Despre eroi şi morminte

Un comentariu de pe site-ul „Cronicii Găeştiului”, al unei cititoare, referitor la Ziua Eroilor, aşa cum a fost ea comemorată (emoţionant şi serios) la Găeşti, m-a dus cu gândul la titlul romanului celebru al argentinianului Ernesto Sábato. Dar mai ales la ce sugerează titlul în sine, în aceste vremuri în care trăim mai mult în prezent, uitând trecutul şi nesocotind viitorul. Ruşinându-ne, parcă, să ne amintim şi să vorbim despre istorie, despre patrie, despre patriotism, despre eroi, despre jertfe, despre limbă şi neam. Europenizaţi până-n măduva oaselor – vorbă să fie, că, în realitate, am rămas orientali ca apucături şi ca fire, iar ca potenţial ne situăm, parcă mai abitir ca altădată, în coada listei –, nu băgăm deloc de seamă că mai-marii continentului îşi cinstesc ţările, trecutul, eroii şi simbolurile.  Şi par a le cam nesocoti, odată cu noi, pe-ale noastre…Şi a ne cam dispreţui şi pe noi.

Fără îndoială că nu regret festivismul de-acum un sfert de veac şi mai bine, pe când eram, vorba  unui poet, mai tânăr şi la trup curat…N-are cum să-mi pară rău după acel cult la scară naţională al eroilor neamului şi al marilor personalităţi istorice care ducea, negreşit, la concluzia că eroul între eroi e conducătorul partidului şi al ţării. Nu suspin după recitalurile şi montajele literar-muzicale de la radio, de la postul de televiziune cu program tot mai restrîns, dar mai ales de pe scenele caselor de cultură, care duceau şi ele la aceeaşi concluzie. Cei care le alcătuiau, ca şi cei care le interpretau cu sârg, nu credeau, propriu-zis, în ce mâzgăleau pe hârtie sau în ce declamau, dar oportunismul şi parvenitismul îi determinau să mâzgălească şi să declame. Iar culmea tupeului unora dintre aceşti  trepăduşi culturali a fost de a se situa, după 1990, în fruntea celor care se deziceau de ceea ce nu mai recunoşteau că făcuseră, prezentându-se ca rezistenţi şi ca dizidenţi, anticomunişti sadea!  Oportunişti şi după 1990, aşa cum fuseseră şi înainte, slugarnici şi linguşitori din fire, s-au aliniat cu zel noilor comandamente şi au început să scuipe ceea ce până atunci sărutaseră. Întâi şi-ntâi pe cel pe care-l numiseră erou între eroii neamului, scriindu-i acum numele cu literă mică şi decupându-i, ostentativ, poza de prin dicţionare, enciclopedii şi manuale şcolare. Ori cutremurându-se ca zghihuiţi de Ucigă-l Toaca în faţa roşiilor documente de partid, pe care odinioară le conspectau conştiincios şi le învăţau pe de rost. Zeloşi, au prins din zbor o nouă idee, perfidă ca şi cele de odinioară, care veneau odată cu Crivăţul de prin stepele ruseşti, şi au purces a scoate din manuale marii domnitori, începând cu Mihai Viteazul, care, vezi Doamne, n-a fost decât un aventurier, un condotier în căutare de glorie personală, care n-a înfăptuit nicio Unire, asta e o amăgire a noastră, a românilor!  Introducând, pe locul rămas gol, o crainică de televiziune. Şi, după cât se pare, în viitor, pe alte locuri ce rămân goale, prin aruncarea la coşul de gunoi al istoriei a lui Mircea, a lui Ţepeş, a lui Ştefan şi a altora, vor fi promovate cine ştie ce piţipoance, pentru te miri ce motiv. Una dintre astea, care se dă-n bărci cu un individ cu ochi înguşti  prin America, pretindea nu de mult, cuprinsă de un fel de delir de personalitate, că ea ar putea ajuta ţara, punându-l în legătură pe preşedintele român cu preşedintele american, care, cică, vine des să gavarească nu se ştie ce chestii cu chinezoiul ei! Ca să vezi!

Într-o lume de valori răsturnate cum e cea în care trăim şi în care trepăduşii insolenţi care s-au vopsit din roşu în alb (un alb care bate, însă, spre gri, curat murdar, cum s-ar zice!) sunt de găsit de sus până jos şi de la Sighet până la Găeşti, a vorbi despre eroi şi despre trecut pare depăşit. De Ziua Eroilor, televiziunile noastre ne-au oferit aceleaşi emisiuni cu paraşute declarate persoane publice, aceleaşi scălâmbăieli după moda occidentală, aceleaşi tiribiombe politice şi prezidenţiale. Că aşa ne place pe noi Europa, nu întorşi către propriul nostru trecut. Ca nu cumva, descoperind că am avut şi momente de eroism şi de măreţie, să ni se ia vălul de pe ochi şi să înţelegem ce negru şi mic e prezentul. Şi ce inexistent viitorul!

În vremea asta, eroii îşi dorm somnul de veci cu numele trecut pe monumente sau pe cruci.  Cu poveştile lor, neştiute. Ca povestea bunicului meu, care a luptat în Primul Război Mondial. Ca a unchiului meu, care a luptat în Al Doilea şi a fost rănit la Odessa. Ca povestea bunicului, unchiului sau tatălui dumitale, cititorule…

Numai că astăzi, la noi, e demodat să vorbeşti despre eroi şi morminte!

(„Cronica Găeştiului”, nr. 203, iunie 2013)

Anunțuri

La stăpân

DECERNAREA PREMIILOR ASOCIATIEI SCRIITORILORANDREI SERBAN - LANSAREGrea misie pentru criticul Mircea Popa de a vorbi, în „România literară” (nr. 21/ 24-30.05.2013), condusă de N. Manolescu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, despre Eugen Simion la 80 de ani (pe care marele critic i-a împlinit, conform actulu de identitate, pe 25 mai). * Apăsat de situaţie, autorul îşi începe textul printr-un splendid şi întortocheat anacolut: „Doi critici şi-au pus mai accentuat amprenta asupra dezvoltării literaturii şi culturii noastre din ultimii cincizeci de ani. Cel dintâi este Nicolae Manolescu, atras în special de critica de întîmpinare, bucuros că poate citi primul o carte şi se poate pronunţa asupra ei, oferind şi un prim verdict de situare critică, şi Eugen Simion, care, în timp ce colegul său de rubrică ţinea cronica literară la Contemporanul şi România literară, cel de al doilea venea să nuanţeze impresia de lectură, s-o adâncească şi s-o fixeze mai hotărât în conştiinţa publică, prin articole tematice şi eseuri de largă respiraţie.” * Şi continuă printr-o penibilă metaforă agrară: „Aşa după cum întâia arătură are nevoie de o afânare şi o îmbucătăţire a brazdelor mari, aşa critica lui Eugen Simion aducea după sine acel proces de reafânare a solului critic, prin întreţinerea acestuia în stare de permanentă fertilitate.” * Iar după temenele, Mircea Popa ar face şi o apreciere proprie, însă printr-un subterfugiu, citându-l chiar pe N. Manolescu: „Ceea ce distinge critica lui E. Simion este judecata cumpănită şi limpede. Nu vom stărui niciodată îndeajuns asupra acestei însuşiri. Ea explică popularitatea comentariilor în rândul profesorilor de literatură, al studenţilor, de ce nu, al elevilor. Mulţi dintre intelectualii români contemporani au învăţat literatura ultimelor decenii din cărţile lui E. Simion.” * Cu sau fără voia sa (dar, fără îndoială, pentru a-i face voia stăpânului), Mircea Popa laudă ambiguu – căci caracterizările manolesciene conţin o seamă de rezerve ascunse. Iată-le, exprimate mai direct, în „Istoria critică a literaturii române”: „Critic absolut remarcabil, E. Simion este totodată şi unul prea rigid pentru gustul meu şi cu o viziune mai degrabă conservatoare asupra literaturii. Nu i-a plăcut niciodată să rişte. Judecăţile lui (în general acceptabile) au venit după ce lucrurile s-au aşezat şi nu mai exista primejdia unei compromiteri (prin exces de laudă ori de negare). Deşi a stat peste trei decenii în foişorul cu priveală…al criticii, e greu de spus că a descoperit sau că a lansat un scriitor”. Şi, drept concluzie, o frază reformulând afirmaţia dintr-un text intitulat „Critica bine temperată”, publicat în 1993, deci la un anterior jubileu: „Un critic care nu-şi dă niciodată în petec, probabil din cauza unui self control perfect, e tot aşa de puţin simpatic ca o femeie splendidă, dar frigidă”. * Având în vedere aceste opinii, Mircea Popa nu va îndrăzni nici în cea de-a doua parte a textului său, ce pare mai la obiect, să neglijeze spiritul manolescian. * Şi, aş zice, nici litera. * În revistă mai aflăm (în afară de poza criticului astfel omagiat, de pe prima pagină), un text al lui Dan Mircea Cipariu, în care poetul aduce laude tenacităţii cu care E. Simion a izbutit să facă a deveni realitate un vechi vis al lui Constantin Noica: reproducerea integrală a manuscriselor eminesciene. * Apăsat şi el, probabil, de situaţia delicată de a elogia  în casa stăpânului pe cineva care acestuia nu-i prea cade bine la pipotă, DMC alege, în locul gravităţii, umorul. El vede în E. Simion, dincolo de originea prahoveană, un ardelean, adică un om care, cu o spusă a lui Blaga, aflată de poet de la bunicul său, „ duce un gând până la capăt”. Şi încheie cu o glumiţă: „Domnul Profesor Eugen Simion mi-a povestit, cândva, o întâmplare a domniei sale cu Fănuş Neagu. După ce publicase o cronică literară favorabilă despre o carte a impetuosului prozator, s-a întâlnit cu acesta la un restaurant de la şosea, la Casa Doina. Fănuş Neagu nu prea era în apele lui teritoriale şi Eugen Simion l-a întrebat ce se întâmplă cu starea lui. A primit următorul răspuns memorabil: «Da’ te durea mâna să scrii că sunt genial?». Parafrazând, pe mine nu mă doare mâna să scriu că Profesorul Eugen Simion e genial! Cum adevărul îmi este mai prieten decât geniul, aş concluziona pentru toate gândurile sale duse până la capăt: Eugen Simion este un ardelean! Un ardelean din Chiojdeanca!”. * Nu ştiu de ce, dar postura de vesel memorialist a lui Dan Mircea Cipariu mi-o aminteşte pe cea a vornicului Moţoc, „silindu-se a râde” în faţa Domnului … * A Domnului Manolescu, era să zic!

POST SCRIPTUM:  Citesc în revista online „Agero”,  sub semnătura lui Tudor Nedelcea, că pe 23 mai (data reală a naşterii), E. Simion a fost  omagiat de Academia Română, în prezenţa unor personalităţi din ţară, dar şi de la Viena sau Paris, Cernăuţi sau Chişinău, precum şi a foştilor preşedinţi Ion Iliescu şi Emil Constantinescu. * A lipsit de la această manifestare academică de înaltă ţinută conducerea Uniunii Scriitorilor!

Povestea cărţilor (5). Cartea-mit

pt. tableta -istoria-literaturii-romane-de-la-origini-pana-in-prezent

Există, după cum mi se pare că am mai spus-o în acest serial, cărţi mitizate, adulate, idolatrizate. Acestea sunt, de obicei, şi fundamentale. Ca Biblia, cartea care a construit lumea creştină. Cărţi care marchează epoci şi chiar spiritualităţi. Limitându-mă la domeniul literaturii noastre, mă voi opri asupra adevăratei sale cărţi fundamentale: „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, de G. Călinescu, apărută la Editura Fundaţiilor Regale în 1941 şi republicată abia în 1982, într-o versiuine uşor revizuită de G. Călinescu în ultima parte a vieţii. Revizuită, dar nu şi alterată, cum s-ar fi putut întâmpla, având în vedere că adnotările autorului s-au efectuat cu deosebire într-o perioadă de dogmatism comunist.

Mitizarea unui personaj sau, în ca zul de faţă, a unei cărţi are la bază, de obicei, nu doar valoarea în sine, ci şi un context. „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” este, fără îndoială, o carte de căpătâi a culturii române, un „roman” cu figuri vii, impresionante, plin de caracterizări memorabile, o operă de mare sinteză cu care s-ar mândri orice literatură. Dar ea a devenit o carte-mit şi din pricina condiţiilor istorice. Căci deşi, după instaurarea comunismului, autorul ei s-a conformat, ca şi Sadoveanu, Arghezi, Camil Petrescu şi atâţia alţii, exigenţelor ideologice ale acestuia, marea sa carte a ajuns, prin refuzul reeditării, aproape inaccesibilă. Absenţa aceasta a devenit aură şi a transformat-o în legendă. Orice intelectual veritabil, dar mai ales intelectualul în formare, nutrea visul secret al contactului cu ea şi iluzia că parcurgându-i paginile formaţia sa se va desăvârşi. Ceea ce era, în bună măsură, adevărat.

Fără a fi oficial interzisă, Cartea lui G. Călinescu era greu de avut în faţa ochilor. Mitul ei era alimentat şi de citatele din prefeţe sau din eseuri, ca şi de existenţa unui Compendiu din 1945, retipărit în anii 60. Dar cartea în sine, „Istoria mare, nu Compendiul!”, cum ne atenţionau profesorii noştri de la Facultate, rămânea aproape un vis. Ca student, l-am trăit. Marele volum călinescian, din care Biblioteca Facultăţii de Limba şi Literatura Română din Bucureşti poseda un singur exemplar, fusese împărţit în două şi legat din nou, pentru ca doi cititori să-l poate parcurge în acelaşi timp. Şi, nu ştiu din ce pricină, cele două volume nu se aflau la sala mare de literatură, ci la una mică, de limbă. Trebuia sa fii primul la uşă ca să poţi primi jumătatea dorită şi, după câte îmi amintesc, erai rugat să citeşti ce aveai de citit cam într-o oră, ca să-i laşi şi pe alţii. Pe câte vreme, eu şi colegii mei, visam să petrecem nopţi în şir cu această carte! Cred că tocmai de aceea am plănuit ca, la terminarea studiilor, să furăm cele două volume. A fost un joc, desigur, parte din visul de a o avea acasă. Nu voiam cu adevărat s-o furăm. Am aflat mai târziu că, în fiecare an, câţiva absolvenţi visau s-o sustragă…

Publicarea ediţiei din 1982 a creat o adevărată emoţie, primul titaj a fost oarecum limitat, astfel încât cartea s-a vândut pe sub mână sau „la pachet”, cu câte un alt volum, scump şi greu vandabil. Iar până în 1990, mitul cărţii, care poate azi a mai pălit odată cu mitul Cărţilor, a fost viu. Îmi amintesc că, la scurt timp după Revoluţie, apăreau în presă anunţuri că se cumpără „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” cu o mie de dolari exemplarul. Era, fără îndoială, un cârlig pentru naivi, dar atunci cred că s-a evaporat „Istoria…” din biblioteca Liceului Teoretic Găeşti (şi, probabil, din alte biblioteci). Aveam să constat cu stupoare lucrul acesta prin 1995, când nimeni nu mai putea sau nu mai voia să dea vreo explicaţie. Ştiu doar că am făcut demersuri la direcţiune pentru achiziţionarea unui alt exemplar, lucru care devenise deja lesnicios. Deşi cartea continua şi continuă să rămână un mit. Iar pentru mine, care cred ca am citit-o integral,  un vis ce va rămâne, probabil, neîmplinit: s-o parcurg  cândva, de la prima la ultima pagină, ca pe un roman.