Ploaie în luna lui Marte

ImagineÎn zarva iscată de schimbările de la ICR, de Salonul de Carte de la Paris, de telenovela alegerilor din PDL, încheiată cu nişte penibile suspine la divorţ, în „luna lui marte” n-o să mai fie, mai mult ca sigur, loc pentru amintirea lui Nichita Stănescu, de la naşterea căruia se împlinesc, pe 31,  optzeci de ani, şi de la dispariţia căruia se vor împlini, pe 13 decembrie, treizeci. Isteria prezentului şi a raportării aproape exclusive la el şi, mai ales,  isteria politică generalizată ne împiedică să ne oprim puţin, să tragem aer în piept, să privim, să rememorăm, să admirăm, să regăsim, să ne regăsim.

A te gândi că Nichita Stănescu ar fi trăit până la această venerabilă vârstă, e ca şi cum ţi i-ai închipui pe Enkidu şi pe Ahile bătrâni. Dar şi mai greu ar fi să ţi-l închipui trăind într-o lume refractară la mituri. Pentru că el, cu toate păcatele sale omeneşti, era un mit viu. Un poet despre care, într-o pătrunzătoare introducere în opera sa, Alex Ştefănescu spunea că are mai mulţi admiratori decât cititori. Situaţia nu s-a schimbat până azi, decât, poate, în sensul că s-a micşorat numărul cititorilor. Şi au apărut detractorii cu ifose.

În chip paradoxal, poetul cel mai neasemănător şi mai nonconformist din literatura română a fost produsul unei perioade de conformism. Dar un conformism ciudat, care a făcut posibil nonconformismul său, într-un soi de rezervaţie literară. Am mai spus undeva (şi probabil că au spus-o şi alţii) că, în deosebire de cea de la Praga, Primăvara de la Bucureşti a fost una lirică. Şi, oricât de ciudat, ea a fost pregătită de acea îndelung criticată, ironizată, discreditată creaţie stalinistă, care a fost Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu”, menită să producă scriitori conform unui plan, ca în producţia de bunuri materiale. Şi de acea creaţie tragică a ei, care a fost Nicolae Labiş, mai tânăr cu doi ani decât viitorul autor al „Necuvintelor”. Care, glumind ca şi atunci când afirma că a rămas repetent în clasa întâi, spunea că l-ar fi invidiat că a scris „Moartea căprioarei”, înciudat că n-a putut-o scrie chiar el.

Istoria literară pare a fi lămurit lucrurile. Explozia lirică şaizecistă s-a produs pe fondul redescoperirii modernismului (dar şi a tradiţionalismului, care e, conform observaţiei călinesciene, tot o formă de modernism) interbelic. De aici, eticheta de neomodernism. Numai că, spre deosebire de toţi congenerii săi, care au rămas, mai mult sau mai puţin, nişte blagieni, adică nişte raţionalişti ai iraţionalului, ai misterului sau ai inefabilului, Nichita Stănescu s-a despărţit de modernism aproape în aceeaşi clipă în care l-a descoperit. Poezia lui se impune prin ruptură, nu prin continuitate. Şi nu e vorba de o ruptură similară cu cea produsă de suprarealişti. Aceia au fost, peste tot, poeţi de pluton (ca mai târziu, la noi, optzeciştii). Iar mult clamatul dicteu automat a fost o metodă de creaţie adoptată cu devotament şi cu hărnicie. Un patent, o reţetă, pentru că majoritatea poeţilor n-au scris sub impulsul dicteului, ci ca şi cum s-ar fi aflat sub acel impuls. Spre deosebire şi de modernişti, dar şi de suprarealişti, Nichita Stănescu este o individualitate, un poet neasemănător, care a descătuşat logica, fantezia, imaginaţia. Un creator de limbaj (el şi vorbea de „limba poezească”) şi, în felul său, un ultim mare romantic. Un poet proteic, inegal, nu o dată inform, incoerent, bruionar, dar care, până şi în cea mai discutabilă bucată (probabil şi în acele texte scrise pe şerveţelele de pe masa unor restaurante şi apoi date hrană focului) face să cadă o perlă sau măcar un grăunte de nisip din care ea să rodească. Şi, iarăşi în chip paradoxal, poetul cel mai dificil, cel puţin în aparenţă, din literatura română, este, în multe locuri, fără a fi mai puţin un mare poet, foarte accesibil. „Emoţie de toamnă”, „Ploaie în luna lui marte”, „Cântec” („E o întâmplare a fiinţei mele”), puse pe muzică, au devenit aproape folclor. Dar, dincolo de toate cîte s-ar putea spune (şi de câte nu s-au spus în acest spaţiu restrictiv), marea calitate a poeziei lui Nichita Stănescu mi se pare a fi aceea de a fi rămas la fel de nouă şi la fel de proaspătă ca în momentul apariţiei sale.

Povestea cărţilor (1)

pt. tableta, martieAproape întotdeauna, când sunt întrebat cum am început să scriu, răspund că, înainte de a scrie, am început să citesc. Şi insist asupra acestui lucru, întrucât am observat că, în ultima vreme, mulţi tineri fac invers. Şi o termină destul de repede cu scrisul pentru că nu ajung, în mod serios, la citit. E drept, la vârsta descoperirii cărţilor, eu nu aveam toate acele obiecte care astăzi te sustrag lecturii – radioul, încă destul de puţin prezent în case, televizorul, care abia apăruse, ori calculatorul cuplat la internet, despre care nici literatura ştiinţifico-fantastică nu vorbea încă. Pe de altă parte, erau şi atunci atracţii care te puteau face să arunci cartea: strada, parcul, terenul de fotbal, râul sau, pur şi simplu, traiul în aer liber. Aşa că, chiar şi pe vremea aceea, lectura era o problemă de opţiune şi de justă organizare a timpului.
N-am crescut într-o familie de intelectuali, dar nici într-o familie de analfabeţi. Înainte de a începe şcoala, probabil în perioada când taică-meu, fost jandarm epurat din miliţie, era trecut un an pe la vestitul Canal, mama, rămasă singură şi neajutorată cu trei copii, ne recita, mie şi celor două surori, o poezioară despre naşterea lui Hristos, pe care mai apoi am descoperit-o ca fiind de George Coşbuc. Şi tot ea ne şoptea, „cu glasul rar şi dulce”, „Mama”, de acelaşi poet. Apoi, după întoarcerea tatei, nu mai ştiu în ce an, dar sigur înainte de a buchisi eu prima carte, el ne citea, seara, tuturor, la lumina lămpii, după o ediţie împrumutată de la un cunoscut din satul vecin, „Contele de Monte Cristo”. Mi-a ramas vie, încă de pe atunci, în minte, scena evadării lui Edmond Dantés.
Peregrinând de la Cetatea Albă la Jugureni –Dâmboviţa, de aici la Grindu-Ialomiţa (unde m-am născut), la Topliţa şi Sânmartin, în Harghita, apoi iar la Jugureni, unde aveam să încep şcoala, într-o vreme neaşezată şi plină de primejdii, familia nu prea a avut cărţi în casă. Aşa că primele cărţi ale mele au fost manualele şcolare, pe care le percepeam, în primă instanţă, cum am auzit că li s-a întâmplat şi altora, olfactiv. Imi vâram năsucul de copil între filele lor şi inspiram adânc. Mi se părea că fiecare manual miroase altfel: cel de botanică a pădure, cel de geografie a depărtare, cel de istorie a ceva vechi şi sacru, iar cel de literatură a toate astea la un loc…
Dar încă nu citisem prima carte adevărată, o carte care să nu fie nici manual şi nici destinată copiilor mici. Îmi amintesc ziua în care am ţinut cartea aceea în mână. Eram pe la începutul clasei a cincea şi m-am luat după un coleg din ultimul an, care se lăuda că se duce la bibliotecă. Am intrat după el, îmi amintesc că era răcoare şi umbră acolo, iar fostul meu învăţător, care gestiona şi dulapul de cărţi numit pretenţios bibliotecă, a fost foarte încurcat, socotindu-mă cam nevârstnic pentru lectură. Dar mi-a dat o cărţulie pe care scria „Nopticica”. Nu i-am reţinut autorul, dar azi, internetul ce-i face pe cei care au vârsta mea de atunci să nu mai citească, m-a ajutat: e Leonid Panteleev, un scriitor sovietic născut în 1908, iar micul roman, inspirat din Războiul Civil, e din 1939. E o carte eroică dar şi comică, Nopticica era o văcuţă isteaţă care, aflată în posesia comuniştilor, le juca tot felul de feste duşmanilor acestora. Văzând cum mă chinui cu lectura, tatăl meu a încercat, într-o seară, să-mi citească el, dar după câteva pasaje a aruncat cartea, spunând că face propagandă comunistă, că e o tâmpenie povestea cu vaca aia…Toate aceste observaţii fiind însoţite de plastice înjurături la adresa măreţului popor sovietic şi a comunismului autohton… Astfel s-a încheiat, lamentabil, prima mea tentativă de lectură mai serioasă. Dar nici a doua n-a fost dusă până la capăt. Am împrumutat, în clasa a VI-a, de la bibliotecă, un masiv roman intitulat „Bărbăţie”, de Vera Ketlinskaia. Biblioteca şcolii era alimentată mai ales cu noua literatură sovietică. Ketlinskaia proslăvea, cam anost, pe aproape 800 de pagini, eroismul constructorilor unui nou oraş pe fluviul Amur. Cu un eroism la fel de mare, am parcurs şi eu cam 400 de pagini, până m-am convins, fără ajutorul tatei, că e propagandă…Aflu, tot de pe internet, că era un roman din 1938, tradus la noi douăzeci de ani mai târziu. În clasa a şaptea, ultima de gimnaziu pe atunci, am citit, de data aceasta pentru şcoală, tot un roman propagandistic, dar românesc: „Bărăgan”, de V. M. Galan. Mi l-a cumpărat taică-meu, de la Găeşti, şi e una dintre primele cărţi ale bibliotecii mele care, azi, are peste patru mii de volume…
Terminam şcoala elementară, citisem câteva cărţi, câteva proze scurte, dar nu cunoscusem încă adevărata literatură. O întrezărisem abia, în „Ivanhoe” şi „Spartacus”. Dar aveam s-o descopăr în curând şi să mă las cucerit pe viaţă, pentru că începea să se facă puţină lumină nu doar în mintea mea, dar şi în lume…