Critica afectivă

LECTURI, IULIEDUPĂ CE a dat, în 2006, un prim volum de „Lecturi empatice”, Mihai Stan îşi strânge producţia critică şi publicistică într-un al doilea („Lecturi empatice – 2”, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2013). Autorul acestuia, găeştean născut la 9 iulie 1943, fost profesor la Institutul Special de Reeducare a Minorilor, din 1966 până în 1977, este un cunoscut editor din Târgovişte, dar şi un înzestrat prozator, autor a două romane SF bătând spre parabolă – „Clone” (2003) şi „Exodul” (2011) –, ca şi al altor două, cu tentă autobiografică, panoramând infernul comunist şi purgatoriul postcomunist – „Paradis” (2004) şi „Ieşirea din paradis” (2007); a dat, de asemenea, un excelent volum de convorbiri cu Mircea Horia Simionescu („Rătăcirile unuui caligraf”, 2006) şi un altul, „Confreria” (2009), cu scriitori grupaţi în jurul revistei „Litere” şi în cadrul „Societăţii Scriitorilor Târgovişteni” (al cărei preşedinte este, de la fondarea ei, în 2005). Cartea de acum trebuie legată de activitatea sa de editor şi de redactor-şef de revistă. Un editor care se respectă (iar Mihai Stan este unul) exprimă judecăţi critice implicite prin standardul impus editurii sale. Iar dacă o face şi explicit, atunci este cu atât mai bine. Mai ales dacă empatia nu alterează obiectivitatea.
Toate textele din prezentul volum (ca şi majoritatea celor din primul) au fost publicate în revista „Litere”. Revista are o redutabilă echipă de critici. Ei aparţin unor generaţii diferite (de la Barbu Cioculescu, Henri Zalis, Mihai Cimpoi, Iordan Datcu, la Alex Ştefănescu, Liviu Grăsoiu, Ioan Adam, Victor Petrescu, Nicolae Scurtu ori Florentin Popescu şi, poate, semnatarul acestor rânduri…empatice, până la tinerele Ana Dobre şi Margareta Bineaţă), ilustrând o varietate de stiluri ale receptării. Între ei, Mihai Stan ocupă un loc distinct, prin generozitatea lecturii, dar şi prin echilibrul aprecierilor. Formula sa pare a îmbina critica şi publicistica, acordând, deopotrivă, atenţie textului şi contextului, cărţii şi autorului. Într-un fel, Mihai Stan este ceea ce indică şi titlul cărţii sale – un lector avizat şi dispus să evidenţieze reuşitele acolo unde le află, mai curând decât un critic scorţos şi pedant, înarmat cu grile şi concepte, gata să sancţioneze cu aspră tranşanţă neizbânzile. Într-un fel, editorul, încrezător în posibila evoluţie a autorilor, dublează criticul circumspect. Tot el stimulează interesul pentru o paletă mai largă a manifestărilor auctoriale, astfel că chiar în volumul de faţă vom afla interesante opinii asupra romanelor lui Dan Gîju, Titi Damian sau Emanoil Toma, dar şi asupra criticii lui H. Zalis, a lui Victor Petrescu ori a Sultanei Craia, asupra publicisticii basarabeanului Iulian Filip din volumul „Când pe morţi îi strâng pantofii, cum e mersul celor vii?”, dar şi asupra memorialisticii lui Florentin Popescu din „Un mesteacăn rătăcit în câmpie”, asupra „Sonetelor lui Petru Cercel”, închipuite de George Toma Veseliu, dar şi asupra câtorva „monografii şi monografi” (Mihai Gabriel Popescu, George Coandă, George Toma Veseliu, Victor Negulescu, Victor Davidoiu, Niculae Ionel sau Ion Bratu). Un loc aparte îl ocupă „Cărţile Bibliothecii”, adică ale propriei edituri. Aici, în locul textului, a cărui valoare nu mai trebuie demonstrată, este lărgit contextul, în aşa fel încât, deopotrivă, omul şi opera ies în câştig. Primul text de această factură, publicat în revista „Litere” (nr. 1/ 2008), îi este consacrat lui Mircea Horia Simionescu, convins să susţină rubrica „Literatură dus-întors” în liliputana (pe atunci) publicaţie găeşteano-târgovişteană. Spre a ieşi, prin aceasta, dintr-o criză de creaţie şi a încredinţa spre tipărire editurii Bibliotheca toate cărţile pe care le-a scris până la regretabila sa dispariţie: „Cum se face” (2002), „Literatură dus-întors” (2005), „Rătăcirile unui caligraf. Mircea Horia Simionescu în dialog cu Mihai Stan” (2006), „Vârstele” (2007). Şi, mai apoi, în 2010, masivul volum „Versete de unică folosinţă”, o surpriză chiar şi pentru cunoscătorii operei marelui scriitor. Dar contextul apariţiei acestui volum, ca şi a altora, precum antologia „Poezia acasă. Poeţi contemporani din Basarabia”, antologia de poezie „Târgovişte-India”, în română şi engleză, ori cea în română şi rusă intitulată „Târgovişte – Chişinău – Sankt Petersburg”, este evocat într-o serie de articole care apar începând cu numărul pe ianuarie 2013 al revistei „Litere”. Valoarea documentară a unor asemenea texte este dincolo de orice îndoială, ele îi vor interesa, în mod sigur, pe istoricii literari care se vor ocupa, peste ani, fie de autorii luaţi în parte, fie de fenomenul cultural-literar ivit în jurul revistei „Litere” şi în cadrul „Societăţii Scriitorilor Târgovişteni”. Acelaşi interes va fi suscitat de volumul de acum în întregul lui, căci autorul susţine un discurs deopotrivă competent şi comprehensiv, preocupându-se, cu un cert simţ al măsurii valorice, atât de „vârfuri”, cât şi de autorii, aşa-zicând, de fundal.
(Cronica Găeştiului, iulie 2013)

Anunțuri

Două etici

ANDREI SERBAN - LANSARE

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Din sumarul variat al „României literare” nr. 25-26/ 2013, atrage atenţia, de la bun început, editorialul dlui N. Manolescu, intitulat „Două estetici”. * Pornind de la întrebarea unei realizatoare radio privind relaţia dintre construcţia romanului „Ion” şi drumul pe care se intră în şi se iese din satul Pripas, dl Manolescu face câteva distincţii nu lipsite de fineţe (deşi nu surprinzătoare prin noutate), între romanul realist şi cel postrealist (corintic). * Dar nu în aceste distincţii găsim surpriza, ci într-un post-scriptum, care anunţă decizia directorului de revistă de a nu se mai ocupa, în editorialele sale, de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, ci numai şi numai de literatură: „M-am decis să consacru de aici încolo majoritatea editorialelor mele exclusiv unor chestiuni literare sau general culturale. Prea e mare zgomotul cetăţii ca să nu râvnesc la o muzicalitate pură. Nu ştiu ce cred şi vor cititorii noştri. Chiar dacă unii nu vor fi de acord cu încercarea mea de a nu mai amesteca literatura cu viaţa literară, mă voi strădui să-i conving că nu are nici un rost să renunţăm la a contempla nobleţea literaturii doar pentru că ne sare mereu în ochi tot mai ignobila viaţă literară. Asta înseamnă că le recomand să-şi astupe urechile cu ceară ca să nu cedeze ispitei sirenelor unui cotidian abject, precum fac marinarii lui Ulise, mai ales dacă nu se simt în stare să urmeze exemplul acestuia de a se lega strâns de catarg. Soluţia depinde de fiecare. (…) Există renunţări obligatorii dacă vrem să ne păstrăm demnitatea. Există josnicii la care nu putem răspunde fără să ne pierdem demnitatea.” * Declaraţia aceasta nu ne ia, totuşi, pe nepregătite, întrucât, de mai multă vreme, dl Manolescu practică, în editorialele sale, un discret evazionism, evitând, de pildă, orice comentariu cu tentă politică. Iată că, de data aceasta, refuză şi comentariul care ţinteşte viaţa/ politica literară. Această atitudine pare, totuşi, ciudată la o persoană care, într-un timp, a făcut politică, ba chiar a candidat, pare-mi-se, la preşedinţia ţării! * COPERTA, LECTURI, MAI- VL. STR.Nu la fel proceda, în anii ′30, Vladimir Streinu. * Fost deputat ţărănist de Dâmboviţa în 1933, el publică, din iunie 1936 până în decembrie 1937, în cotidianul bucureştean de seară „Gazeta”, o serie de articole foarte puternic ancorate în realităţile social-politice şi culturale ale momentului. Aceste articole au apărut recent, în forma unui volum intitulat „Radiografii politice”, la Editura Bibliotheca din Târgovişte, în îngrijirea fiicei scriitorului, doamna Ileana Iordache Streinu (care alcătuieşte şi un amănunţit tabel cronologic), şi cu o substanţială prefaţă semnată de dl Barbu Cioculescu. * Textele acestea evidenţiază, aşa cum se exprimă în comentariul consacrat acestui volum dl Gabriel Dimisianu, chiar în numărul 25-26 al „României literare”, o altă ipostază a unui critic ce putea să pară devotat doar unui tip de militantism – cel estetic. El este, totuşi, puternic racordat la tot ceea ce se întâmplă în jurul său într-un moment zbuciumat şi nesigur, plin de posibile (şi, până la urmă, reale) consecinţe nefaste. O subliniază şi G. Dimisianu: „Evenimentele mari sau mai puţin mari din interval – războiul civil spaniol, invadarea Abisiniei de către italieni, agitaţia germanilor la frontiera franceză, şantajarea ţărilor pacifiste (Anglia, Franţa) de către ţările războinice de atunci (Germania, Italia) sau, la noi, luptele dintre partide şi dinăuntrul partidelor, dintre fracţiuni, injoncţiunile politicii în şcoală, ascensiunea alarmantă a extremei drepte (dar şi, mai puţin alarmantă, atunci, a extremei stângi) – toate acestea Streinu le priveşte cu calm dar nu cu placiditate sau resemnat.” * Aşadar, departe de a-i trece prin cap să urmeze sfatul (de mitică sorginte) dat azi de dl N. Manolescu, Vladimir Streinu refuză (şi în anii ′36-′37, ca şi mai târziu) să-şi astupe urechile cu ceară. * Şi va plăti pentru asta. * Dar nu vreau să fac o paralelă, aşa că aş mai preciza ceva ce dl Dimisianu trece cu vederea în comentariul său avizat: volumul „Radiografii critice” a apărut cu prilejul unui Simpozion Naţional organizat, de patru ani, la finele lunii mai de Colegiul Liceal găeştean care poartă numele criticului, editarea fiind susţinută material de Primăria oraşului. * Cu alte cuvinte, un autentic eveniment editorial, datorat unui oraş mic!

Lupii moralişti

clovnNu mai ştiu dacă am evocat undeva un episod plin de tâlc petrecut la Adunarea Generală a Uniunii Scriitorilor din primăvara anului 1990. Lucrările s-au desfăşurat la Sala Palatului, într-o atmosferă relativ calmă, toată lumea fiind de acord că „a lipsit obiectul urii”. Dar încă din acele momente s-a putut sesiza o apucătură care va deveni, în timp, aproape o molimă: aceea de a te prezenta drept ceea ce n-ai fost, de a te da fată mare, când tu, în realitate, făcuseşi trotuarul! Lista înscrişilor la cuvânt a fost lungă şi, după oarece tatonare, unii au prins a încerca efectele retoricii caragialeşti, arătând cum au luptat ei în contra regimului, a guvernului, a oprimării comuniste, a cenzurii şi a tot ceea ce încerca să-i încorseteze, dar mai ales împotriva odiosului şi odioasei. Tocmai se lansase, sforăitor, în etalarea admirabilei sale atitudini anticomuniste, un respectabil fost tovarăş, când, din sală, s-a ridicat un poet cam rebel şi, întrerupându-l, i-a citit dintr-o ediţie a acelui voluminos „Omagiu”, care conţinea prinosul de dragoste şi recunoştinţă al scriitorilor faţă de conducătorul iubit, un la fel de sforăitor precum cuvintele de o ideologizare întoarsă rostite de la tribună, poem pe care vorbitorul i-l dedica strălucitului erou între eroii neamului, urmaş al lui Mircea, Mihai şi Ştefan, mult stimatul şi iubitul tovarăş Nicolae Ceauşescu. Rezultatul imediat a fost că omul şi-a întrerupt discursul şi, întors în sală, s-a prăbuşit, roşu la faţă de parcă se afla în pragul unei congestii cerebrale, pe un fotoliu. Dar cum bărbosul poet a ciocănit cu degetul coperta cartonată a „Omagiului”, avertizând că îi are acolo pe toţi demagogii, după-amiaza, când cuvântările s-au reluat, mulţi dintre cei chemaţi la tribună au fost de negăsit.
Tentativa de a te arăta drept ce n-ai fost se afla abia la început. Nu e deloc lipsit de semnificaţie faptul că, în ciuda încordării şi nesiguranţei zilelor decembriste, una dintre primele acţiuni manipulatoare (dar şi măsuri administrative) a fost incitarea populaţiei contra cărţilor „odioase”, precum acel „Omagiu” sau numeroasele documente de partid, care au fost scoase numaidecât din biblioteci şi date la topit. La fel cum se va fi întâmplat şi cu unele dosare de securitate. Pe de altă parte, neruşinarea, demagogia, cinismul, oportunismul, ipocrizia, uneori în alianţă cu timpul, care a mai estompat conturul faptelor, s-au dovedit mai eficiente decât distrugerea cărţilor. Fabula lupului moralist rămâne, ca şi cea a vulpii liberale, de mare actualitate. Am avut şi avem, în acest sens, exemple ilustre, dar şi ilustrări obscure. Şi, ca să concretizez, mă voi referi, în câteva rânduri, la una dintre acestea din urmă.
Într-o revistă piteşteană (am numit „Cafeneaua literară”), unui recenzent mediocru, pe numele său Ştefan Ion Ghilimescu, i s-a năzărit, în urmă cu vreo câteva luni, că el ar fi insul chemat a-i lua la refec pe alde Mircea Horia Simionescu, G. Călinescu (pe care-l nominalizează, dispreţuitor, prin porecla „varză călită”), Sadoveanu, Jebeleanu şi alţii pentru colaboraţionismul lor. N-am putea să-i găsim automat o vină pentru asta (deşi o face în chip grobian!), numai că, atunci când îi acuzi vehement pe alţii, ar trebui să fii tu, dacă nu imaculat, măcar curăţel. Or, acest Ghilimescu este cu totul altceva decât vrea să pară. Profesor de liceu într-un orăşel, a fost concediat pentru relaţia cu o elevă. În fond, a săvârşit o faptă penală, dar organele de partid şi de stat, blânde cu omul nostru (nu se ştie din ce motiv), nu l-au trimis după gratii, ci l-au admis ca metodist la o casă de cultură, să se ocupe de omagierea regimului şi a conducătorului iubit, de brigăzi artistice de agitaţie, de poezia angajată, de recitaluri patriotice şi altele asemenea. Şi a făcut-o cu sârg, timp de peste un deceniu şi jumătate. Rămânând la atât din existenţa-i deloc luminoasă şi neluând în discuţie aşa-zisa lui critică, pentru că insul nu merită mai multă atenţie, te întrebi ce îndreptăţire morală ar putea avea un asemenea ipochimen să-l condamne vituperant pe G. Călinescu pentru atitudinea, faptele şi vorbele lui!
Dar cum neruşinarea sa nu e singulară, şi, vorba poetului, poate fi observată „Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti/ Şi suind, în susul scării, pân la frunţile crăieşti”, nu-ţi rămâne decât să zâmbeşti cu dezgust! Pentru că, a le mai arăta unor asemenea indivizi obrazul (sau „Omagiul”!) a devenit inutil!