Povestea cărţilor. 3. Cartea Sfântă

imagesÎn povestea descoperirii cărţilor pe care încerc să le-o spun eventualilor cititori ai acestei pagini, sufletul şi amintirea mă îndreaptă, în aceste zile însorite şi potopite de verdele crud al primăverii, către Cartea de căpătâi a creştinătăţii.

Nu ştiu cât mai sunt acum, după ce am trecut prin vălmăşagul lumii şi m-am lăsat cuprins de valul ei, dar am fost un copil credincios. Şi am receptat lumea şi prin filtrul acelui mister care mi se părea că o aureolează. În satul în care am copilărit, ca în toate satele româneşti de azi şi de acum două mii de ani, oamenii îşi văruiesc în fiecare primăvară casele în care au locuit peste iarnă, apoi dau cu var trunchiurile pomilor de la poartă şi din curte, ca pentru a se curăţi nu doar fizic, dar şi sufleteşte. Şi în fiecare primăvară, acolo, în satele româneşti, zarzării de la porţi înfloresc ca-n Rai. Acolo, în satul acela al copilăriei mele, bunicul dinspre tată, un bătrân mic de stat şi adus de spate, dar foarte respectat de săteni, pentru că, în tinereţe, fusese un pasionat vânător, mă lua cu el aproape în fiecare duminică la biserică, iar la întoarcere eram invitat să mănânc impreună cu el şi cu bunica, rămasă acasă spre a pregăti un prânz de sărbătoare. Acei bătrâni care nu mai sunt de mult duceau o viaţă simplă, aproape biblică. Afară vuia pretinsa schimbare a vremii noi, comuniste, dar ei nu voiau să audă. Şi nici n-au auzit până au plecat din această lume.

Crescusem şi eram, se pare, unul dintre cei mai buni elevi ai şcolii din satul meu. Aşa că, într-o duminică, probabil în urma intervenţiei bunicului, am fost invitat să citesc, la sfârşitul slujbei, Cazania. Cred că înţelesesem deja că ea detalia, în scopul transmiterii unei învăţături morale către credincioşi, un aspect al Evangheliei citite în duminica respectivă. Mai târziu aveam să înţeleg că după citirea cazaniei, preotul putea ţine o predică, în care particulariza aspectul cu pricina, referindu-se la viaţa colectivităţii pe care o păstorea. Iar când se rostea (cu geniu!), ca Antim Ivireanul, din amvonul Motropoliei, a unei ţări întregi.

Tovarăşilor mei de joacă le păream, probabil, un copil mai ciudat, pentru că, spre deosebire de mulţi dintre ei, mergeam an de an la denia din Joia Mare şi ascultam cu atenţie cele douăsprezece evanghelii care înfăţişau viaţa şi patimile Mântuitorului. Poate din această pricină noaptea Învierii mi se părea mai plină de mister. Eu ştiam întreaga poveste, aşa cum se închega în mintea şi în sufletul meu, din auzirea cuvintelor citite de preot. Mai târziu, ieşit oarecum din acel orizont de mister al credinţei care mi-a învăluit unele momente ale copilăriei, m-am întrebat cum a putut o poveste aşa de simplă, aşa de neverosimilă să străbată veacurile şi să clădească lumea.  Pentru că, într-adevăr, lumea creştină a fost clădită de acea Carte din care eu receptam, în copilărie, fragmente. Într-o altă carte, celebră şi ea, „Eroii”, scoţianul Thomas Carlyle o spune cu pregnanţă, elogiind forţa creatoare a oricărei cărţi veritabile: „Bucăţelele astea de hârtie, de zdrenţe cu cerneală neagră pe ele – de la gazeta zilnică până la Cartea Sfântă evreiască – ce n-au făcut şi ce n-au să facă?! (…) Cine a zidit Catedrala Sfântul Paul? Priviţi până în inima lucrului – divina Carte evreiască a făcut-o, cuvântul lui Moise, un izgonit care-şi păştea turmele maidanite acum  patru mii de ani, în pustiurile Muntelui Sinai! Este lucrul cel mai ciudat, dar nimic nu e mai adevărat. Cu arta scrierii, al cărei corolar simplu, inevitabil şi comparativ neînsemnat este tiparul, a început adevărata domnie a minunilor pentru omenire. Această artă leagă cu o uimitoare contiguitate nouă şi o soliditate veşnică Trecutul şi Îndepărtatul cu Prezentul în timp şi loc; toate timpurile şi toate locurile cu adevăratul nostru Acum şi Aici”.

Într-adevăr, ascultând, în Săptămîna Patimilor şi în Noaptea Paştelui, cuvântul biblic, vom simţi, poate,  adierea eternităţii, ne vom desprinde, poate, din acest confuz şi nesigur Acum, ajungând Acolo şi fiind Atunci, în vecinătatea şi în timpul Minunii! Şi ne vom simţi, măcar pentru o clipă, nemuritori, murmurând: „Hristos a-nviat!”; şi răspunzându-ne cu încredinţare: „Adevărat a-nviat!”.

(„Cronica Găeştiului”, nr. 200, aprilie 2013)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s