Povestea cărţilor (2)

images

Cu cât înaintez în vârstă, mă întorc mai des în trecut, unde regăsesc imagini surprinzător de vii. Iată-mă descinzând, la cinci ani, într-un sat de pe malul Argeşului şi fiind adoptat de ceata de copii de pe uliţă, cei mai mulţi certaţi cu şcoala, dar foarte buni prieteni cu mingea. Şi iată cum, din ceaţa uşoară a amintirii, se desprinde imaginea unui lungan de vreo optsprezece ani, un uriaş blajin, cu voce ciudată şi, în chip vizibil, sărac cu duhul. Eram deja, cred, în primul sau chiar în al doilea an de liceu, iar ceata (aceeaşi!) cu care mergeam la râu mi l-a prezentat aşteptând cu interes ceea ce avea să se întâmple. Pentru că tânărul acela din satul vecin, care nu avea nici patru clase şi abia cunoştea literele, făcuse o pasiune cu totul ciudată: cărţile. De câte ori mergea la Găeşti, lunganul peltic nu se întorcea fără una sub braţ. Am înţeles repede că iubea la ele coperta şi le aprecia, cu deosebire, după legătură şi colorit. Realiza, însă, nu ştiu cum, că unii dintre autori (ale căror nume i se încurcau în cap, odată cu titlurile) sunt mai valoroşi decât alţii. Mi-a şi propus un schimb: patru volume cu coperta albastră („Război şi pace”, editat în BPT), contra unuia singur, care să aibă copertă frumoasă. Preţul conta mai puţin. Când am făcut schimbul (nu-mi mai amintesc cu niciun chip ce i-am dat, cred că am jucat la cacealma, dar nu privind preţul, ceea ce – culmea! – am avut senzaţia ca a bănuit, era cartea unui autor slab cotat), am înţeles şi de ce lunganul lăsa de la el: primul volum al lui Tolstoi avea, nu se ştie din ce pricină, coperta ruptă. Păstrez şi azi ediţia aceea în unul din corpurile de bibliotecă aflate în casa mea de la ţară, în satul în care l-am cunoscut pe acest ciudat bibliofil. A murit de timpuriu, pe vremea studenţiei mele, într-o noapte de iarnă, când se întorcea către casă dintr-un sat vecin şi a căzut în plin câmp. Nu fusese acolo ca să facă un schimb de cărţi. Am auzit că, între timp, se vindecase de ele.
Peste ani, aveam să cunosc un alt îndrăgostit de cărţi, în multe privinţe diferit de cel de mai sus. E un bun prieten al meu, admirabil profesor de matematică, posesor al unei splendide biblioteci, din care nu lipsesc nici tratatele de specialitate, nici capodoperele literaturii române şi universale, dar nici istoriile literare ale lui Călinescu, Alex Ştefănescu ori N. Manolescu. Şi nici cărţile mele. Deşi le-a frunzărit, deşi e conştient de valoarea fiecăreia, deşi a citit unele dintre ele şi le poate discuta în cunoştinţă de cauză, sesizez la amicul meu (sigur, la alt nivel şi cu o mică doză de snobism) aceeaşi adoraţie faţă de cărţile sale cu a lunganului din adolescenţa mea. El divinizează cartea obiect şi, într-un rând, când l-am determinat să-mi împrumute una, de care aveam neapărată nevoie, a refuzat s-o mai primescă înapoi, ca pe o amantă cu care ştia că mă culcasem şi eu.
Confruntat, uneori, cu lipsa de spaţiu, prietenul meu renunţă la unele volume mai ieftine, făcându-le cadou. Aşa am intrat, prin 1985, în posesia romanului „Bayna el-Qasrein” al egipteanului Naghib Mahfuz (care avea să primească Nobelul în 1988) şi am descoperit un admirabil scriitor. Care, în acel roman, mi s-a părut că are ceva în comun cu Marin Preda din „Moromeţii”. În ambele cărţi, în condiţii radical diferite, găsim un cap de familie (la Mahfuz, un fundamentalist egiptean, negustor din Cairo), care luptă să-şi păstreze autoritatea. Şi în ambele, el se confruntă cu timpul care nu mai are răbdare. Dar am descoperit cu uimire, în romanul egipteanului, publicat în 1956, o scenă aproape trasă la indigo după aceea, vestită, a mesei de seară. O scenă (micul dejun, de data asta), deopotrivă rituală, etnografică şi relevantă pentru tensiunile din familie. Memorabilă. Doi scriitori la fel de mari. Mahfuz, născut în 1911, a murit în 2006, după o existenţă deloc liniştită. Mă întreb care ar fi fost, în ultimii 20 de ani, soarta lui Marin Preda, dacă ar fi avut o viaţă la fel de lungă ca a romancierului egiptean…Pentru că tot felul de „mititei”, vorba Poetului, încearcă să se bage-n seamă găsindu-i, de vreo două decenii, tot felul de păcate…
Din fericire pentru el, marele iubitor de cărţi care este prietenul meu nu bagă-n seamă asemenea inşi, iar în biblioteca sa „Moromeţii”, „Viaţa ca o pradă” sau „Cel mai iubit dintre pământeni” se află, în continuare, la loc de cinste.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s