Lupii moralişti

clovnNu mai ştiu dacă am evocat undeva un episod plin de tâlc petrecut la Adunarea Generală a Uniunii Scriitorilor din primăvara anului 1990. Lucrările s-au desfăşurat la Sala Palatului, într-o atmosferă relativ calmă, toată lumea fiind de acord că „a lipsit obiectul urii”. Dar încă din acele momente s-a putut sesiza o apucătură care va deveni, în timp, aproape o molimă: aceea de a te prezenta drept ceea ce n-ai fost, de a te da fată mare, când tu, în realitate, făcuseşi trotuarul! Lista înscrişilor la cuvânt a fost lungă şi, după oarece tatonare, unii au prins a încerca efectele retoricii caragialeşti, arătând cum au luptat ei în contra regimului, a guvernului, a oprimării comuniste, a cenzurii şi a tot ceea ce încerca să-i încorseteze, dar mai ales împotriva odiosului şi odioasei. Tocmai se lansase, sforăitor, în etalarea admirabilei sale atitudini anticomuniste, un respectabil fost tovarăş, când, din sală, s-a ridicat un poet cam rebel şi, întrerupându-l, i-a citit dintr-o ediţie a acelui voluminos „Omagiu”, care conţinea prinosul de dragoste şi recunoştinţă al scriitorilor faţă de conducătorul iubit, un la fel de sforăitor precum cuvintele de o ideologizare întoarsă rostite de la tribună, poem pe care vorbitorul i-l dedica strălucitului erou între eroii neamului, urmaş al lui Mircea, Mihai şi Ştefan, mult stimatul şi iubitul tovarăş Nicolae Ceauşescu. Rezultatul imediat a fost că omul şi-a întrerupt discursul şi, întors în sală, s-a prăbuşit, roşu la faţă de parcă se afla în pragul unei congestii cerebrale, pe un fotoliu. Dar cum bărbosul poet a ciocănit cu degetul coperta cartonată a „Omagiului”, avertizând că îi are acolo pe toţi demagogii, după-amiaza, când cuvântările s-au reluat, mulţi dintre cei chemaţi la tribună au fost de negăsit.
Tentativa de a te arăta drept ce n-ai fost se afla abia la început. Nu e deloc lipsit de semnificaţie faptul că, în ciuda încordării şi nesiguranţei zilelor decembriste, una dintre primele acţiuni manipulatoare (dar şi măsuri administrative) a fost incitarea populaţiei contra cărţilor „odioase”, precum acel „Omagiu” sau numeroasele documente de partid, care au fost scoase numaidecât din biblioteci şi date la topit. La fel cum se va fi întâmplat şi cu unele dosare de securitate. Pe de altă parte, neruşinarea, demagogia, cinismul, oportunismul, ipocrizia, uneori în alianţă cu timpul, care a mai estompat conturul faptelor, s-au dovedit mai eficiente decât distrugerea cărţilor. Fabula lupului moralist rămâne, ca şi cea a vulpii liberale, de mare actualitate. Am avut şi avem, în acest sens, exemple ilustre, dar şi ilustrări obscure. Şi, ca să concretizez, mă voi referi, în câteva rânduri, la una dintre acestea din urmă.
Într-o revistă piteşteană (am numit „Cafeneaua literară”), unui recenzent mediocru, pe numele său Ştefan Ion Ghilimescu, i s-a năzărit, în urmă cu vreo câteva luni, că el ar fi insul chemat a-i lua la refec pe alde Mircea Horia Simionescu, G. Călinescu (pe care-l nominalizează, dispreţuitor, prin porecla „varză călită”), Sadoveanu, Jebeleanu şi alţii pentru colaboraţionismul lor. N-am putea să-i găsim automat o vină pentru asta (deşi o face în chip grobian!), numai că, atunci când îi acuzi vehement pe alţii, ar trebui să fii tu, dacă nu imaculat, măcar curăţel. Or, acest Ghilimescu este cu totul altceva decât vrea să pară. Profesor de liceu într-un orăşel, a fost concediat pentru relaţia cu o elevă. În fond, a săvârşit o faptă penală, dar organele de partid şi de stat, blânde cu omul nostru (nu se ştie din ce motiv), nu l-au trimis după gratii, ci l-au admis ca metodist la o casă de cultură, să se ocupe de omagierea regimului şi a conducătorului iubit, de brigăzi artistice de agitaţie, de poezia angajată, de recitaluri patriotice şi altele asemenea. Şi a făcut-o cu sârg, timp de peste un deceniu şi jumătate. Rămânând la atât din existenţa-i deloc luminoasă şi neluând în discuţie aşa-zisa lui critică, pentru că insul nu merită mai multă atenţie, te întrebi ce îndreptăţire morală ar putea avea un asemenea ipochimen să-l condamne vituperant pe G. Călinescu pentru atitudinea, faptele şi vorbele lui!
Dar cum neruşinarea sa nu e singulară, şi, vorba poetului, poate fi observată „Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti/ Şi suind, în susul scării, pân la frunţile crăieşti”, nu-ţi rămâne decât să zâmbeşti cu dezgust! Pentru că, a le mai arăta unor asemenea indivizi obrazul (sau „Omagiul”!) a devenit inutil!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s