Zori noi”, din Suceava: „Poate că totul e simplu şi clar,/ Noi încâlcim urzeala luminii,/ Flori aşezăm laolaltă cu spinii,/ Tragem hotar unde nu e hotar.// Şi poate că lumea e-un dans nevăzut,/ Numai dansând îl auzi cum pulsează,/ Poate că noaptea e-o altă amiază/ Şi-un vis câştigat e visul pierdut.// Poate că vorbele-s spuse-n zadar,/ Fluviul goneşte mereu către mare,/ Poate că lumea e-un fluviu de soare,/ Poate că totul e simplu şi clar.”. Revolta contra şcolii (atenuată până la urmă) şi povestea erotică eminesciană cu final, aş zice, sadovenian (fata, sensibilă şi rebelă, autoare de versuri, şi ea, acceptă evadarea în natură, dar sfârşeşte prin a se căsători cu un ceferist, ajungând casieră la gară şi trăind, poate, până la moartea-i pretimpurie, ca o „floare ofilită” care nici nu-şi percepe şi nici nu-şi asumă drama; ce rămâne, astfel, fără semnificaţie).
Evocarea perioadei studenţiei reţine, în primul rând, două momente şi două personaje cu important rol în destinul viitorului critic literar. Primul este acela al anchetării de către Securitate, în anul al doilea de studiu, pentru pretinsa denigrare a socialismului. Ancheta în sine, nemiloasă şi nedreaptă, şedinţa UTC de „demascare”, atitudinea colegilor în şedinţă, dar şi în cadrul anchetei (la finele cărţii este inclus textul „Am fost şi eu la CNSAS”, publicat în numerele 12-13/ 2008 ale României literare), figurile anchetatorilor, toate alcătuiesc un episod remarcabil. Iese în evidenţă caracterul admirabil al profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, prodecan al Facultăţii, care s-a opus exmatriculării solicitate de securişti, totul limitându-se la o suspendare din UTC. Ceea ce s-a întâmplat va avea, totuşi, însemnate urmări. Mai întâi, unele sufleteşti: „Ceva din bucuria de a trăi cu care mă născusem s-a stins în sufletul meu. În timp am reconstituit-o, şi totuşi, totuşi…nimic n-a mai fost ca înainte”. Apoi, în carieră: ratarea posibilităţii de a rămâne asistent (al Corneliei Comorovski, la catedra de literatură universală), obstrucţionarea înscrierii la doctorat, refuzul de a i se permite, înainte de 1990, călătoria în Vest, opoziţia faţă de transferul la „România literară”. Legat de aceasta, în carte aflăm un episod care-l are în centru pe Nicu Ceauşescu, socotit un „personaj frivol-luminos, prins între roţile dinţate ale unui angrenaj din care avea să iasă până la urmă strivit”. După audienţa fără succes la Dumitru Radu Popescu şi după ce, la plecare, e avertizat, conspirativ, de Platon Pardău, că se opun „băieţii cu ochi albaştri”, ultima speranţă rămâne fiul lui Ceauşescu, Prim-secretar al CC al UTC, la care ajunge prin Ion Cristoiu. Relaxat, Nicu Ceauşescu îl întreabă de cine ar depinde rezolvarea solicitării şi-l sună pe DRP, cu care vorbeşte aproape o jumătate de oră, pierzându-şi, treptat, aplombul şi schimbându-şi mimica, până când închide telefonul şi concluzionează: „ Nu se poate face nimic. Numai…maică-mea ar putea să rezolve chestia asta, dar ea…ştii cum e ea…nici să nu încerci să-i ceri ajutorul!”.
Al doilea moment important din studenţie (şi al doilea personaj decisiv pentru destinul de literat al lui Alex Ştefănescu) implică opţiunea pentru critica literară. Totul este legat de N. Manolescu, pe vremea aceea asistent, cu care are şansa de a face, în anul al IV-lea, seminarul de literatură română. Pe N. Manolescu, care-i rămâne în amintire drept cel care l-a eliberat „din lanţurile prostiei instituţionalizate”, îl consideră „omul providenţial al biografiei” sale. Nu putea rata, în această situaţie, un portret: „Era subţire, relativ înalt, purta plete, iar figura i se remarca prin ochii foarte vii şi prin distanţa neobişnuit de mare dintre nas şi buza superioară, care îl făcea să pară un personaj dintr-un tablou al lui El Greco”. La N. Manolescu merge, la un moment dat, cu un volum de versuri intitulat „Ospitalitate regală”, cerându-i să-l ajute să-l publice şi primind, în schimb, răspunsul că va fi ajutat să publice critică. Astfel primeşte o rubrică în Luceafărul şi sacrifică poetul care ar fi vrut să fie. În ce-l priveşte pe N. Manolescu, acesta îl va ajuta în continuare multă vreme. Îl va scoate, înainte de toate, din fundătura numită Caşvana, un sat din nordul Moldovei, unde ajunsese să predea, alături de soţie, româna. Manolescu îi găseşte un post la revista Tomis, unde va rămâne până în 1975, când postul i se desfiinţează. Ajunge, după un timp, redactor la Scânteia tineretului şi începe, cu aceasta, o carieră de gazetar care va dura până în 1990, când va reuşi, în sfârşit, să-şi realizeze visul de a intra în redacţia României literare. În toată această perioadă, N. Manolescu, care-i întâmpină favorabil prima carte (Preludiu, 1977), rămâne personajul fast al destinului său literar. Şi totuşi, asperităţile vor apărea treptat, totul sfârşind într-o dezamăgire cruntă (provocată de om, nu de scriitor). Ar fi de reţinut, mai întâi, opinia manolesciană oarecum insidioasă, exprimată în 1988, că Alex Ştefănescu vine în critică din gazetărie (deci nu din învăţământ, ca în propriul său caz). Opinie cu care (pe bună dreptate) cel vizat nu este de acord, deoarece stilul său mai „colorat”, mai accesibil, mizând pe o reală legătură cu cititorul, nu se datorează nicidecum presei din perioada comunistă, unde „nu era nimic colorat”. „În realitate, punctează Alex Ştefănescu, eu nu vin nici din mediul universitar, nici din gazetărie, ci din literatură. Eu sunt, încă din copilărie, un om al literaturii”. Asperităţile relaţiei dintre cei doi se accentuează în 2005, după apariţia „Istoriei literaturii române contemporane”. Supărat, crede Alex Ştefănescu, că el a publicat o asemenea carte înaintea sa, N. Manolescu a declanşat o veritabilă campanie de denigrare. Dar ruptura efectivă se produce în 2010, când, în urma retragerii la pensie a lui Gabriel Dimisianu, pe postul de director al României literare este adus Gabriel Chifu, „care are pregătire de inginer, iar în materie de literatură este un amator”. Chifu procedează nu doar funcţionăreşte, dar şi discreţionar, ceea ce contrazice însuşi spiritul care domnise până atunci la această revistă, ce se mândrea că e „un vis al inteligenţei libere”. Prin urmare, Alex Ştefănescu îşi inaintează demisia, cu doi ani înainte de vârsta pensionării. Mărturiseşte cu debordantă sinceritate că a resimţit din greu şocul acestei plecări, care i-a agravat chiar starea sănătăţii. Dar a fost un act de demnitate. Va reveni, după un timp, în calitate de colaborator, însă va pleca din nou, în urma cenzurării unui text al său de către însuşi N. Manolescu. Pe scurt (întrucât în afară de ce se află în această carte, există, în ultima vreme, o anume polemică, nu lipsită de contondenţe, între cei doi), concluzia lui Alex Ştefănescu e următoarea: „Nicolae Manolescu şi-a retras treptat, de-a lungul anilor, tot binele pe care mi l-a făcut în tinereţe, iar faptul că în 2010 m-a determinat să plec de la România literară, aducându-l ca şef al meu pe Gabriel Chifu (…), schimbă deja semnul prezenţei lui în biografia mea din plus în minus”. Cât despre Gabriel Chifu, ar fi suficiente aceste cuvinte pline de amară ironie: „Dacă Dumnezeu nu i-ar fi alungat pe Adam şi Eva din Paradis, dar l-ar fi instalat acolo pe Gabriel Chifu, rezultatul ar fi fost acelaşi”. Într-adevăr! România literară a devenit, după instalarea la cârma ei a autorului craiovean, o revistă pedestră.

CARTEA (fie şi confesivă) a unui scriitor de talia lui Alex Ştefănescu nu poate să nu intereseze şi prin prezenţa altor scriitori în paginile ei. Binecunoscutul talent de portretist (dar şi de polemist) al criticului este pus adesea în valoare. Iată, de pildă, un memorabil portret al lui Ştefan Bănulescu, redactorul-şef al Luceafărului, unde tânărul critic deţinea o rubrică: „Ştefan Bănulescu era slab, ca un schivnic care se hrăneşte numai cu bureţi de pădure şi ştevie. Deşi avea părul rar şi un început de calviţie, purta plete, inadecvate la capul lui uscăţiv. Uneori devenea absent, pierdut, probabil, în lumea lui imaginară”. Şi un portret indirect al lui C. Ţoiu, într-o scenă savuroasă, în care, admirându-i tânărului originar din Bucovina sacoul de postav gri-deschis importat din Cehoslovacia, prozatorul îi spune, convins, lui Bănulescu: „Uite ce postav se face în părţile lor! Au piuă de bătut postavul…” Nu putea lipsi din paginile cărţii Nichita Stănescu, cel care i-a ostoit durerea provocată de renunţarea la poezie în favoarea criticii, pentru că a făcut ceea ce năzuia să facă el însuşi – a reformat poezia română. Prima întâlnire cu poetul este evocată prin reproducerea unui pasaj din volumul „Bărbat adormit în fotoliu”. Tânărul redactor de la Tomis fusese însărcinat să meargă la Bucureşti, spre a-l întâlni pe poet şi a obţine de la el zece poezii. Nici mai multe, nici mai puţine! Contactat la Athénée Palace, Nichita îi dictează cele zece poezii, compuse pe loc, apoi încă una, mai frumoasă decât toate celelalte, pe care, însă, o arde. Ca să rămână doar a lor. Sunt evocate şi alte întâlniri, dar este pus la punct şi detractorul poetului, jurnalistul Cristian Tudor Popescu, un om „cu pregătire de inginer…înzestrat cu talent literar, dar care nu înţelege literatura”. După gustul meu, punerea la punct a publicistului cu pricina ar fi trebuit să fie mai vehementă, adică pe măsura enormităţilor debitate cu privire la Nichita Stănescu. De o caracterizare acidă (însă justă) are parte, însă, Octavian Paler, care este, ca să mă exprim astfel, demitizat. Mai bine spus, prezentat ca un fals mit postdecembrist. Fostul şef de la România liberă n-a fost decât „un activist al PCR care voia să pară dizident şi un ziarist care voia să pară scriitor”. Membru al CC al PCR şi al Marii Adunări Naţionale, se fălea, după Revoluţie, că în niciun text al său nu apare numele lui Ceauşescu; doar că obişnuia să-l introducă, în calitatea sa de şef, în textele altora! Între care, într-un cursiv despre tinereţe semnat de Alex Ştefănescu!

ÎNTR-UN volum confesiv, mai ales realizat sub forma unui interviu, se vorbeşte despre multe lucruri. Despre naştere şi copilărie, despre viaţă şi moarte, despre vis şi realitate, aspiraţie şi realizare, despre femeie şi dragoste, despre eşec şi izbândă, despre adevăr şi minciună, despre sinceritate şi ipocrizie… Dincolo de toate, însă, cartea pe care Ioana Revnic ştie să i-o provoace lui Alex Ştefănescu este un fel de testament al unui critic literar de primă mărime, care a mizat totul pe literatură. A ales până şi să nu aibă copii şi a trăit toată viaţa muncind şi sperând că va reuşi să dea o Istorie a literaturii române contemporane. Pe care a şi dat-o. Şi care e, după opinia sa, alături, poate, de cea dedicată poeziei lui Nichita Stănescu, singura sa operă care contează cu adevărat. Morala cărţii confesive a lui Alex Ştefănescu nu este, însă, neapărat aceea că numai astfel, adică mizând pe un singur număr, poţi câştiga, ci, mai curând, aceea că adevărata biruinţă e să-ţi asumi opţiunile şi destinul. Fără să-ţi retezi, totuşi, definitiv, visurile de tinereţe. Dovadă faptul că Alex Ştefănescu reproduce, către final, două poeme din cele cam două sute scrise în ultima vreme. Gest riscant, aş zice (zâmbind), pentru că numeroşii autori pe care i-a ironizat de-a lungul carierei ar putea exclama (fie şi fără niciun argument) că ele fac dovada că N. Manolescu a avut dreptate când l-a obligat să scrie critică, nu poezie. După opinia mea, însă, aceste două texte arată cel puţin că Alex Ştefănescu este un autor plurivalent. Şi nu doar un critic literar, sau un poet care s-a neglijat, dar şi un prozator plin de spirit (dovadă chiar cartea de acum), ca şi un dramaturg de succes. Iată o mostră lirică: „Hai să ne îmbrăţişăm/ şi iată cum:/ Întâi să aşternem pe pat un cearşaf alb,/ apoi să ne lungim alături unul de altul/ ca într-un sarcofag./ În sfârşit să ne îmbrăţişăm/ căutând, cu zbateri lente, o tot mai intimă/ completare a corpurilor./ Să ne anulăm reciproc,/ iar după dispariţia noastră/ cearşaful să se netezească singur/ şi în cele din urmă să-şi recapete/ cutele dreptunghiulare”.
Fragment dintr-un text mai amplu, versurile de mai sus reprezintă, şi singure, un poem. Care indică evoluţia de la ingenuitatea din cel publicat la şaptesprezece ani, la ingeniozitate. Mai exact, la ingeniozitatea recâştigării ingenuităţii.
___________________________________________
*Ioana Revnic, Convorbiri cu Alex. Ştefănescu, Editura Allfa, Bucureşti, 2013, 280 pag.

(LITERE, nr. 7-8/ 160-161, iulie-august 2013)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s