ŞTEFAN AUGUSTIN DOINAŞ – Astăzi ne despărţim

imagesAstăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: – Aşa trebuie să fie …
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasma, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău …

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul …

Anunțuri

Cu jalba-n proţap

casa monteoru

Jale mare la Uniunea Scriitorilor care, din pricina atitudinii de gură-cască (aşa cum se exprimau comuniştii) sau din cine ştie ce alte pricini, mai puţin ingenue, a pierdut Casa Monteoru şi e silită să plece cu traista-n băţ către un alt sediu, mai puţin fastuos şi mai gol de amintiri prestigioase. Momentul le smulge unora veritabile poeme în proză despre numita casă, care devine emblemă a rezistenţei prin cultură, bastion al apărării literaturii, redută a libertăţii de expresie. Mai puţin se ştie, însă, că în spatele zidurilor ei groase dar lăsate cam în paragină, se ţeseau intrigi şi se duceau lupte deloc nobile. Astăzi scriitorii umblă (ca şi ieri!) cu jalba-n proţap pe la guvern, inaugurând apeluri de salvare din ghearele cam obscurilor moştenitori a acestui emblematic edificiu. Obiceiul acesta al jalbelor către domnie mi-a readus în minte o notă de presă mai veche, pe care o reiau aici, convins că a rămas relevantă.

În numărul 757/ 1 martie 2005 al „Adevărului literar şi artistic”, criticul C. Stănescu ne oferea, în loc de mărţişor, o năucitoare mostră de linguşeală şi delaţiune care, deşi nu-mi era total necunoscută, avea şi mai are darul de a mă face să reflectez cu amărăciune la natura umană ipostaziată în scriitorul român. Este vorba despre stenograma unei întâlniri între Nicolae Ceauşescu şi 20 (din 22) de scriitori  care-i trimiseseră un memoriu. La întâlnire, desfăşurată, după lungi amânări, pe 26 august 1980, au luat parte, în afara lui Gheorghe Pituţ, pe care C. S. îl consideră „un picat din lună”, pentru că el cerea doar ajutarea unui copil bolnav, G. Macovescu (preşedinte al U.S.), Romul Munteanu, Dan Zamfirescu, Nichita Stănescu, Alexandru Andriţoiu, Teodor Balş, Paul Anghel, Fănuş Neagu, Mihai Ungheanu, Mihai Beniuc, Marian Popa, Mircea Micu, Iulian Neacşu, Ion Lăncrănjan, Pompiliu Marcea, Dumitru Bălăeţ (care au cuvântat), precum şi Gheorghe Tomozei, Al. Oprea, Ion Gheorghe, Ion Hobana (ca secretar de partid al Uniunii), care au tăcut mâlc.  Melancolizat de fluctuaţia caracterului omenesc, C.  Stănescu pune, într-un plin de tâlc preambul, prestaţia grupului sub semnul lui Mihail Bulgakov, strămoşul dizidenţilor sau rezistenţilor Zamiatin şi Soljeniţin, care-i scria, pe 30 mai 1931, lui Stalin: „Ţin să vă spun, Iosif Vissarionovici, că visul meu de scriitor e să fiu convocat la dumneavoastră”.  Cum, spre deosebire al al lui Bulgakov, visul celor 20 s-a împlinit, ei se pun pe linguşiri şi pe turnat, câţiva evidenţiind tăios similitudinea de opinii între Consiliul Uniunii, redacţia „României literare” şi postul de radio „Europa Liberă”. Exceptându-l pe Romul Munteanu, care vorbeşte alb despre producţia de carte, se rostesc discursuri partinice dezlânate, pierdute în detalii meschine, probe de invidie, delaţiune şi linguşeală.  În aceste condiţii, în scurtul lui răspuns, Ceauşescu le este superior petenţilor, subliniind cu ironie carenţa cuvântărilor: „S-au spus multe probleme. (…) Sigur, poate unele, în felul în care au fost puse, nu sunt cel mai bine exprimate, deşi sunt exprimate de scriitori!”. * Diplomat viclean, Ceauşescu, „departe de a fi cum îl arată portretul-standard pentru consum post-comunist”, ba chiar „iute la minte, informat şi «instruit» de consilierii săi de specialitate” (C. Stănescu, ALIA/ 21 martie 2005, p.8), nu le dă un răspuns tranşant, amânându-i. „România literară” (nr. 11/ 23-29 martie 2005) comenta acid stenograma, considerând-o „un document «literar» incredibil şi halucinant”. Uita să  spună, însă, că pe 13 martie 1981 a avut loc, iarăşi după lungi amânări, o întâlnire între Ceauşescu şi un grup de 27 de scriitori din „partida” vizată în memoriul celor 22. Între ei se aflau: Ov. S. Crohmălniceanu, Dan Deşliu, Maria Banuş, Mircea Dinescu, Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu, Ileana Vrancea, Dan Hăulică, E. Simion, Aug. Buzura, M. Zaciu.

Nădăjduiam că voi citi în cartea aflată atunci în curs de apariţie a lui Marin Radu Mocanu, cel care i-a furnizat lui C. Stănescu materialele, şi stenograma acestei din urmă întrevederi. Din  păcate, n-am intrat în posesia ei, asftel că nu ştiu în ce mod l-a înfruntat (sic!) pe Ceauşescu cel de-al doilea grup de petenţi…Sper, însă, ca autorii de azi ai jalbei către conducători să aibă mai mult succes!

Povestea cărţilor (2)

images

Cu cât înaintez în vârstă, mă întorc mai des în trecut, unde regăsesc imagini surprinzător de vii. Iată-mă descinzând, la cinci ani, într-un sat de pe malul Argeşului şi fiind adoptat de ceata de copii de pe uliţă, cei mai mulţi certaţi cu şcoala, dar foarte buni prieteni cu mingea. Şi iată cum, din ceaţa uşoară a amintirii, se desprinde imaginea unui lungan de vreo optsprezece ani, un uriaş blajin, cu voce ciudată şi, în chip vizibil, sărac cu duhul. Eram deja, cred, în primul sau chiar în al doilea an de liceu, iar ceata (aceeaşi!) cu care mergeam la râu mi l-a prezentat aşteptând cu interes ceea ce avea să se întâmple. Pentru că tânărul acela din satul vecin, care nu avea nici patru clase şi abia cunoştea literele, făcuse o pasiune cu totul ciudată: cărţile. De câte ori mergea la Găeşti, lunganul peltic nu se întorcea fără una sub braţ. Am înţeles repede că iubea la ele coperta şi le aprecia, cu deosebire, după legătură şi colorit. Realiza, însă, nu ştiu cum, că unii dintre autori (ale căror nume i se încurcau în cap, odată cu titlurile) sunt mai valoroşi decât alţii. Mi-a şi propus un schimb: patru volume cu coperta albastră („Război şi pace”, editat în BPT), contra unuia singur, care să aibă copertă frumoasă. Preţul conta mai puţin. Când am făcut schimbul (nu-mi mai amintesc cu niciun chip ce i-am dat, cred că am jucat la cacealma, dar nu privind preţul, ceea ce – culmea! – am avut senzaţia ca a bănuit, era cartea unui autor slab cotat), am înţeles şi de ce lunganul lăsa de la el: primul volum al lui Tolstoi avea, nu se ştie din ce pricină, coperta ruptă. Păstrez şi azi ediţia aceea în unul din corpurile de bibliotecă aflate în casa mea de la ţară, în satul în care l-am cunoscut pe acest ciudat bibliofil. A murit de timpuriu, pe vremea studenţiei mele, într-o noapte de iarnă, când se întorcea către casă dintr-un sat vecin şi a căzut în plin câmp. Nu fusese acolo ca să facă un schimb de cărţi. Am auzit că, între timp, se vindecase de ele.
Peste ani, aveam să cunosc un alt îndrăgostit de cărţi, în multe privinţe diferit de cel de mai sus. E un bun prieten al meu, admirabil profesor de matematică, posesor al unei splendide biblioteci, din care nu lipsesc nici tratatele de specialitate, nici capodoperele literaturii române şi universale, dar nici istoriile literare ale lui Călinescu, Alex Ştefănescu ori N. Manolescu. Şi nici cărţile mele. Deşi le-a frunzărit, deşi e conştient de valoarea fiecăreia, deşi a citit unele dintre ele şi le poate discuta în cunoştinţă de cauză, sesizez la amicul meu (sigur, la alt nivel şi cu o mică doză de snobism) aceeaşi adoraţie faţă de cărţile sale cu a lunganului din adolescenţa mea. El divinizează cartea obiect şi, într-un rând, când l-am determinat să-mi împrumute una, de care aveam neapărată nevoie, a refuzat s-o mai primescă înapoi, ca pe o amantă cu care ştia că mă culcasem şi eu.
Confruntat, uneori, cu lipsa de spaţiu, prietenul meu renunţă la unele volume mai ieftine, făcându-le cadou. Aşa am intrat, prin 1985, în posesia romanului „Bayna el-Qasrein” al egipteanului Naghib Mahfuz (care avea să primească Nobelul în 1988) şi am descoperit un admirabil scriitor. Care, în acel roman, mi s-a părut că are ceva în comun cu Marin Preda din „Moromeţii”. În ambele cărţi, în condiţii radical diferite, găsim un cap de familie (la Mahfuz, un fundamentalist egiptean, negustor din Cairo), care luptă să-şi păstreze autoritatea. Şi în ambele, el se confruntă cu timpul care nu mai are răbdare. Dar am descoperit cu uimire, în romanul egipteanului, publicat în 1956, o scenă aproape trasă la indigo după aceea, vestită, a mesei de seară. O scenă (micul dejun, de data asta), deopotrivă rituală, etnografică şi relevantă pentru tensiunile din familie. Memorabilă. Doi scriitori la fel de mari. Mahfuz, născut în 1911, a murit în 2006, după o existenţă deloc liniştită. Mă întreb care ar fi fost, în ultimii 20 de ani, soarta lui Marin Preda, dacă ar fi avut o viaţă la fel de lungă ca a romancierului egiptean…Pentru că tot felul de „mititei”, vorba Poetului, încearcă să se bage-n seamă găsindu-i, de vreo două decenii, tot felul de păcate…
Din fericire pentru el, marele iubitor de cărţi care este prietenul meu nu bagă-n seamă asemenea inşi, iar în biblioteca sa „Moromeţii”, „Viaţa ca o pradă” sau „Cel mai iubit dintre pământeni” se află, în continuare, la loc de cinste.

LUCIAN AVRAMESCU – Lăsați și o oră de religie Eminescu pentru copii

Imagine      

       Protestez în numele președintelui Baudelaire.

       În numele adolescentului Labiș care-a murit sub o șină

       Pentru dreptul poeților de a înainta o petiție

       Către instituția sufletului oamenilor, întotdeauna divină.

 

       Viața a deșurubat din noi cuvântul dor

       A devalizat depozitele de candoare și omenie

       n-a mai rămas nimic întreg în castelul numit romantism

       unde țineam și eu o vază cu poezie.

 

       Politica bate tot,  specialiștii în artele marțiale ale banului

       Călăresc pe deșelate pământul ajuns o  gloabă

       Oriunde te duci e un băsescu lugubru

       Stăm ca niște  șoareci, sub urâta și nemernica lui labă.

 

      Au loc greve, proteste stradale pentru libertate

      La televizor își arată zilnic statura

      Furia mulțimilor, nimeni nu apără însă poezia

      Toți, absolut toți, dezleagă din lanțuri, ura.

 

      M-am băgat și eu, de la revoluție încoace, în bătălie

      Am apărat  a cuvântului libertate

      Am apărat inițiativa capitalistă

      și forța de a-ți obține singur prosperitate.

 

      Măcelul ne-a cărat însă într-un abis

      În întunericul total nimeni nu mai știe

      Că omul poartă în el nu doar portofele cu bani și putere

      Ci și, nu râdeți vă rog, poezie.

 

      Deschid de azi un protest individual

      Nu e o grevă a foamei, nu mă arunc de la balcon

      Au făcut-o prietenii mei Sobaru și Cristiana

      Cer dreptul oamenilor la poezie din al strofelor mele amvon.

 

      Dați-ne domnilor libertatea de a scrie      

      Repuneți cărțile de poezie în librării

      Alături de ora de religie sau de jocurile  la bursă

      Lasați și o oră de religie Eminescu  pentru copii.

 

      Protestez, în numele președintelui Baudelaire,

      În numele adolescentului Labiș care-a murit sub o șină

      Pentru dreptul poeților de a înainta o petiție

      Către instituția sufletului oamenilor, întotdeauna divină.

28 martie 2013, Sângeru