La stăpân

DECERNAREA PREMIILOR ASOCIATIEI SCRIITORILORANDREI SERBAN - LANSAREGrea misie pentru criticul Mircea Popa de a vorbi, în „România literară” (nr. 21/ 24-30.05.2013), condusă de N. Manolescu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, despre Eugen Simion la 80 de ani (pe care marele critic i-a împlinit, conform actulu de identitate, pe 25 mai). * Apăsat de situaţie, autorul îşi începe textul printr-un splendid şi întortocheat anacolut: „Doi critici şi-au pus mai accentuat amprenta asupra dezvoltării literaturii şi culturii noastre din ultimii cincizeci de ani. Cel dintâi este Nicolae Manolescu, atras în special de critica de întîmpinare, bucuros că poate citi primul o carte şi se poate pronunţa asupra ei, oferind şi un prim verdict de situare critică, şi Eugen Simion, care, în timp ce colegul său de rubrică ţinea cronica literară la Contemporanul şi România literară, cel de al doilea venea să nuanţeze impresia de lectură, s-o adâncească şi s-o fixeze mai hotărât în conştiinţa publică, prin articole tematice şi eseuri de largă respiraţie.” * Şi continuă printr-o penibilă metaforă agrară: „Aşa după cum întâia arătură are nevoie de o afânare şi o îmbucătăţire a brazdelor mari, aşa critica lui Eugen Simion aducea după sine acel proces de reafânare a solului critic, prin întreţinerea acestuia în stare de permanentă fertilitate.” * Iar după temenele, Mircea Popa ar face şi o apreciere proprie, însă printr-un subterfugiu, citându-l chiar pe N. Manolescu: „Ceea ce distinge critica lui E. Simion este judecata cumpănită şi limpede. Nu vom stărui niciodată îndeajuns asupra acestei însuşiri. Ea explică popularitatea comentariilor în rândul profesorilor de literatură, al studenţilor, de ce nu, al elevilor. Mulţi dintre intelectualii români contemporani au învăţat literatura ultimelor decenii din cărţile lui E. Simion.” * Cu sau fără voia sa (dar, fără îndoială, pentru a-i face voia stăpânului), Mircea Popa laudă ambiguu – căci caracterizările manolesciene conţin o seamă de rezerve ascunse. Iată-le, exprimate mai direct, în „Istoria critică a literaturii române”: „Critic absolut remarcabil, E. Simion este totodată şi unul prea rigid pentru gustul meu şi cu o viziune mai degrabă conservatoare asupra literaturii. Nu i-a plăcut niciodată să rişte. Judecăţile lui (în general acceptabile) au venit după ce lucrurile s-au aşezat şi nu mai exista primejdia unei compromiteri (prin exces de laudă ori de negare). Deşi a stat peste trei decenii în foişorul cu priveală…al criticii, e greu de spus că a descoperit sau că a lansat un scriitor”. Şi, drept concluzie, o frază reformulând afirmaţia dintr-un text intitulat „Critica bine temperată”, publicat în 1993, deci la un anterior jubileu: „Un critic care nu-şi dă niciodată în petec, probabil din cauza unui self control perfect, e tot aşa de puţin simpatic ca o femeie splendidă, dar frigidă”. * Având în vedere aceste opinii, Mircea Popa nu va îndrăzni nici în cea de-a doua parte a textului său, ce pare mai la obiect, să neglijeze spiritul manolescian. * Şi, aş zice, nici litera. * În revistă mai aflăm (în afară de poza criticului astfel omagiat, de pe prima pagină), un text al lui Dan Mircea Cipariu, în care poetul aduce laude tenacităţii cu care E. Simion a izbutit să facă a deveni realitate un vechi vis al lui Constantin Noica: reproducerea integrală a manuscriselor eminesciene. * Apăsat şi el, probabil, de situaţia delicată de a elogia  în casa stăpânului pe cineva care acestuia nu-i prea cade bine la pipotă, DMC alege, în locul gravităţii, umorul. El vede în E. Simion, dincolo de originea prahoveană, un ardelean, adică un om care, cu o spusă a lui Blaga, aflată de poet de la bunicul său, „ duce un gând până la capăt”. Şi încheie cu o glumiţă: „Domnul Profesor Eugen Simion mi-a povestit, cândva, o întâmplare a domniei sale cu Fănuş Neagu. După ce publicase o cronică literară favorabilă despre o carte a impetuosului prozator, s-a întâlnit cu acesta la un restaurant de la şosea, la Casa Doina. Fănuş Neagu nu prea era în apele lui teritoriale şi Eugen Simion l-a întrebat ce se întâmplă cu starea lui. A primit următorul răspuns memorabil: «Da’ te durea mâna să scrii că sunt genial?». Parafrazând, pe mine nu mă doare mâna să scriu că Profesorul Eugen Simion e genial! Cum adevărul îmi este mai prieten decât geniul, aş concluziona pentru toate gândurile sale duse până la capăt: Eugen Simion este un ardelean! Un ardelean din Chiojdeanca!”. * Nu ştiu de ce, dar postura de vesel memorialist a lui Dan Mircea Cipariu mi-o aminteşte pe cea a vornicului Moţoc, „silindu-se a râde” în faţa Domnului … * A Domnului Manolescu, era să zic!

POST SCRIPTUM:  Citesc în revista online „Agero”,  sub semnătura lui Tudor Nedelcea, că pe 23 mai (data reală a naşterii), E. Simion a fost  omagiat de Academia Română, în prezenţa unor personalităţi din ţară, dar şi de la Viena sau Paris, Cernăuţi sau Chişinău, precum şi a foştilor preşedinţi Ion Iliescu şi Emil Constantinescu. * A lipsit de la această manifestare academică de înaltă ţinută conducerea Uniunii Scriitorilor!

Anunțuri

Un gând despre “La stăpân

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s