Ex libris roşu (Povestea cărţilor – 4)

imagesPe vremea când urmam studiile superioare de filologie la Bucureşti, eram, spre deosebire de mulţi dintre studenţii de azi, care preferă informaţiei esenţiale, prin frecventarea surselor la prima mână, pe cea secundară, prin internet şi prin tot felul de surogate rezumative, un conştiincios abonat al secţiei de literatură a Bibliotecii Facultăţii. Lucrurile s-au petrecut între anii 1965-1970, adică exact în perioada dezgheţului sau relaxării ideologice care a făcut mult bine culturii. Doar că urmele „îngheţului” din anii anteriori, şi în special din anii 50, existau chiar în mine, căci eu, ca toată generaţia mea, fusesem obligat să receptez o literatură ideologizată, falsificată. Mi se spunea că Arghezi ajunsese la concluzia că Dumnezeu nu există (deşi înţelegeam că asta e o minciună), că o anume poezie de Mihai Beniuc e o capodoperă (când eu simţeam că e tezistă şi precară stilistic), că „Mitrea Cocor”, un roman pe care Sadoveanu (dar asta am aflat mai târziu) nu l-a scris, ci doar l-a semnat, e o mare operă, că Titu Maiorescu a fost un critic reacţionar, că Eminescu a satirizat regimul burghezo-moşieresc… Nu auzisem (decât, eventual, pe cont propriu) de Lucian Blaga, de Vasile Voiculescu, de Ion Pillat, de Ion Barbu…Aveam, prin urmare, de redescoperit, de reaşezat, de reconsiderat şi chiar de uitat. Da, de uitat prostiile cu care fusesem îndopat în liceu! Noroc că nu prea le înghiţisem, aşa că mi-a fost destul de uşor să le uit. Urmele acţiunii de pretinsă purificare a culturii din prima etapă a comunismului românesc se vedeau, însă, şi în biblioteca Facultăţii. Se ştie că, în anii 50, culturnicii roşii întocmiseră liste de cărţi „nocive”, iar autorii ale căror opere figurau pe ele deveniseră indezirabili. Se făceau chiar percheziţii domiciliare în căutarea unor astfel de cărţi. Unele erau date flăcărilor, pe ruguri care voiau să purifice cultura română şi să apere masele de influenţa burgheză. Gura lumii spune că un asemenea rug a existat şi în curtea fostului liceu găeştean, devenit şcoală zootehnică. De obicei, însă, în bibliotecile importante, cărţile cu pricina nu erau distruse, ci trecute într-un fond special. În perioada în care eram eu student, unele dintre ele (majoritatea!) au fost reintroduse în circuitul firesc. Am avut sub ochi mai multe asemenea cărţi. Mi-o amintesc pe cea a lui Tudor Vianu despre poetul Ion Barbu, apărută în 1935 la Editura Cultura Naţională. Era prima şi, până în momentul în care ea se afla sub ochii mei, cea mai importantă exegeză asupra creaţiei dificilului poet-matematician. Eram nerăbdător să încep lectura, dar n-am putut să nu observ pe pagina de gardă un înscris avertizator de un roşu spălăcit, sub forma unei ştampile dreptunghiulare: „Această carte are un conţinut reacţionar şi nociv. Ea va fi consultată doar cu acordul organelor îndreptăţite”. Prin urmare, dacă aş fi fost student cu vreo cinci ani înainte şi aş fi vrut s-o citesc, ar fi trebuit să cer acordul acelor organe. Care m-ar fi întrebat de ce vreau eu să citesc o carte reacţionară. Şi probabil că dacă răspunsul n-ar fi fost mulţumitor, în loc de a-mi da cartea, ar fi înştiinţat alte organe, care m-ar fi întrebat şi ele care e rostul curiozităţii mele…Şi care nu vreau să mă gândesc ce măsuri ar fi luat…

Nu pot să închei acest text fără să amintesc şi o altă întâmplare. Eram interesat, în facultate, şi de disciplinele limbii, astfel că, într-o bună zi, m-am apucat să studiez un atlas lingvistic românesc editat în anii 30. Distribuţia dialectelor şi graiurilor era făcută în interiorul şi în afara graniţelor României Mari. Dar, vigilentă, o mână partinică aplicase peste teritoriile Basarabiei integrate ţării noastre, de mai multe ori, cu o anume îndârjire parcă, o ştampilă grosolană, de felul celor pe care le făceam, când eram copii, încrustându-ne numele pe guma de şters: U.R.S.S. U.R.S.S. U.R.S.S. Am simţit o durere în piept, de parcă mâna aplica ştampila cu pricina pe sufletul meu. Imaginea ei m-a obsedat multă vreme. Cred că am văzut mâna aceea şi-n vis. Şi am încercat de multe ori să-i văd şi faţa acelui om. Aş fi vrut să-l privesc în ochi. Dar n-am reuşit. Singura speranţă – care, în ultima vreme, începe să pălească! – a fost şi este că omul nu era, totuşi, român…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s