Povestea cărţilor (1)

pt. tableta, martieAproape întotdeauna, când sunt întrebat cum am început să scriu, răspund că, înainte de a scrie, am început să citesc. Şi insist asupra acestui lucru, întrucât am observat că, în ultima vreme, mulţi tineri fac invers. Şi o termină destul de repede cu scrisul pentru că nu ajung, în mod serios, la citit. E drept, la vârsta descoperirii cărţilor, eu nu aveam toate acele obiecte care astăzi te sustrag lecturii – radioul, încă destul de puţin prezent în case, televizorul, care abia apăruse, ori calculatorul cuplat la internet, despre care nici literatura ştiinţifico-fantastică nu vorbea încă. Pe de altă parte, erau şi atunci atracţii care te puteau face să arunci cartea: strada, parcul, terenul de fotbal, râul sau, pur şi simplu, traiul în aer liber. Aşa că, chiar şi pe vremea aceea, lectura era o problemă de opţiune şi de justă organizare a timpului.
N-am crescut într-o familie de intelectuali, dar nici într-o familie de analfabeţi. Înainte de a începe şcoala, probabil în perioada când taică-meu, fost jandarm epurat din miliţie, era trecut un an pe la vestitul Canal, mama, rămasă singură şi neajutorată cu trei copii, ne recita, mie şi celor două surori, o poezioară despre naşterea lui Hristos, pe care mai apoi am descoperit-o ca fiind de George Coşbuc. Şi tot ea ne şoptea, „cu glasul rar şi dulce”, „Mama”, de acelaşi poet. Apoi, după întoarcerea tatei, nu mai ştiu în ce an, dar sigur înainte de a buchisi eu prima carte, el ne citea, seara, tuturor, la lumina lămpii, după o ediţie împrumutată de la un cunoscut din satul vecin, „Contele de Monte Cristo”. Mi-a ramas vie, încă de pe atunci, în minte, scena evadării lui Edmond Dantés.
Peregrinând de la Cetatea Albă la Jugureni –Dâmboviţa, de aici la Grindu-Ialomiţa (unde m-am născut), la Topliţa şi Sânmartin, în Harghita, apoi iar la Jugureni, unde aveam să încep şcoala, într-o vreme neaşezată şi plină de primejdii, familia nu prea a avut cărţi în casă. Aşa că primele cărţi ale mele au fost manualele şcolare, pe care le percepeam, în primă instanţă, cum am auzit că li s-a întâmplat şi altora, olfactiv. Imi vâram năsucul de copil între filele lor şi inspiram adânc. Mi se părea că fiecare manual miroase altfel: cel de botanică a pădure, cel de geografie a depărtare, cel de istorie a ceva vechi şi sacru, iar cel de literatură a toate astea la un loc…
Dar încă nu citisem prima carte adevărată, o carte care să nu fie nici manual şi nici destinată copiilor mici. Îmi amintesc ziua în care am ţinut cartea aceea în mână. Eram pe la începutul clasei a cincea şi m-am luat după un coleg din ultimul an, care se lăuda că se duce la bibliotecă. Am intrat după el, îmi amintesc că era răcoare şi umbră acolo, iar fostul meu învăţător, care gestiona şi dulapul de cărţi numit pretenţios bibliotecă, a fost foarte încurcat, socotindu-mă cam nevârstnic pentru lectură. Dar mi-a dat o cărţulie pe care scria „Nopticica”. Nu i-am reţinut autorul, dar azi, internetul ce-i face pe cei care au vârsta mea de atunci să nu mai citească, m-a ajutat: e Leonid Panteleev, un scriitor sovietic născut în 1908, iar micul roman, inspirat din Războiul Civil, e din 1939. E o carte eroică dar şi comică, Nopticica era o văcuţă isteaţă care, aflată în posesia comuniştilor, le juca tot felul de feste duşmanilor acestora. Văzând cum mă chinui cu lectura, tatăl meu a încercat, într-o seară, să-mi citească el, dar după câteva pasaje a aruncat cartea, spunând că face propagandă comunistă, că e o tâmpenie povestea cu vaca aia…Toate aceste observaţii fiind însoţite de plastice înjurături la adresa măreţului popor sovietic şi a comunismului autohton… Astfel s-a încheiat, lamentabil, prima mea tentativă de lectură mai serioasă. Dar nici a doua n-a fost dusă până la capăt. Am împrumutat, în clasa a VI-a, de la bibliotecă, un masiv roman intitulat „Bărbăţie”, de Vera Ketlinskaia. Biblioteca şcolii era alimentată mai ales cu noua literatură sovietică. Ketlinskaia proslăvea, cam anost, pe aproape 800 de pagini, eroismul constructorilor unui nou oraş pe fluviul Amur. Cu un eroism la fel de mare, am parcurs şi eu cam 400 de pagini, până m-am convins, fără ajutorul tatei, că e propagandă…Aflu, tot de pe internet, că era un roman din 1938, tradus la noi douăzeci de ani mai târziu. În clasa a şaptea, ultima de gimnaziu pe atunci, am citit, de data aceasta pentru şcoală, tot un roman propagandistic, dar românesc: „Bărăgan”, de V. M. Galan. Mi l-a cumpărat taică-meu, de la Găeşti, şi e una dintre primele cărţi ale bibliotecii mele care, azi, are peste patru mii de volume…
Terminam şcoala elementară, citisem câteva cărţi, câteva proze scurte, dar nu cunoscusem încă adevărata literatură. O întrezărisem abia, în „Ivanhoe” şi „Spartacus”. Dar aveam s-o descopăr în curând şi să mă las cucerit pe viaţă, pentru că începea să se facă puţină lumină nu doar în mintea mea, dar şi în lume…

Anunțuri

3 gânduri despre “Povestea cărţilor (1)

  1. EU visez la cartea”nopticica”.in urma cu 50 de ani bunica imi citea.locuiesc in Israel as dori mult cartea.due multe ori ma gindesc cum de nu am past rat…cu stima, maya

    • Ei, asta chiar e o surpriză! Iata cum ne pot uni cărţile – mai bune sau mai puţin bune! O mai fi cartea asta in biblioteca şcolii din satul meu?! Sunt un indolent, n-am mai trecut pe-acolo! Dar ce-aş
      putea spune despre profesorii de română de azi din acea şcoală, care nu vad deloc dincolo de vrful nasului lor?!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s