Un eveniment editorial

COPERTA, LECTURI, MAI- VL. STR.Vladimir Streinu (23 mai 1902- 26 noiembrie 1970), profesorul găeştean din perioada interbelică, este cunoscut mai ales în calitate de critic literar şi, într-o anumită măsură, de poet. Cele cinci volume intitulate „Pagini de critică literară”, începând cu cel de debut, din 1938, continuând, după o perioadă de restrişte a vieţii, pricinuită de comunism, cu cel din 1968, urmat de alte trei, apărute postum, în îngrijirea criticului George Muntean, în 1974 şi 1976, toate fiind rod al unei activităţi de cronicar literar în revistele vremii şi, cu deosebire, în cele interbelice, apoi savuroasa carte „Clasicii noştri” (1943) cu eseuri despre Odobescu, Maiorescu, Eminescu, Creangă şi Coşbuc,  secvenţa „Estetismul” din „Istoria literaturii romane” realizată în colaborare cu Tudor Vianu și Șerban Cioculescu (1944), „Versificația modernă” (1966), lucrare unică în felul ei la noi, monografia „Calistrat Hogaș” (1968), micromonografia „Ion Creangă” (1971), „Studii de literatură universală” (1973) cuprind opera unui critic de mare plasticitate a ideilor, de puternică pătrundere estetică şi, mai ales, de o actualitate nealterată. Se adaugă opera poetică, restrânsă dar remarcabilă, ca şi activitatea de traducător (din Proust, dar şi din Shakespeare).

La Găeşti, interesul pentru opera şi personalitatea scriitorului este viu. Astfel, în mai 2010, chiar in cadrul lucrărilor celei de-a doua ediţii a Simpozionului Naţional „Vladimir Streinu”, de la Colegiul găeştean, a apărut ideea reeditării volumului „Clasicii noştri”, care va vedea lumina tiparului în vara anului următor, fiind prezentat  publicului de „Zilele Oraşului”. În 2012, chiar sub egida Simpozionului, apare volumul „Poezii”. Ambele volume, sub îngrijirea şi cu prefaţa autorului acestor rânduri, au apărut cu sprijinul Primăriei Găeşti. Şi iată, iarăşi în cadrul Simpozionului găeştean, care se va desfăşura anul acesta în ziua de 24 mai, în sala multimedia a Colegiului, va fi lansat volumul de publicistică „Radiografii politice”, apărut de asemenea cu sprijinul Primăriei.

Vladimir Streinu a fost un colaborator activ al multor publicaţii interbelice, dar şi membru al redacţiei câtorva, cum ar fi „Cugetul românesc”, „Sburătorul literar”, „Revista Fundaţiilor Regale” şi director, din 1943 până dupa 23 august 1944, când revista nu mai primeşte avizul de tipărire, la „Kalende”, seria al II-a (continuatoare a revistei „Preocupări literare”). În revistele la care a colaborat, el a publicat, în primul rând, articole de critică literară, dar nu o dată a făcut şi publicistică propriu-zisă. De altminteri, s-a implicat, încă din perioada profesoratului găeştean, în viaţa politică, devenind membru al partidului Naţional-Ţărănesc şi fiind ales, în 1933, deputat. Chiar în această perioadă de implicare politică şi, mai ales,  după relativ scurta experienţă parlamentară, activitatea publicistică a lui Vladimir Streinu se intensifică. Volumul de peste 200 de pagini ce apare la Editura Biblioteca din Târgovişte, cu o documentată prefaţă şi note de Barbu Cioculescu şi un amănunţit tabel cronologic alcătuit de Ileana Iordache-Streinu, care este, de fapt, şi îngrijitoarea ediţiei, reprezintă prima culegere a unei importante părţi din publicistica sa de aspect politic. Este vorba, în principal, despre articolele publicate în cotidianul de seară bucureştean „Gazeta” , din iunie 1936 până în decembrie 1937, completate de câteva texte din „Timpul” şi din „Preocupări literare”-„Kalende”.

Publicistica lui Vladimir Streinu are plasticităţi şi, nu o dată, expresivitate pamfletară care atestă că autorul este un scriitor. Dar marea ei calitate, care conferă un real interes culegerii de articole dela Editura Bibliotheca, este dată nu doar de  ancorarea în probleme reale ale momentului (învăţământul, ascendenţa legionarismului şi a bolşevismului, ameninţarea războiului, făţărnicia politică şi altele), ci şi de surprinzătoarea ei actualitate. Iată un singur exemplu. Într-un text intitulat „Însemnări nepolitice” („Gazeta”, nr. 908, vineri, 19 martie 1937), Vladimir Streinu încearcă să-l definească drept patriot pe cel care nutreşte sentimente faţă de ţara lui şi caută să lucreze pentru binele ei. Dar având în vedere că utilizează mijloace diferite, patrioţi la fel de adevăraţi din epoci diferite „s-ar încăiera” dacă, în chip paradoxal, s-ar putea întâlni, cum s-ar întâmpla, probabil, cu paşoptistul Alecu Russo şi contemporanul A.C. Cuza. Căci de la o epocă la alta patriotismul este, prin context şi prin mijloace, schimbător. Dar mai există, spune cu amărăciune acidă autorul, şi falşii patrioţi, demagogii, cei care slujesc nu interesul ţării, ci propriul lor interes. ”Vedem azi printre noi pe unii care îşi ascund vechi păcate sub declaraţia de patriotism; care închiriază ultima firmă politică a vieţii lor nestatornice; care «mizează» – nenorociţii, cu nădejdea şi desnădejdea ultimului «pol», vociferând şi insultând: sunt falşii patrioţi. Semn particular: parada verbală. Îi găsim descrişi înfiorător de identici în Cugetările, din închisoarea Clujului, ale paşoptistului moldovean (Alecu Russo, n.m.).  Numai patriotismul acestora nu se schimbă în conţinut. Istoria vădeşte abjecta lor continuitate”.

 Într-adevăr! Îi găsim şi astăzi, la fel ca la 1848 şi la fel ca la 1937, am putea conchide noi, acreditând actualitatea spuselor lui Vladimir Streinu. Şi, prin aceasta, actualitatea publicisticii sale.

(Cronica Găeştiului, nr. 201, mai 2013, pag. 5)

Ex libris roşu (Povestea cărţilor – 4)

imagesPe vremea când urmam studiile superioare de filologie la Bucureşti, eram, spre deosebire de mulţi dintre studenţii de azi, care preferă informaţiei esenţiale, prin frecventarea surselor la prima mână, pe cea secundară, prin internet şi prin tot felul de surogate rezumative, un conştiincios abonat al secţiei de literatură a Bibliotecii Facultăţii. Lucrurile s-au petrecut între anii 1965-1970, adică exact în perioada dezgheţului sau relaxării ideologice care a făcut mult bine culturii. Doar că urmele „îngheţului” din anii anteriori, şi în special din anii 50, existau chiar în mine, căci eu, ca toată generaţia mea, fusesem obligat să receptez o literatură ideologizată, falsificată. Mi se spunea că Arghezi ajunsese la concluzia că Dumnezeu nu există (deşi înţelegeam că asta e o minciună), că o anume poezie de Mihai Beniuc e o capodoperă (când eu simţeam că e tezistă şi precară stilistic), că „Mitrea Cocor”, un roman pe care Sadoveanu (dar asta am aflat mai târziu) nu l-a scris, ci doar l-a semnat, e o mare operă, că Titu Maiorescu a fost un critic reacţionar, că Eminescu a satirizat regimul burghezo-moşieresc… Nu auzisem (decât, eventual, pe cont propriu) de Lucian Blaga, de Vasile Voiculescu, de Ion Pillat, de Ion Barbu…Aveam, prin urmare, de redescoperit, de reaşezat, de reconsiderat şi chiar de uitat. Da, de uitat prostiile cu care fusesem îndopat în liceu! Noroc că nu prea le înghiţisem, aşa că mi-a fost destul de uşor să le uit. Urmele acţiunii de pretinsă purificare a culturii din prima etapă a comunismului românesc se vedeau, însă, şi în biblioteca Facultăţii. Se ştie că, în anii 50, culturnicii roşii întocmiseră liste de cărţi „nocive”, iar autorii ale căror opere figurau pe ele deveniseră indezirabili. Se făceau chiar percheziţii domiciliare în căutarea unor astfel de cărţi. Unele erau date flăcărilor, pe ruguri care voiau să purifice cultura română şi să apere masele de influenţa burgheză. Gura lumii spune că un asemenea rug a existat şi în curtea fostului liceu găeştean, devenit şcoală zootehnică. De obicei, însă, în bibliotecile importante, cărţile cu pricina nu erau distruse, ci trecute într-un fond special. În perioada în care eram eu student, unele dintre ele (majoritatea!) au fost reintroduse în circuitul firesc. Am avut sub ochi mai multe asemenea cărţi. Mi-o amintesc pe cea a lui Tudor Vianu despre poetul Ion Barbu, apărută în 1935 la Editura Cultura Naţională. Era prima şi, până în momentul în care ea se afla sub ochii mei, cea mai importantă exegeză asupra creaţiei dificilului poet-matematician. Eram nerăbdător să încep lectura, dar n-am putut să nu observ pe pagina de gardă un înscris avertizator de un roşu spălăcit, sub forma unei ştampile dreptunghiulare: „Această carte are un conţinut reacţionar şi nociv. Ea va fi consultată doar cu acordul organelor îndreptăţite”. Prin urmare, dacă aş fi fost student cu vreo cinci ani înainte şi aş fi vrut s-o citesc, ar fi trebuit să cer acordul acelor organe. Care m-ar fi întrebat de ce vreau eu să citesc o carte reacţionară. Şi probabil că dacă răspunsul n-ar fi fost mulţumitor, în loc de a-mi da cartea, ar fi înştiinţat alte organe, care m-ar fi întrebat şi ele care e rostul curiozităţii mele…Şi care nu vreau să mă gândesc ce măsuri ar fi luat…

Nu pot să închei acest text fără să amintesc şi o altă întâmplare. Eram interesat, în facultate, şi de disciplinele limbii, astfel că, într-o bună zi, m-am apucat să studiez un atlas lingvistic românesc editat în anii 30. Distribuţia dialectelor şi graiurilor era făcută în interiorul şi în afara graniţelor României Mari. Dar, vigilentă, o mână partinică aplicase peste teritoriile Basarabiei integrate ţării noastre, de mai multe ori, cu o anume îndârjire parcă, o ştampilă grosolană, de felul celor pe care le făceam, când eram copii, încrustându-ne numele pe guma de şters: U.R.S.S. U.R.S.S. U.R.S.S. Am simţit o durere în piept, de parcă mâna aplica ştampila cu pricina pe sufletul meu. Imaginea ei m-a obsedat multă vreme. Cred că am văzut mâna aceea şi-n vis. Şi am încercat de multe ori să-i văd şi faţa acelui om. Aş fi vrut să-l privesc în ochi. Dar n-am reuşit. Singura speranţă – care, în ultima vreme, începe să pălească! – a fost şi este că omul nu era, totuşi, român…

Puricele şi elefantul sau ogarul şi pisoiul

ciine-mare-si-micÎntr-o revistă de bună ţinută, cum este Cafeneaua literară, o ia tot mai des razna un critic care îmbătrâneşte urât: Ştefan Ion Ghilimescu. Simptomul este confirmat şi de ceea ce emite în paginile celeilalte reviste piteştene, Argeş. * De câtăva vreme, acest iubitor de neologisme şi cuvinte rare, scoase cu penseta de prin dicţionare şi implantate, în vecinătatea unor cacofonii,  în texte construite, de multe ori, într-o jalnică limbă de lemn, se visează un soi de procuror moral, chemat, el,  să acuze (fără argumente serioase) ba colaborarea cutărui important scriitor cu Securitatea, ba regimul comunist şi literatura sa, ba criticii care nu s-au pronunţat şi n-au denunţat… * Astfel, în numărul pe martie al Cafenelei literare, bietului om i se năzare că ar fi îndreptăţit să gloseze „În jurul metamorfozei purpurii a lui G. Călinescu”. * Nu înainte de a lua în tărbacă, într-un mod simplist-ideologizant, dar pe un ton ţâfnos, toate organismele şi persoanele care ar fi fost obligate ca, în perioada postdecembristă, să procedeze la „o serioasă examinare şi analiză a celor patruzeci de ani de dictatură aşa-zis «democrat-populară», în care cultura şi literatura română au fost obligate, sub forme care mai de care mai aberante, să subziste”: „Academia Română şi institutele ei de specialitate, ca să nu mai vorbesc de universităţi şi alte organisme cu sarcini de serviciu în materie n-au întreprins aproape nimic temeinic în acest sens, mulţumindu-se să perpetueze, prin vocea unor intelectuali apolinici, pentru a nu le spune apolitici (citeşte nostalgici), judecăţi de valoare şi examinări evaluative menite mai curând să escamoteze tensiunile de pe un front gata oricând, după părerea lor, să fie crunt răvăşit de explozii incontrolabile.”  * După aceste generalităţi anapoda, omul nostru trece la obiectul propus: „Mă opresc deocamdată aici cu exprimarea deschisă a unor atari opinii reflectând o situaţie ce se poate observa oricând cu ochiul liber, şi deschid, poate cu mai mult folos, o discuţie despre unul dintre cei mai apropiaţi şi mai devotaţi sprijinitori ai regimului comunist, criticul de mare amplitudine intelectuală, dar şi de mare fariseism doctrinar, G. Călinescu. Escamotat şi deturnat de o serie de emuli încă în viaţă, cazul lui de trădare intelectuală – unul dintre cele mai «ciudate» ideologic, dar de la care s-ar putea porni o temeinică analiză a unui pseudo fenomen literar-istoric – continuă să rămână deschis.” * Pe acest ton de sporovăială importantă, demnă de Guţă Popândău, zisul Ghilimescu, precar documentat, socoate că marele critic, care a trecut de la „cronica pesimistului” la „cronica optimistului”, a ajuns „să-şi renege vechea operă şi să-şi trădeze idealurile general umane, trecând la remorca ideologiei partidului comunist, de unde, în circa 20 de ani, abia a mai putut să însăileze câteva opere mult sub valoarea primelor”. * Nu mă cobor până la a-i aduce contraargumente celui care exprimă, cu apodictică morgă, asemenea opinii privind „însăilări” precum „Bietul Ioanide”, să zicem. * Îl las să piară pre limba lui, mai reproducând următorul pasaj: „Recompensat de tovarăşi, în orice caz, cu titlul de academician, unde îl avea coleg de bancă pe Leonte Răutu, principalul ideolog al partidului unic, deputat în Marea Adunare până la moarte (1965), director al Institutului de Istorie Literară şi Folclor ce mai târziu îi va purta numele, „varză călită” – cum îl numeau îndeobşte emulii lui Nae Ionescu – s-a bucurat de mare trecere în rândurile camarazilor comunişti care efectiv nu mai ştiau cum să-i răsplătească adeziunea şi fidelitatea faţă de Stalin, la început; mai în urmă, tot mai jenant, faţă de Gheorghe Gheorghiu-Dej, şeful suprem de partid şi de stat, cu care se spune că a fost prieten la toartă.” * Fără îndoială că G. Călinescu are (ca şi Arghezi, Camil Petrescu, Sadoveanu, Galaction şi încă mulţi alţii) păcatele sale, care pot fi discutate în chip serios. * Ceea ce este, însă, de-a dreptul prostesc la Ghilimescu este tonul ridicat, care-l duce în vecinătatea unui soi de pamflet ridicol (şi plin de gafe, precum cea a preluării apelativului „varză călită”, utilizat de legionari). * Ghilimescu, care în perioada comunistă a fost metodist la o casă de cultură dintr-un orăşel de provincie (girând, carevasăzică, texte omagiale şi brigăzi artistice de agitaţie) este un biet purice roşu vopsit în gri care, când vorbeşte despre titani precum G. Călinescu, pare a se răsti, piţigăiat, la un elefant…

Povestea cărţilor. 3. Cartea Sfântă

imagesÎn povestea descoperirii cărţilor pe care încerc să le-o spun eventualilor cititori ai acestei pagini, sufletul şi amintirea mă îndreaptă, în aceste zile însorite şi potopite de verdele crud al primăverii, către Cartea de căpătâi a creştinătăţii.

Nu ştiu cât mai sunt acum, după ce am trecut prin vălmăşagul lumii şi m-am lăsat cuprins de valul ei, dar am fost un copil credincios. Şi am receptat lumea şi prin filtrul acelui mister care mi se părea că o aureolează. În satul în care am copilărit, ca în toate satele româneşti de azi şi de acum două mii de ani, oamenii îşi văruiesc în fiecare primăvară casele în care au locuit peste iarnă, apoi dau cu var trunchiurile pomilor de la poartă şi din curte, ca pentru a se curăţi nu doar fizic, dar şi sufleteşte. Şi în fiecare primăvară, acolo, în satele româneşti, zarzării de la porţi înfloresc ca-n Rai. Acolo, în satul acela al copilăriei mele, bunicul dinspre tată, un bătrân mic de stat şi adus de spate, dar foarte respectat de săteni, pentru că, în tinereţe, fusese un pasionat vânător, mă lua cu el aproape în fiecare duminică la biserică, iar la întoarcere eram invitat să mănânc impreună cu el şi cu bunica, rămasă acasă spre a pregăti un prânz de sărbătoare. Acei bătrâni care nu mai sunt de mult duceau o viaţă simplă, aproape biblică. Afară vuia pretinsa schimbare a vremii noi, comuniste, dar ei nu voiau să audă. Şi nici n-au auzit până au plecat din această lume.

Crescusem şi eram, se pare, unul dintre cei mai buni elevi ai şcolii din satul meu. Aşa că, într-o duminică, probabil în urma intervenţiei bunicului, am fost invitat să citesc, la sfârşitul slujbei, Cazania. Cred că înţelesesem deja că ea detalia, în scopul transmiterii unei învăţături morale către credincioşi, un aspect al Evangheliei citite în duminica respectivă. Mai târziu aveam să înţeleg că după citirea cazaniei, preotul putea ţine o predică, în care particulariza aspectul cu pricina, referindu-se la viaţa colectivităţii pe care o păstorea. Iar când se rostea (cu geniu!), ca Antim Ivireanul, din amvonul Motropoliei, a unei ţări întregi.

Tovarăşilor mei de joacă le păream, probabil, un copil mai ciudat, pentru că, spre deosebire de mulţi dintre ei, mergeam an de an la denia din Joia Mare şi ascultam cu atenţie cele douăsprezece evanghelii care înfăţişau viaţa şi patimile Mântuitorului. Poate din această pricină noaptea Învierii mi se părea mai plină de mister. Eu ştiam întreaga poveste, aşa cum se închega în mintea şi în sufletul meu, din auzirea cuvintelor citite de preot. Mai târziu, ieşit oarecum din acel orizont de mister al credinţei care mi-a învăluit unele momente ale copilăriei, m-am întrebat cum a putut o poveste aşa de simplă, aşa de neverosimilă să străbată veacurile şi să clădească lumea.  Pentru că, într-adevăr, lumea creştină a fost clădită de acea Carte din care eu receptam, în copilărie, fragmente. Într-o altă carte, celebră şi ea, „Eroii”, scoţianul Thomas Carlyle o spune cu pregnanţă, elogiind forţa creatoare a oricărei cărţi veritabile: „Bucăţelele astea de hârtie, de zdrenţe cu cerneală neagră pe ele – de la gazeta zilnică până la Cartea Sfântă evreiască – ce n-au făcut şi ce n-au să facă?! (…) Cine a zidit Catedrala Sfântul Paul? Priviţi până în inima lucrului – divina Carte evreiască a făcut-o, cuvântul lui Moise, un izgonit care-şi păştea turmele maidanite acum  patru mii de ani, în pustiurile Muntelui Sinai! Este lucrul cel mai ciudat, dar nimic nu e mai adevărat. Cu arta scrierii, al cărei corolar simplu, inevitabil şi comparativ neînsemnat este tiparul, a început adevărata domnie a minunilor pentru omenire. Această artă leagă cu o uimitoare contiguitate nouă şi o soliditate veşnică Trecutul şi Îndepărtatul cu Prezentul în timp şi loc; toate timpurile şi toate locurile cu adevăratul nostru Acum şi Aici”.

Într-adevăr, ascultând, în Săptămîna Patimilor şi în Noaptea Paştelui, cuvântul biblic, vom simţi, poate,  adierea eternităţii, ne vom desprinde, poate, din acest confuz şi nesigur Acum, ajungând Acolo şi fiind Atunci, în vecinătatea şi în timpul Minunii! Şi ne vom simţi, măcar pentru o clipă, nemuritori, murmurând: „Hristos a-nviat!”; şi răspunzându-ne cu încredinţare: „Adevărat a-nviat!”.

(„Cronica Găeştiului”, nr. 200, aprilie 2013)