Puricele şi elefantul sau ogarul şi pisoiul

ciine-mare-si-micÎntr-o revistă de bună ţinută, cum este Cafeneaua literară, o ia tot mai des razna un critic care îmbătrâneşte urât: Ştefan Ion Ghilimescu. Simptomul este confirmat şi de ceea ce emite în paginile celeilalte reviste piteştene, Argeş. * De câtăva vreme, acest iubitor de neologisme şi cuvinte rare, scoase cu penseta de prin dicţionare şi implantate, în vecinătatea unor cacofonii,  în texte construite, de multe ori, într-o jalnică limbă de lemn, se visează un soi de procuror moral, chemat, el,  să acuze (fără argumente serioase) ba colaborarea cutărui important scriitor cu Securitatea, ba regimul comunist şi literatura sa, ba criticii care nu s-au pronunţat şi n-au denunţat… * Astfel, în numărul pe martie al Cafenelei literare, bietului om i se năzare că ar fi îndreptăţit să gloseze „În jurul metamorfozei purpurii a lui G. Călinescu”. * Nu înainte de a lua în tărbacă, într-un mod simplist-ideologizant, dar pe un ton ţâfnos, toate organismele şi persoanele care ar fi fost obligate ca, în perioada postdecembristă, să procedeze la „o serioasă examinare şi analiză a celor patruzeci de ani de dictatură aşa-zis «democrat-populară», în care cultura şi literatura română au fost obligate, sub forme care mai de care mai aberante, să subziste”: „Academia Română şi institutele ei de specialitate, ca să nu mai vorbesc de universităţi şi alte organisme cu sarcini de serviciu în materie n-au întreprins aproape nimic temeinic în acest sens, mulţumindu-se să perpetueze, prin vocea unor intelectuali apolinici, pentru a nu le spune apolitici (citeşte nostalgici), judecăţi de valoare şi examinări evaluative menite mai curând să escamoteze tensiunile de pe un front gata oricând, după părerea lor, să fie crunt răvăşit de explozii incontrolabile.”  * După aceste generalităţi anapoda, omul nostru trece la obiectul propus: „Mă opresc deocamdată aici cu exprimarea deschisă a unor atari opinii reflectând o situaţie ce se poate observa oricând cu ochiul liber, şi deschid, poate cu mai mult folos, o discuţie despre unul dintre cei mai apropiaţi şi mai devotaţi sprijinitori ai regimului comunist, criticul de mare amplitudine intelectuală, dar şi de mare fariseism doctrinar, G. Călinescu. Escamotat şi deturnat de o serie de emuli încă în viaţă, cazul lui de trădare intelectuală – unul dintre cele mai «ciudate» ideologic, dar de la care s-ar putea porni o temeinică analiză a unui pseudo fenomen literar-istoric – continuă să rămână deschis.” * Pe acest ton de sporovăială importantă, demnă de Guţă Popândău, zisul Ghilimescu, precar documentat, socoate că marele critic, care a trecut de la „cronica pesimistului” la „cronica optimistului”, a ajuns „să-şi renege vechea operă şi să-şi trădeze idealurile general umane, trecând la remorca ideologiei partidului comunist, de unde, în circa 20 de ani, abia a mai putut să însăileze câteva opere mult sub valoarea primelor”. * Nu mă cobor până la a-i aduce contraargumente celui care exprimă, cu apodictică morgă, asemenea opinii privind „însăilări” precum „Bietul Ioanide”, să zicem. * Îl las să piară pre limba lui, mai reproducând următorul pasaj: „Recompensat de tovarăşi, în orice caz, cu titlul de academician, unde îl avea coleg de bancă pe Leonte Răutu, principalul ideolog al partidului unic, deputat în Marea Adunare până la moarte (1965), director al Institutului de Istorie Literară şi Folclor ce mai târziu îi va purta numele, „varză călită” – cum îl numeau îndeobşte emulii lui Nae Ionescu – s-a bucurat de mare trecere în rândurile camarazilor comunişti care efectiv nu mai ştiau cum să-i răsplătească adeziunea şi fidelitatea faţă de Stalin, la început; mai în urmă, tot mai jenant, faţă de Gheorghe Gheorghiu-Dej, şeful suprem de partid şi de stat, cu care se spune că a fost prieten la toartă.” * Fără îndoială că G. Călinescu are (ca şi Arghezi, Camil Petrescu, Sadoveanu, Galaction şi încă mulţi alţii) păcatele sale, care pot fi discutate în chip serios. * Ceea ce este, însă, de-a dreptul prostesc la Ghilimescu este tonul ridicat, care-l duce în vecinătatea unui soi de pamflet ridicol (şi plin de gafe, precum cea a preluării apelativului „varză călită”, utilizat de legionari). * Ghilimescu, care în perioada comunistă a fost metodist la o casă de cultură dintr-un orăşel de provincie (girând, carevasăzică, texte omagiale şi brigăzi artistice de agitaţie) este un biet purice roşu vopsit în gri care, când vorbeşte despre titani precum G. Călinescu, pare a se răsti, piţigăiat, la un elefant…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s